„Personal exclud orice colaboare cu PD-L” a declarat Crin Antonescu.

O majoritate uşor inflamabilă nu ţine cont decât de ceea ce vrea să audă: excluderea parteneriatul cu PD. Dar uită sau nu este capabilă de o interpretare judicioasă a declaraţiei. Şi anume, opinia personală ce explică atitudinea sa, iară nu opinia partidului. De când este Crin Antonescu preşedintele PNL, toate deciziile s-au luat în forurile de conducere prin vot, cele mai multe în unanimitate. Deci şi cu votul afirmativ al lui Tăriceanu, membru în Biroul Politic Central. Printre aceste decizii putem aminti şi parteneriatul cu PSD şi susţinerea lui Mircea Geoană în turul 2 al alegerilor prezidenţiale.

Dacă însă încercăm să interpretăm acum deciziile PNL, în condiţiile realegerii lui Traian Băsescu preşedinte şi recuzării lui Johannis din postura de candidat la funcţia de premier, discuţia nu va fi nici de genul sentinţelor simple, precum „decizie eronată” – „decizie corectă”, nici complicând ecuaţia introducând în calcul variabile non-necesare care ulterior se vor anula reciproc.

Examinând relaţiile cu PD, în prima guvernare Tăriceanu, când democraţii se manifestau total supuşi tacticilor şi strategiilor redijate în laboratoarele Cotroceniului, ne reamintim câteva atacuri explicite la adresa existenţei PNL ca partid pe scena politică românească: fuziunea cu PD şi crearea unui mare partid popular prezidenţial, dominant; sciziunea PNL până la imobilitate prin zămislirea PLD; incriminarea liderilor PNL ca trădători de ţară. Într-o asemenea situaţie, cât de indulgent poţi să fii cu un astfel de partener ca să nu fii catalogat drept naiv, dacă nu nătâng pur şi simplu?

Lucrurile nu stau altfel la acest moment. Cântecul de sirenă ce propovăduieşte unificarea dreptei nu ascunde, în opinia circumspecţilor liberali, decât o nouă tentativă de subordonare a partidului intereselor lui Traian Băsescu. Numeroase voci ale intelectualităţii subalterne clamează, adiţional unicameralismului, şi necesitatea unei formule bipartidiste a sistemului politic românesc. În condiţiile unei pozitivări a imaginii a lui Traian Băsescu şi indirect a PD, precum şi în condiţiile existenţei unui opozant ideologic puternic cum este PSD, scena politică se simplifică, dar în acelaşi timp şi coeficientul de democraţie scade. Să mă explic!

Scăderea coeficientului de democraţie rezultă din suma criteriilor ce definesc o democraţie modernă şi care sunt îndeplinite de o societate politică. Conform lui Robert Dahl[1], o somitate în problematica democraţiei, putem accentua 5 criterii ce descriu procesul democratic:

1. Participarea efectivă. Înainte de adoptarea unei decizii politice, toţi membrii societăţii vor avea oportunităţi egale şi efective de a-şi face cunoscute celorlalţi membri părerile lor privind politica ce ar trebui adoptată. Şi asta se poate face, într-un mod funcţional, prin partidele politice ce articulează interesele ce se confruntă în societate.

2. Egalitatea la vot. În momentul în care trebuie luate deciziile în privinţa politicii, fiecare membru va avea o oportunitate egală şi efectivă de a vota, iar toate voturile vor fi considerate egale.

3. Înţelegerea luminată. În limite rezonabile de timp, fiecare membru va avea oportunităţi egale şi efective de a se informa asupra politicilor relevante alternative şi a consecinţelor lor probabile.

4. Controlul asupra agendei. Membrii vor avea oportunitatea exclusivă de a hotărî modul în care, iar dacă doresc, şi ce probleme vor fi incluse pe agendă. Astfel, procesul democratic, implicat de criteriile anterioare nu este închis niciodată. Politicile sunt mereu deschise modificării de către membri, în cazul în care doresc.

5. Cuprinderea adulţilor. Toţi, sau în orice caz majoritatea adulţilor rezidenţi în permanenţă vor avea drepturile depline ale cetăţenilor, care sunt precizate în primele patru criterii.

În acelaşi timp, Arend Lijphart, în lucrarea sa „Democraţia în societăţile plurale”[2], citându-l pe Carl J. Friederich, spune că atunci când oamenii sunt uniţi în mod fundamental îşi pot permite să se contrazică fără nici un risc, dar într-un sistem politic cu segmente de populaţie în mod evident divizate şi posibil ostile toate deciziile sunt considerate, în principiu, a determina mize mari, iar regula majorităţii* aplicată cu stricteţe tensionează unitatea şi liniştea în cadrul sistemului.

Atâta vreme cât cultura politică este precară, procedurile democratice din instituţiile aferente unei democraţii sunt mai mult formă decât fond, iar demersurile în favoarea unicameralismului şi bipartidismului pot fi suspectate de intenţii para-democratice de influenţă şi control.

În afară de asta, combinaţiile prin care se încearcă topirea unui partid politic, în ciuda opoziţiei sale legitime, prin anatemizare şi prin provocarea de sciziuni, facţionalizări întemeiate în principal pe mercantilism politic, dovedesc primejdioase carenţe ale simţului democratic, iar din mâneca unei mâini întinse poate oricând ţâşni lama unui jungher.


[1] Robert Dahl, Despre Democraţie, Ed. Institutul European, Iaşi, 2003, pp. 39-40

[2] Arend Lijphart, Democraţia în societăţile plurale, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 45

* Aici se face referire la sistemul politic majoritarist, din care, de regulă, rezultă bipartidismul.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s