Politicale de sezon

Brexit

Urmărind comentariile legate de ieşirea Marii Britanii din UE am remarcat mai degrabă statue-of-politicianbinecunoscutele polemici dintre pătimaşii eurofili şi eurofobi, mai nimic dinspre „europonderaţi”. Încă de la intrarea României în „familia europeană” m-am declarat „eurocircumspect” faţă de ceea ce consider a fi UE: un buncăr birocratic pseudodemocratic. Şi asta deoarece n-am prea înţeles cum naiba europarlamentarii unui stat reprezintă statul respectiv când ei sunt dependenţi de familii de partide europene în care domină statele cu cota mai mare de reprezentare; un fel de dulăi şi căţei. Apoi avem de-a face cu ceva de genul ”nici cal, nici măgar”, adică uniune de state, dar cu mecanisme de aplicare a regulilor de tip stat federal. În loc de „ori-ori” avem „şi-şi”, ceea ce iarăşi se-arată a fi un fel de dulăi şi căţei. Interesant este faptul că „flexibilizarea şi reforma UE” se pune pe tapet abia după referendumul britanic şi nu de atunci de când Marea Britanie solicita aşa ceva. Peste asta, parcă sesizez o precipitare bizară în o vedea cât mai iute exclusă. Câţi Nigel Farage sunt de fapt pe-acolo, la Bruxelles, la Strasbourg? Se pare că foarte mulţi.

Alegerile locale şi anchilozele politicii indigene

Toată lumea observă, toată lumea critică, toată lumea nu face nimic concret în ceea ce priveşte declinul neîntrerupt al politicii româneşti. Cârpeală legislativă, „stultocraţie” (domnia prostiei), ticăloşie, parvenitism, oportunism, demagogie, imobilism, ipocrizie, clientelism. Cu aşa ingrediente mă mir că mai existăm ca societate. Partidele originare sunt anchilozate, preocupate în a menţine un statu-quo toxic faţă de orice iniţiativă reformatoare, faţă de orice tentativă de primenire a cadrelor, deşi clamează acestea în preajma tuturor scrutinelor. Partidele noi sunt închegate din partizani transfugi şi civili frustraţi de nebăgare în seamă nu mai puţin anchilozaţi. Electoratul este în continuare profund ignorant şi naiv, disperat şi labil la propagande populiste din ce în ce mai sofisticate. Urmărind campania electorală dintr-un orăşel de provincie am rămas un pic perplex de rezultatul votului. Cum este posibil ca cetăţenii să bombăne zece ani la rând împotriva unei clici de derbedei care le îmbogăţesc sărăcia şi disconfortul urban, dar să aleagă marioneta acelei clici în funcţia de primar? Cum este posibil ca un declarat opozant al respectivei clici să se alieze cu reprezentanţii ei politici pentru a obţine postul de viceprimar şi a se ascunde apoi de cei care l-au susţinut în spatele unui birou şi a unei sinecuri publice? Un cunoscut de-al meu, fost deputat, secretar de stat, prefect, preşedinte de CJ şi actual senator îmi făcea, mai în primăvară, apologia pragmatismului politic. Văzând care sunt mişcările partidului său pentru a impune ca primar o altă marionetă, m-am întrebat: Care-i linia care desparte pragmatismul de curvăsărai?

În curând vom merge din nou la urne. Sau mai degrabă la staţiunea de montă politică, să ajutăm şi să legitimăm anchilozaţii de toate soiurile să se reproducă.

Posted in Politica în pioneze | Un comentariu

„Schimbarea schimbării” și partide cu picioare de lut

N-am mai scris nimic pe acest blog de foarte multă vreme. De nouă luni, mai precis. În toatăfeet-of-clay această perioadă am avut însă numeroși cititori, fapt ce mă încurajează să reiau postările. Întreruperea nu s-a datorat vreunei supărări „pe lume și pe soartă” ci unor schimbări majore în ritmurile vieții mele, în tabieturile traiului meu cotidian, începând cu luna august, anul trecut. Cauzele personale vor rămâne ca atare, personale. Au existat însă și niște cauze de altă natură.

Una dintre ele este cea a reimplicării mele în partizanatul politic, după pauza luată în 1996. Am observat că în această privință, din punct de vedere structural, nu m-am schimbat semnificativ de atunci încoace; în ciuda schimbărilor pomenite mai devreme. Să mă fi anchilozat eu sau ambianța politică care mi-a determinat despărțirea din 1996? Să vedem!

Dacă remarc vreo continuitate în discursul și opera politicienilor, oricare le-ar fi apartenența de partid, ea se regăsește în formula „schimbarea schimbării”. Un aspect al acesteia seamănă izbitor cu opera meșterului Manole: „Meşterii grăbea,/ Şfările-ntindea,/ Locul măsura,/ Şanţuri largi săpa/ Şi mereu lucra,/ Zidul ridica,/ Dar orice lucra,/ Noaptea se surpa!/ A doua zi iar,/ A treia zi iar,/ A patra zi iar/ Lucra în zadar!” Orice „ridicare de zid” este urmată, invariabil, de dărâmarea lui, că, nu-i așa, ce schimbare mai e și aia dacă nu strici ca să o iei mereu de la început. Și uite-așa, tot începem și reîncepem și nu mai terminăm niciodată. Mai sunt și unii care o pun de renașteri perpetue, fără ca ceva să fi și murit; era doar alterat sau corupt, probleme care se pot rezolva prin tenacitate, competență, legalitate și simplă bunăvoință. Alt aspect îl reprezintă inconsistența proiectelor și fuga de responsabilitate. „Schimbarea schimbării” devine astfel, nici mai mult, nici mai puțin decât o altă formă a stagnării. Și cum mai toate operele politicienilor sunt vulnerabile la interpretări distructive prin ineficiență, confuzie sau abuz, toată societatea este bulversată și neputincioasă, în ciuda trâmbițaților indicatori macroeconomici favorabili, a sforăitoarelor „edificări ale marilor proiecte”, a promisiunilor electorale dulci care, odată cu încheierea turneului electoral, se transformă în tot atâtea pastile amare.

Toate partidele politice clamează gradul înalt al democrației lor interne. Realitatea însă se conformează principiului vicios al „schimbării schimbării”. De exemplu, dacă într-un articol din statut sunt prevăzute reguli ale democrației interne, inconturnabil un alt articol le anulează sau le pervertesc astfel încât forul ierarhic superior să-și poată impune propriile interese și capricii. Degeaba se iau hotărâri statutare într-o organizație locală, că vine „județeana de partid” și, precum Joiana, răstoarnă șiștarul. Iar asta numesc dumnealor pragmatism și politică matură. Spuneam, într-un articol de acum șase ani, următoarele: Deciziile în partidele politice pot fi impuse arbitrar și acceptate cu lejeritate în situaţia în care gradul de obedienţă faţă de centrele lor de putere este ridicat, ori pot fi luate în mod democratic, prin exprimarea tuturor opiniilor diveregente, în foruri statutar constituite pe baze specializate şi/sau teritoriale, până ce se ajunge la un numitor comun, moment din care decizia este încărcată cu atribute obligatorii pentru toţi membrii. Ei bine, nu-i bine! Doar arbitrariul și obediența fac legea în partidele politice românești, iar legea aia este, în mod constant, legea interesului disimulat.

Vizibilitate și notorietate publică au mai ales liderii de la centru ai partidelor, zona organizațiilor locale rămânând în obscuritate pentru ansamblul societății, fapt care scoate în evidență preponderent politica televizată. Ca urmare, politica de provincie există și ea, pentru publicul larg, doar atunci când este televizată; în special la nivel central. Se lasă oarecum impresia că organizațiile locale și cele centrale sunt un tot armonic, că fiecare lasă un ecou în cealaltă. Nici vorbă. La nivel local, în partide se duc bătălii din care învinsă iese doar democrația aia internă, cu tot cu deranjanții ei susținători. „Județeana de partid” are ultimul cuvânt. Dar nu instantaneu, ci după un șir de simulacre poreclite dezbateri și vot statutar, în spatele cărora se negociază intens obediențele bazate pe viitoare sinecuri.

În aceste condiții, partidele noastre politice sunt tot atâția „uriași cu picioare de lut”. Și pentru ca vreo pietricică să nu le răstoarne, ele se închistează și mai mult, întărind în aceiași măsură configurația lor de clici. Pentru membrii acestor clici democrația este un mare deranj.

Posted in Politica în pioneze | 4 comentarii

Despre tribulaţiile la „Legea lui Crin”

WarTărăboi, nenicule, cu „Legea lui Crin”, cea care modifică OUG 31/2002 (aprobată prin Legea 107/2006) privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Berbeci din taberele aflate pe picior de război, „evreofili” şi „evreofagi” sau „sionişti” şi „românişti” se ciocnesc cap în cap, pe toate reţelele de comunicaţie, fiecare să-l strivească pe celălalt, dar mai degrabă cu marote zbierate decît cu argumente. Multă patimă, multă cerbicie, mult „autism cultural”.

Uitându-mă peste actele normative privitoare la acest subiect am remarcat că principala modificare viza introducerea Mişcării Legionare printre organizaţiile interzise. Dar nu ca organizaţie fascistă atâta timp cât în textul legii legionarii urmează ca enumerare fasciştilor şi preced rasiştilor şi xenofobilor. Cum aş lua-o, chiar legea spune că ei sunt altceva, altfel îi introducea explicit în grupările respective.

Cât de fascistă a fost Mişcarea Legionară? Comisia Instructorie de la Nürnberg (1946) a scos din cauză Mişcarea Legionară (România) şi Mişcarea „Strajnicii” (Bulgaria), ele nefiind găsite culpabile de crime de război, genocid, ele nefiind considerate nici fasciste, nici naziste, nici colaboraţioniste.

Cercetatorul israelian Jean Ancel porneşte, de exemplu, de la ideea că între anii 1940 şi 1945, sub dictatura militară a lui Ion Antonescu, aliatul lui Hitler, au fost ucişi pîna la 410.000 de evrei şi între 25.000 si 30.000 de rromi, deci nu legionarii explicit, cu toate primitivismele multora dintre ei). Mai ales că Statul Naţional Legionar a durat din 14 septembrie 1940 doar 138 de zile şi nu până în 1945. În plus, aceste numere de evrei şi rromi reprezintă pe cei ucişi pe actualul spaţiu românesc, fără a ţine cont că Ardealul de Nord a fost sub ocupaţie ungară, unde-şi făceau mendrele echipele organizaţiei Crucea cu Săgeţi (declarată oficial de către Aliaţi ca organizaţie de tip nazist). E adevărat însă că importantă e fapta, nu neapărat numărul victimelor. Dar la fel de adevărat este că dispariţia a 300.000 de evrei din Basarabia şi Bucovina, administrate de România, nu se datorează exclusiv uciderii lor, ci deportării masive în Transnistria, după 1941. Oricum, când facem aritmetică cu soarta unor oameni, de orice parte ai fi rişti să cazi în păcat.

Raportul final al Comisii Elie Wiesel din 2004 spune aşa: „…dintre toţi aliaţii Germaniei naziste, România poartă responsabilitatea pentru cea mai mare contribuţie la exterminarea evreilor, în afara Germaniei înseşi.” E iarăşi vorba de o aritmetică discutabilă câtă vreme Franţa, de exemplu, care avut chiar lagăr (Drancy) a fost culpabilizată pentru doar 75.721 de deportaţi şi 73.721 de evrei ucişi. Dacă tot ne place aritmetica, şi cu o doză sănătoasă de sarcasm, francezii au avut o rată a „performanţei criminale” superioară românilor şi ungurilor laolaltă. Oricum, contabilitatea învingătorilor nu seamănă cu contabilitatea învinşilor, se ştie asta.

De ce doar Mişcarea Legionară este pe lista neagră şi nu şi LANC sau Partidul Naţional Creştin, de exemplu, coautor al legilor rasiale – antisemite ale guvernelor Octavian Goga – A. C. Cuza (1937 – 1938)? Ca să pun gaz pe foc, pentru a lăsa „neolegionarilor” un debuşeu? De ce organizaţiile comuniste, criminale la rându-le, sunt exonerate cu obstinaţie?

În acest context confuz, un amic de pe Facebook se găseşte să avertizeze radical: „Să nu vă miraţi dacă în urma unor apelative ca jidan, arăboi, bozgor etc…dispăreţi din lista…gen!” Lăsând „gen-ul” în plata Domnului, n-ar trebui oare să-l cenzurăm şi pe Victor Ion Popa şi a lui piesă de teatru „Take, Ianche şi Cadîr”, unde Ianke îi spune altuia aşa: „Tu ovrei? Uite-te la el! Ovrei tu? Tu nu ești ovrei – tu ești un jidan scîrbos, du-te dracului!” Ce facem? Retipărim sau punem opera la index? Exagerez, evident, dar din exagerări de ambele părţi riscăm să transformăm lumea noastră într-un Imbecilistan. Ucidem şi umorul, care-i permisiv prin natura sa?

Când punem suferinţa unora mai presus de suferinţa altora, indiferent de cauzele suferinţei, acolo ajungem. Când păstrarea memoriei unei tragedii umane, precum Holocaustul, pentru a nu se repeta, devine act punitiv pentru veşnicie, mult după ce autorii au dispărut de pe faţa pământului, cum susţin unii adepţi ai „holocaustismului”, eu mă trag deoparte prudent şi dezgustat. Prea îmi seamănă a îndrăgostire pătimaşă de război şi de perpetuarea lui indefinită.

N.B. Pe cine este atât de nătărău încât să mă considere antisemit şi negator al Holocaustului sau având minime simpatii legionare îl dau pe mâna prietenilor mei evrei, cei cu un creier pe deplin funcţional în dotare.

Posted in Note de promenadă | Etichetat , , , , , | 10 comentarii

Pe poimâine…

PoliticarealaÎn multe comentarii şi luări de poziţie am întâlnit afirmată şi mai puţin dezbătută problematica realei orientări politice a partidelor româneşti. Simplificările, atât din partea celor care au habar despre ce e vorba, cât şi din partea celor care preiau nerumegat ceea ce aud pe la colţuri, abundă. Nu-mi propun să susţin o disertaţie pe această temă, ci doar să deschid un pic fereastra la care stau eu.

Cea mai simplă şi cea mai des utilizată schematizare a orientării politice a partidelor este cea descrisă de axa stânga-dreapta: left-right1

Din punct de vedere al doctrinelor, axa arată astfel (am păstrat o oarecare simetrie între cele două figuri): political-spectrum

Mi-am mai exprimat opinia că această distribuţie este nepractică din momentul în care orientările politice s-au diversificat semnificativ. Dar nu numai atât, ele au cunoscut şi, să-i zicem, un proces de osmoză, împrumutând unele de la altele unele idei şi principii pentru ca vehiculele acestor orientări, partidele, să răspundă adecvat prin politici publice eficiente unor societăţi din ce în ce mai complexe în aşteptări şi nevoi reale. Din acest motiv, pentru mine, a reduce totul la un simplu clivaj stânga-dreapta echivalează cu a judeca lumea doar în alb şi negru. Susţinătorilor dihotomiei de acest tip le spun doar că sunt convins că nu şi-ar dori să li se aplice tratamentul pe care-l clamează şi care, într-un fel, seamănă a lege a junglei şi nu a criteriu al civilizaţiei umane moderne: survival of the fittest. S-ar putea să aibă şi ei unele slăbiciuni şi carenţe care să-i facă neeligibili în societatea pe care şi-o imaginează şi proclamă. Cum am putea poziţiona partidele româneşti pe aceste axe? Mie nu mi-este doar greu ci chiar imposibil să le potrivesc locul astfel încât să existe o simetrie.

Să mai adaug două modele de axe ideologice pentru a le mai da o şansă: diag8

spectrum

De exemplu, observăm din comportamentul său că PSD, partid declarat de „stânga”, n-a schimbat, de când există (păstrăm în minte filiaţia FSN – FDSN – PDSR), mai nimic în societatea românească. Nici rapid, nici lent. Din contră, s-a străduit să păstreze nealterate structura şi ritualurile politice tocmite în anii ’90, la fel de ambigue azi, din punct de vedere conceptual, ca şi atunci. Promovează, aflat la guvernare, un fel de stat-pompă care ori se implică exagerat, ori se retrage nejustificat în funcţie de conjuncturi mai degrabă politice decât economice sau sociale. De asemenea, chiar se mândreşte cu politicile liberale promovate, dar nu atât datorită necesităţii lor, cât cu scopul de a-i lăsa pe opozanţi fără „obiectul muncii”. Aflat în opoziţie, PSD adoptă antagonismul la orice iniţiativă ce nu-i aparţine, adeseori contrazicându-şi punctele importante din programele sale politice.

Cum am mai spus, după 1996, când opoziţia la FSN a ajuns în sfârşit la guvernare a adoptat atitudinile şi comportamentele inamicului politic, perpetuând astfel un stil de guvernare profund vicios. Astăzi, noi nu reformăm nu doar sistemul politic de dinainte de decembrie 1989, noi nu reformăm nici nevraxul „despotismului luminat” şi obscur cu care ne-am pricopsit după 25 de ani de la acel moment. Noi dăm vina pe digestia cauzată de factori externi precum balonarea indusă de importuri diavoleşti: enzime alogene, aditivi corporatişti, coloranţi cosmopoliţi şi condimente masonice, compoturi ruso-americane (cine mai face diferenţa?), democraţii îmbătrânite. Mâncam bobi şi dădeam în bobii rămaşi nemâncaţi. S-avem pardon! Când a ieşit mazărea pe piaţa noastră (sec. XVII) era deja prea târziu. „Prea târziu” ar trebui să însoţească, în canon, pe „deşteaptă-te române”. Noi încă ne batem, imnic, cu duşmani care nu mai există demult. Suntem atât de paseişti încât nu doar luăm de bune prostii anacronice, ci în măsura în care spunem despre „mâine” că e un „ieri” dosit de „oculta mondială” pornită împotriva indubitabilului excepţionalism românesc atemporal. „Buricism” al pământului.

PNL, PD şi apoi PDL sunt, alternativ, nimic altceva decât ecourile strigătelor în deşert ale unei minorităţi care a căzut din entuziasm în defetism (amatorism intelectualist), ecourile demagogiei comuniste devenită postcomunistă (atenuarea erorilor şi crimelor) şi ecourile ratării neasumate transformată în sistematizare antisistemică pentru o resistematizare de mai multe ori utopică (paranoia).

În acelaşi timp, aşa cum se manifestă şi azi, „Noul PNL” este mai mult anti decât pro ceva. Cercul vicios este precum ciocolata pe care o cumpără cei cărora li s-a interzis ciocolata. Doar încă una, că răul e deja făcut! Mâine mă las! Şi de fumat, dacă electoratul vrea. Campania durează doar o lună.

Deci, unde poziţionăm partidele româneşti? Într-un loc care este în afara oricărui grafic, liniar, pătrat sau… era să spun obtuz. În spaţiul cvasi-obtuz nevăzut, dar cunoscut, al ideologiei „conjuncturaliste”. Acolo toate lucrurile propuse sănătos primesc un răspuns bolnav până la metastaze: Azi încercăm, dar mâine… mâine… mâine nu-i poimâine şi poate (cum iarăşi am mai zis) mâine nu mai trebuie.

Posted in Politica în pioneze | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

La noi de jale povestesc…

Politicianul romanPoliticianul român este omul vorbelor mari despre faptele ce le va stârni din iubirea sa neţărmurită faţă de ţară şi popor, pentru propăşirea naţiei, pentru promovarea interesului naţional, pentru promovarea patriotismului pozitiv, pentru consens şi solidaritate, pentru progres şi înnoire, pentru drumul către înalte culmi de modernizare şi civilizaţie etc. Uitându-ne în jur vedem însă că faptele, de parcă ar avea o voinţă proprie, nu se lasă deloc stârnite. Zac în preajma vorbelor ca vitele în arşiţa amiezii, când seacă şi fântâna. Păi cum altfel, odată ce caricaturalele personaje ce se cred oameni politici spun că ei sunt deţinătorii soluţiei la problemele pe care dacă nu le-au generat ei înşişi, le-au perpetuat prin indolenţă interesată sau crasă incompetenţă. Precum generalissimul Gabriel Oprea, cel ale cărui rictusuri parcă ascund sub pielea feţei neostoite mecanisme bielă-manivelă, care declamă într-o totală fandoseală şi demagogie că unul sau altul dintre partenerii săi de scenă politică se potriveşte sau nu cu „interesul naţional al UNPR”. Câte politicale, atâtea interese naţionale.

În spaţiul politic românesc găsim cele mai multe burice al pământului. Fiecare dintre liderii politici, ba chiar şi fiecare dintre ţârcovnicii care lălăie, scârţâie sau chirăie în prejma lor se crede o axă a lumii, un centru de rotaţie în jurul căruia trebuie să se învârtă toţi şi toate. Fiecare se consideră a fi providenţial. După nebunia înfiinţării de partide-satelit ale FSN sau pur şi simplu a unor partide aiurite din 1990, după experimentele ratate ale partidelor de lider şi de ghiveci ideologic, acum ne confruntăm cu înfiinţarea de partide de pseudolideri şi de condotieri fuduli cu viziuni adeseori circumscrise unor deliruri maniacale. Toţi aceştia sunt încurajaţi de un spaţiu public maladiv populat, pe lângă principalii actori politici, de un corp de cvasi-cetăţeni orbitând şi ei în jurul liotelor politice, ameţiţi şi de partizanatele patologice ale mas-media aservite, dar mai ales orbitând în jurul exerciţiului supravieţuirii de la un salariu la altul. La acest exerciţiu se rezumă, de fapt, interesul naţional, că doar nu putem vorbi despre siguranţa, stabilitatea şi dezvoltarea din retorica politicianistă cu care suntem potopiţi.

Tot aşa cum în sistemul proprietăţii socialiste bunurile aparţineau întregului popor şi nimănui în persoană, aşa şi politicianul român reprezintă poporul şi nu cetăţenii ca persoane. De unde provine şi aerul de superioritate şi aroganţa pe care le afişează odată ajuns într-o funcţie de demnitate publică. Cel mai limpede se vede acest fenomen atunci când vine vorba despre banii pe care-i încasează de la stat, salariu sau indemnizaţie. Că salariul reprezintă contravaloarea muncii depuse, iar indemnizaţia reprezintă retribuirea unei munci excepţionale cade în derizoriu faţă de pretenţiile de merit ca urmare a unui vot sau a unei numiri care-l saltă pe politician în sfera intangibilităţii şi omnipotenţei sacrosancte.

Mi-este uneori milă, alteori silă de puritanii şi pravoslavnicii politici care, din servanţi muţi şi complici ai „răului” pe care astăzi îl condamnă, au devenit recitatori ai unei morale intransigente în cenacluri diafane poreclite partide reformatoare. Ei vor să schimbe lumea din afara sistemului politic, căci acolo au înţepenit, după ce au tăcut tolerant faţă de ai lor sau au zbierat îndrăciţi faţă de ai celorlalţi, cu supuşenie faţă de „cârmaci” când erau înăuntrul acestuia. Ei sunt acum anti-sistemul benefic care joacă totuşi după regulile sistemului malefic. Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns.

Aşa cum s-a împământenit la noi, Puterea îşi face mendrele, Opoziţia îşi peticeşte bulendrele, schimbarea clamată rezumându-se la nişte figuri în paşi de cadril. Nimeni nu vrea să iasă din această fatidică rutină câtă vreme privilegiile, explicabile până la un punct, sunt asociate cu scutirea de obligaţii şi răspundere. Astfel stând lucrurile, chiar şi puritanii autentici se lasă până la urmă ispitiţi de acest „rai”, cum s-a văzut de-atâtea ori. Cum sună şi un cântec popular: „Ia-mă Doamne şi mă du, unde-s bani şi lucru nu!”

Posted in Politica în pioneze | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Note întârziate peste poate

Note Prom iul 2015Orice lucru amânat este un lucru deja pe jumătate îngropat. Chit că aşa e, şi e o treabă cât se poate de serioasă, imediat ce am scris prima propoziţie m-am dus să mă uit, cu teamă, în oglindă. Uf, nu semăn cu gânditorul Tony Poptămaş… N-am mai publicat nimic din 12 iunie, cu toate că multe se mai petrecură, despre care am avut şi am încă păreri; fiindcă nu mai sunt întru totul stăpânul timpului meu. Şi pentru că la modă sunt schimbarea schimbării, modificarea modificării şi facerea altfel voi proceda şi eu în consecinţă, dar numai pe cale de consecinţă. O să curbez ce pare drept şi viţăvercea. Pe cei care n-au înţeles nimic să-i ţină Dumnezeu sănătoşi pe mai departe. Pe cei care au înţeles că nu-i nimic de înţeles, şi mai şi. Am scris, am lăsat şi acum mă chinui să lipesc ce s-a rupt. Păi, cine scrie şi laaaasă/ are-ndeajuns pedeaaaapsă…

Tulburare 1. Victor Ponta, unul dintre ei, nu contează care, pleacă în Turcia să se opereze la un genunchi. Lumea toată devine specialistă în buba la genunchi. Ba că a lui a fost mai bubă (Tăriceanu), ba că a fost mai bubă decât se anticipase (celălalt Victor Ponta), ba că a fost o bubă neaoşă, cam prea de la ţară şi că nu era musai să ne dăm pe mâna şalvaragiilor (băştiniştii de toate culorile), ba că „de ce sunteţi răi, oameni buni?” Pe mine unul mă doare în cot de genunchiul lui Ponta, oricare dintre ei, că buba lui e la cap şi la ligamentele care nu-i pot spijini caracterul. Uite că se poate fugi de răspundere – în opinia mea, reala motivaţie a întregii dramolete – şi cu buba la genunchi!

Tulburare 1 bis. Salată de creier cu măsline, din bucătăria Monicăi Macovei: „Toate s-au întâmplat după o înţelegere cu Gabriel Oprea şi Klaus Iohannis. E un blat între Ponta şi Johannis ca să scape de justiţie.” M10 şi cu mania 11.

Tulburare 2. Parlamentarii şi-au votat pensii speciale. 303 a votat pentru, 124 au votat împotrivă. Oare ştiau cei 124 că vor fi înfrânţi la vot şi vor primi pensii babane astfel? Vai de mine! Eu nu i-am auzit însă frământându-se prea tare pe cei din opoziţie şi să dezavueze această lipsă de respect faţă de colonii care-i mai şi votează, cum sunt în majoritatea lor salariaţii României, fie ei albi, gri sau negri. Politicienii TV au făcut ce ştiu ei mai bine: când n-au mai avut ipocrizie la îndemână, au aruncat cu rahat în ventilator. Căldură mare, monşer!

Tulburare 3. Guvernul intermediar, condus de premierul interimar Gabriel Oprea – sau invers – a adoptat o ordonanţă de urgenţă prin care se măresc indemnizaţiile demnitarilor. Ventilatoarele sunt la turaţie maximă. Victor Ponta, unul dintre ele, anunţă că nu susţine chestia asta. Se vehiculează intens ipoteza blatului dintre Johannis şi Oprea, prin vocea Rovanei Plumb. Se scot însă plumbii şi dintr-un colet se iţeşte iniţiativa lui Ponta de la începutul anului de a mări indemnizaţiile cu pricina. Şi-i scârţâiau coroanele de plumb, şi-i atârnau aripile de plumb. Johannis însă a căzut ca musca-n lapte sau a intrat ca musca-n curul calului în această falsă dispută. Nu pentru că a susţinut normalitatea salariilor demnitarilor, ci pentru zgârcenia şi lenea de a fi explicit în declaraţii. Leneşul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubeşte. O logică de-a dreptul săsească.

Tulburare 4. Am trecut lejer de la problema greacă la problema greaţă. M-au ajutat, ca de obicei, aflătorii în treabă, cei mai mari specialişti în problemele altora. Tot ca de obicei, stupefiant de mulţi concetăţeni demonstrează fără echivoc de ce îi iubesc zilele astea pe greci. Pentru că gândesc aidoma: Să primeşti cât şi cum pofteşti şi să plăteşti la calendele greceşti. La fel de adevărat este şi că nu pot fi scutiţi de vină cei care au finanţat dezastrul de azi, că nici ăsta nu a fost baş gratis. Dar esenţialul, cum văd eu lucrurile, se traduce astfel: Au cerut, au primit, au risipit şi acum îi înjură pe cei care le-au dat şi le cer tot lor să plătească daunele. Prostia cu josnicia laolaltă.

Tulburare 5. Despre Codul Fiscal. Nu ştiu cine are dreptate, că toţi par că au dreptate. Aşa deci, părerea mea e asta: să se scadă toate taxele, dar să nu mă coste mai mult decât cu ele nescăzute.

În afara acestor tulburări, doar câteva pişcături ţânţăreşti şi scărpinat cu incontinenţă.

• Liviu Dragnea, legat de numirea lui MRU la şefia SIE: „Nu-i transmitem lui Ponta ce decidem în cazul MRU, ca să nu-l tulburăm.” Alina Gorghiu: „PSD e în disoluţie, omul raţional în partid e Dragnea.” O snamenie ca PSD e încă foarte departe de disoluţie, dar mult mai aproape de o schimbare de vlădicie. Atât ieşirile declarative publice, să zicem non-pontiste, ale unor lideri ai PSD, cât şi revista frontului care a făcut-o Oprea cu toţi oamenii lui Ponta cât a interimat la guvern ne îndreaptă gândurile într-acolo. Însă Alina Gorghiu ar trebui să-şi şteargă surâsurile ironice cu care se afişează pe sticla televizoarelor, mai ales când spune că o voce raţională e una care contestă deciziile şefului de partid. Nu de alta, dar Noul PNL nici măcar compoziţie n-a devenit ca să intre mai apoi în disoluţie. El doar n-are încă soluţie ca să fie el însuşi, darămite să mai şi… politică.

• Victor Ponta, din Istambul, despre acţiunile DNA: „Felicitări lui Marian Oprişan şi colegilor care conduc Consiliile Judeţene în baza votului dat de români în 2012! Şi ei şi primarii trebuie să îşi facă datoria faţă de cetăţeni şi să reziste la cel mai grav şi brutal atac împotriva aleşilor locali din istoria democratică a României!” Eu, ca oricare alt locuitor de pe meleagurile româneşti, ştiu că începând cu anii ’80, şi neterminându-se nici azi, avem cel mai grav şi brutal atac împotriva patrimoniului, aspectului, funcţionalităţii, infrastructurii şi calităţii vieţii din localităţile României. Deci, felicitări lui Marian Oprişan şi colegilor, şi primarilor, şi consilierilor, fie ei idioţi, leneşi sau ticăloşi.

• Epuizantă căutarea puterii. Întâi a fost Partidul Umanist. Cum nu prea avea putere, a devenit Partidul Conservator. Cum nu prea avea ce să conserve, s-a rupt în două şi a ieşit dintr-un fel de ou Kinder o jucărioară: Partidul Puterii Umaniste. Acum, iată, are şi putere. De singurul fel.

• Din fruntea funcţiei de socru, Ilie Sârbu: „Victor Ponta se va întoarce în fruntea tuturor funcţiilor pe care le are.” După ce-şi va pierde funcţiile de premier, şef de partid, deputat, cât mai durează până şi-o va pierde şi pe aia de ginere?

• Un vot de blam pentru islam. Cât ne-a costat genunchiul lui Ponta? Cât o îngenunchere la Poartă, zic unii. Erdogan a plătit spitalizarea, Ponta răsplăteşte cu o moschee. Cică fostele şcoli de terorism de la Băneasa şi Brăneşti vor avea astfel un concurent serios pentru vârful podiumului. Dacă ortodoxia nu ne „mântuieşte neamul” de tot, poate ăştia… Una peste alta, cei mai viguroşi şi mai crânceni slujbaşi ai diavolului dintre puritani au fost recrutaţi; puritani ai credinţei, eredităţii, egomaniei şi scrupulozităţii fără frontiere.

• PNL porneşte o campanie de strângere de semnături pentru o moţiune cetăţenească de demitere a lui Ponta din fruntea Guvernului. Şi-a propus un milion de semnături. Cum răspunderea politică a Guvernului este doar în faţa Parlamentului, singura instanţă care-l poate demite pe prim-ministru este Parlamentul. Prin urmare, lansăm o cruciadă anti-Ponta lipsită de orice finalitate legală şi constituţională, consumăm sau nesocotim efortul fizic şi material al strângătorilor de semnături pentru ca un partid încă neîntremat după operaţia de grefă să mimeze opoziţia. UTC şi PCR ne cheamă!

• Pod de flori şi marş în trei culori. Circa 1000 de tineri din Republica Moldova au venit în Republica România să-i ceară acesteia din urmă unirea ţărilor. Dacă autorităţile de la Chişinău, indiferent de locul unde e capătul sforilor, nu vor unirea cu România, România nu poate interveni decât printr-o „reconquistă”. Pe urmă bem o bere şi ne râdem (sic!).

• Anunţ sponsorizat al Noului Partid Noua Republică din 11 iulie 2015: „Partidul Noua Republică îşi va selecta şi desemna candidaţii cu un an înaintea alegerilor.” Cum încă nu şi-a anunţat candidaţii, PNR se pare că nu va participa la alegerile locale din iunie 2016. Dacă da, o să-i întreb cât de repede şi de la cine au preluat derogările? De la aceeaşi sau de la altfel de mizerie?

Posted in Note de promenadă | Etichetat , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Culegere de mărgăritare (76)

20-humor● Victor Ponta a postat pe Facebook mai multe documente pe care le numeşte „Dovezi ale neimplicării în cazul Turceni-Rovinari”. Păi nu asta spune şi Uncheşelu? Că a primit bani pentru activităţi în care nu s-a implicat?

● Gabriela Firea se adresează „vocilor din spaţiul public” care cer demisia lui Victor Ponta. „Cred că este absurd! Domnul Victor Ponta nu are niciun motiv să îşi dea demisia, ci trebuie să îşi încheie mandatul dat de cetăţeni. Până la urmă, nu DNA face guvernare!” Din câte ştim şi noi, ăştia, „vocile din spaţiul public”, cetăţenii i-au dat lui Ponta direct doar un mandat de deputat, indirect unul de premier şi în nici un caz unul de heruvim. Deşi, după cum se arată în iconografie, heruvimii au patru feţe. Cam câte personalităţi are şi Ponta. Apoi, da, DNA nu e interesat de cum să se guverneze, ci de cum să nu se guverneze.

„A te numi Zgonea în ziua de astăzi nu este o mare plăcere”, zise Zgonea. Sunt în asentimentul său, doar că de mai demult.

● Victor Ponta: „Haideţi să fim mai puţin ipocriţi: Johannis a candidat şi a fost ales preşedinte fiind trimis în judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.” Haide să fii mai puţin idiot – că parcă ai un doctorat în drept: Johannis a avut la ÎCCJ un recurs (cale de atac) la o sentinţă de nevinovăţie, nu o trimitere în judecată.

● Vicepreşedintele Senatului, Cristian Dumitrescu, a anunţat că SPP a solicitat schimbarea unor dispozitive de la intrarea în Senat. Aparatele respective, care sunt funcţionale, urmează să fie schimbate pentru că sunt uzate moral. Probabil că ăsta e motivul pentru care au intrat în Senat atâţia nechemaţi.

● Victor Ponta: „Domnul Blaga şi doamna Gorghiu vor să dea foc ţării.” Pot să creditez pericolul reprezentat de Alina Gorghiu în rolul fetiţei cu chibriturile, dar Buldogul…

● Călin Popescu Tăriceanu, în cadrul Comitetului Executiv al PSD, din poziţia de ţucălar: „Propunerea mea este să formăm la nivelul Parlamentului o comisie specială pentru evaluarea democraţiei, cu alte cuvinte a statului de drept…” În primul rând, trebuie formată o comisie care să caute democraţia cu statul ei de drept prin sertarele din sediile partidelor, că sigur ori e rătăcită pe-acolo, ori dosită bine. Şi-apoi continuă: „Vorbim foarte mult despre aceste lucruri, dar, din păcate, pare că acei care vorbesc să cunoască destul de puţin.” După 25 de ani de vorbit despre democraţie, abia acum recunoaşte că e habarnist. Şi ne mai mirăm de una, alta.

● Victor Ponta din nou (ce prolific a fost): „Din acest motiv, criza politică acum şi în urmatoarele luni, cearta şi alegeri anticipate… vă spun cine are de câşigat – are de câştigat Rusia sau un duşman al României.” Am respirat uşurat. Rusia ne este prietenă de nădejde.

● Victor Ponta (nu se mai opreşte), în Camera Deputaţilor, privind cererea de umărire penală a sa: „Vă rog frumos să nu votaţi politic, să votaţi ca cetăţeni, ca deputaţi, iar vineri să votaţi politic.” Bine, bine, să voteze politic, dar în ce calitate? Noaptea minţii şi zgăul extazului!

● Pentru cei care se plâng că Johannis tace prea mult. Uite ce se întâmplă când vorbeşte: „Dacă Ponta se punea la dispoziţia procurorilor, probabil nici nu-l mai suspendam.” Una la mână: l-a suspendat cumva? A doua la mână: ca să se pună la dispoziţia procurorilor trebuia să demisioneze, deci suspendarea ieşea din discuţie. Oricum a ieşit, prin votul Camerei Deputaţilor. Deci, lăsaţi-l să tacă.

● Robert Cazanciuc = Cazan + Ciuc la popota generalului Oprea.

● Victor Ponta dezlănţuit, după ce PNL a anunţat că renunţă la protestul de stradă: „Mă bucur că raţiunea a câştigat.” Păi nu e vorba aia bătrânească: Cel deştept cedează întotdeauna primul?

Posted in Politică de duminică | Etichetat , , , | Un comentariu