Ipocritocraţia: între sultanism, suzeranitate şi făţărnicie (1)

mask1Prin 1993, într-un interviu acordat la Radio Europa Liberă, Corneliu Coposu spunea că principalele calităţi ale omului politic, pe lângă cele de a fi onest, constant şi harnic, sunt „fermitatea în concepţii şi refuzul de a tranzacţiona principii”. Însă, pentru ca aceste calităţi să fie recunoscute şi acceptate este nevoie de credibilitate, tocmai elementul lipsă într-un inventar ad-hoc.

Gradul de credibilitate de care se bucură o persoană publică poată fi exprimat prin indicatori precum respectarea obligaţiilor ce-i revin în funcţia pe care o are, concordanţa între vorbe şi fapte, respectarea promisiunilor făcute înainte de a fi ales/de a deţine funcţia respectivă şi  faptele ale căror autor este şi care îl definesc.  Gradul de credibilitate de care beneficiază o instituţie publică se exprimă prin indicatori precum calitatea resurselor umane ce lucrează în respectiva instituţie (pregătire, grad de conştiinciozitate, respectarea programului); managementul resurselor umane, materiale şi financiare; eficienţa economico-socială a activităţii ca raport între efecte (rezultate utile) şi efort (cheltuieli).

Nu există şi n-au existat politicieni de după 1990 care să nu-şi afirme răspicat dragostea de ţară şi popor, empatia congenitală cu suferinţele concetăţenilor neprivilegiaţi de soartă, elanul sufocant ce-i transfigurează pentru interesul naţional şi oroarea nedisimulată faţă de abjectul interes personal.

Şi-atunci, totuşi, de unde neîncrederea endemică în entităţile ce descriu şi construiesc o societate politică democratică, în Parlament, partide politice, politicieni? Să fie oare vorba numai de influenţa fatidică a mass-media – ţapul ispăşitor la îndemână – în căutarea lor iresponsabilă de rating? Fără doar şi poate că explicaţia se ascunde mult mai profund în ţesuturile organismului viu şi surprinzător care este societatea politică românească. De prea multe dăţi faptele au arătat că vorbele au fost simple sau complexe disimulări, că ambalajul şi publicitatea aferentă au „vândut” false imagini şi iluzii deşarte, urmând apoi, logic consecvent, un şir neîntrerupt de trădări reciproce între cetăţeni, instituţii şi politicieni.

De fapt, în ciuda testării şi observaţiei, nu realitatea contează în modelarea comportamentului şi conştiinţei politice, ci mai degrabă percepţiile şi convingerile în ceea ce priveşte satisfacţiile sau nemulţumirile pe care le creează şi le evocă limbajul politic, generând şi consolidând în acelaşi timp convingeri despre cine sunt aliaţii şi cine sunt duşmanii. Cu toate ambiguităţile ce au însoţit suspendarea preşedintelui Traian Băsescu, limbajul politic utilizat a fost centrat pe dihotomia prieten – duşman, născându-se astfel celebra deja sintagmă cei 322, valabilă însă doar până în momentul când susţinătorii preşedintelui au bătut palma pentru o coaliţie de guvernare cu reprezentanţii din Partidul Social Democrat ai celor 322. Acum, odată cu eliminarea prin moţiune de cenzură a guvernului PD – urmare previzibilă după plecarea într-o oarecare măsură forţată a „partenerilor pentru România” – sintagma 322 a devenit 254, încercând să anatemizeze prin aceeaşi metodă de advertising orice opoziţie la guvernarea Băsescu – Boc.

Nimic însă despre promisiuni neonorate, despre promisiuni falsificate, despre erorile de guvernare, ori despre imoralitatea ascunsă sub machiajul pragmatismului.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Ipocritocraţia. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s