De-a schimba

De la Caragiale citire – şi păstrând contactul cu axa stânga/dreapta a ştiinţelor politice – schimbarea, acest „sinonim” al reformei, se concentreză la centru, acolo unde un vortex conjunctural atrage toate ipocriziile ideologice şi organizatorice ale partidelor politice.

Paroxismul pe care-l poate atinge adeseori demagogia schimbării de dragul schimbării este o copie fidelă a discursului lui Farfuridi: „Atunci, iată ce zic eu, şi împreună cu mine  trebuie să zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază la extremitate , adică vreau să zic, da, ca să fie moderaţi… adică nu exageraţiuni!… Într-o chestiune politică… şi care, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării… să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte… încât vine aci ocazia să întrebăm pentru ce?… da… pentru ce?… Iată dar opinia mea. Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!”[1]

Cum sunt însă toate pe la noi, precum drumul spre rai şi cel spre iad e pavat cu „cele mai bune intenţii”, într-un vârtej entuziast de priorităţi zero. Numai că, după cum puţini cred, atât raiul cât şi iadul sunt de pe această lume. Şi asta numai şi numai pentru că şi în acest caz ne poziţionăm la centru, fugind de materialitatea iadului spre idealitatea raiului, în acelaşi timp neputându-ne desprinde complet de palpabilul ce ne face retractili întru cele deja ştiute şi făcute.

În acest „ringelspiel”[2] ameţitor al reformelor reformiştilor reformatori de pretutindeni întâlnim deopotrivă ipocrizia brută şi ipocrizia elevată.

Prima, este reprezentată de „greii partidelor”, cei care mimează excelent ceea ce nici prin gând nu le-ar trece să facă deoarece poziţia de statu quo le convine de minune: pentru că experienţa lor este conservarea privilegiilor de care se bucură şi pentru că prin eventualele intenţii şi manifestări de reformare internă pot fi identificaţi şi anihilaţi potenţialii adversari.

A doua, este reprezentată de docţii înregimentaţi pe considerentul racolării partidei civice, docţi ce îşi construiesc de fapt propria platformă politică în interiorul partidelor politice făcând digitaţie pe strunele intelectualismului populist în aşteptarea sinecurilor guvernamentale.

Însă marea masă a activiştilor de partid se concentrează acolo unde neutralitatea ipocrită e stăpână.


[1] I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută, Actul 3, Scena 1.

[2] Termenul austriac pentru carusel, termen folosit în Banat, Ardeal şi Serbia ca „ringhişpil”.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Ipocritocraţia. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s