Ofensiva anatemelor

În pădurea cu tribună

Sunt de cei ce-mpuşcă-n lună

Care noaptea-n frunze sună

Feciori de lele nebună.

Rezultatele finale ale alegerilor prezidenţiale ne arată o diferenţă extrem de mică între candidaţii rămaşi în competiţie, Traian Băsescu şi Mircea Geoană (32,44% vs. 31,15% din opţiuni). Câţiva tinerii reporteri (şi nu redactori pe „ieuroi”, plătiţi cu 900 – 1000 de lei pe lună, din toată presa, nu doar din cea mogulizată) aflaţi la sediul din Modrogan, dar şi cei de la sediul de campanie, au fost martori la răţoielile specifice lui Băsescu către staff-ul propriu. Motivul? Procentele cu pricina, cam mici coane Fluturică, dar nu după buget.

Vânzoleala se înteţeşte în aceste 11 – 12 zile de repriză a doua şi, bineînţeles, se agită în consecinţă şi „şoşonarii”[1] din presă. Probă stau titlurile din presa acestor zile: „Proiectul Johannis, o strategie electorală riscantă” (Ioana Ene, Ziare.com), „Baronii PSD despre Johannis: în patru luni îl terminăm” (Romulus Georgescu şi Florin Ciornei, Evenimentul Zilei), „Turul doi: Băsescu vs. Alianţa Anti & Frăţia Mogulilor” (Andreea Pora, Revista „22”), „Crin, un fel de papagal” (Cătălin Prisăcariu, Academia Caţavencu). Îndeajuns, deocamdată.

Putem observa o oarecare tensiune în mimica şi gestica lui Traian Băsescu, precum am remarcat şi pe faţa „mironosiţelor” din jurul său, în seara de duminică, pe treptele din Modrogan. Zâmbete lipite cu Poxipol, ca la dansatorii populari de pe scenele artistice din vremea lui Împuşcatu, obraji înţepeniţi într-o grimasă ce dezvelea dantura mai degrabă într-un rictus decât într-un surâs de satisfacţie.

Totodată, răsucirea violentă de atitudine după ce Traian Băsescu a primit în plină faţă un refuz de parteneriat din partea lui Antonescu dovedeşte o stare emoţională de disconfort. Aşa îmi explic eu burzuluiala cu care a vestit naţiei că nu are nevoie de electoratul candidaţilor perdanţi, ci de Român. Puţini analişti şi comentatori – dacă nu cumva nici unul – au remarcat anomalia din discurs. Cum adică, electoratul acelora nu este format din români?

Dacă refacem toată frământarea din ultimele luni cu obiectivitate, observăm că formula Johannis a fost acceptată încă de la demiterea guvernului Boc. Acum însă, avem în plus schiţarea unui program de guvernare şi reconfirmarea, pentru a nu ştiu câta oară, a unei majorităţi parlamentare solide. Putem chiar afirma că, în ciuda deosebirilor ideologice, de priorităţi în promovarea unei anumite configuraţii de politici publice, întâlnim un consens bazat pe „compromisul politic în accepţia sa bună”[2], cum spunea ieri Crin Antonescu.

Dacă nu ne facem că uităm, tot compromis politic a fost şi coaliţia PD – PSD din decembrie 2008, un compromis în interes naţional, după spusele lui Traian Băsescu. De ce oare n-ar fi şi acesta un compromis în interes naţional? Pentru că nu include PD? Aşa pare după ce candidatul Băsescu a afirmat, prin vocea purtptorului său de cuvânt, Sever Voinescu următoarele: „Pentru a deveni credibil, domnul Johannis nu trebuie să fie produsul unei majorităţi strânse strict în jurul sloganului „Jos Traian Băsescu!” sau exponentul acestei idei. Pe de altă parte nu cred că poţi să vrei să fii premier fără să stai de vorbă măcar cu cel mai important partid parlamentar.”

Traian Băsescu a fost însă mai tranşant: „Dacă domnul Johannis va înţelege să discute cu toate partidele, putem avea în vedere orice soluţie, dar în nici un caz soluţia Grivco. O exclud.”

Atâta vreme cât preşedintele-candidat Băsescu este preşedinte doar pentru românii aflaţi de partea lui, adică o treime, iar două treimi sunt desconsiderate, nu mă interesează pe ce criterii, Traian Băsescu şi-a ratat rolul său constituţional.


[1] Pentru cine nu e familiarizat cu argoul de campanie electorală, şoşonar semnifică activist politic însărcinat cu lipitul afişelor, distribuierea materialelor publicitare şi umplerea golurilor la „băile de mulţime” ale candidaţilor.

 

[2] Donald J. Boudreaux and Dwight R. Lee, Politics as the Art of Confined Compromise, The Cato Journal, Vol. 16, No. 3, 1997:  Politica este în mod obişnuit numită artă a comprimisului. Această etichetă este specifică politicii democratice. Aleşii ce reprezintă diverşi votanţi se întâlnesc în Legislativ pentru a pune la cale politici pentru toţi cetăţenii. Bineînţeles, nu toţi politicienii sau alegătorii obţin tot ceea ce-şi doresc din pachetul legislativ final: necesitatea de a asambla cel puţin o majoritate simplă pentru a implementa orice politică înseamnă, aproape întotdeauna, că unii dintre susţinători trebuie să sacrifice o parte din interesele lor în favoarea altora în cadrul procesului politic.” Altfel spus, se aplică numitorul comun.

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s