Partidele politice româneşti şi spectrul sciziunilor (1)

Vreau să dau un semnal din partea unui preşedinte de partid care în 2005 a evitat o sciziune aproape iminentă a PSD”, spune preşedintele PSD, Mircea Geoană.

Spaima creată de sciziunile şi facţionalizările partidelor româneşti rezidă în însăşi modalitatea prin care ele au fost create din 1990 încoace: de sus în jos, cu membri fondatori care au înţepenit la cârmă şi împietriţi în lupta pentru supravieţuire. Utilizam, cu ceva vreme în urmă, legat de acest subiect, următoarea parabolă: partidele noastre au fost formate de o gaşcă de băieţi ce a urcat la ultimul etaj, a blocat liftul şi a pus paznici pe scări. Altfel spus, în partidele româneşti vorbesc liderii formali şi informali, iar nu marea masă a membrilor. În ciuda structurilor organizatorice prevăzute în statute.

Tipologia partidelor politice poate fi analizată după mai multe criterii[1]:

1. Partide de cadre şi partide de masă.

1.a. Partidele de cadre înseamnă un „partid de personalităţi”, dominat de către un grup informal de lideri. Trăsătura caracteristică a acestui tip de partid o reprezintă faptul că se sprijină pe o elită politică activă (uneori subiect al unei discipline cvasimilitare). Deşi criteriul politic era esenţial pentru apartenenţa la partid, carierismul şi simpla convenienţă reprezintă motive puternice pentru a adera.

1.b. Partidele de masă pun un accent mai puternic pe o largă apartenenţă şi construiesc o bază electorală pe măsură, tipic partidelor socialiste. Trăsătura fundamentală a acestui tip de partid este faptul că el se concentrează în special pe recrutare şi organizare şi abia apoi pe convingeri ideologice şi politice.

2. Partide reprezentative şi partide de integrare.

2.a. Partidele reprezentative îşi văd principala funcţie în asigurarea voturilor în alegeri. Astfel ele încearcă mai degrabă să reflecte decât să formeze opinia publică. Din acest punct de vedere, partidele reprezentative adoptă o strategie „catch-all” şi plasează pragmatismul înaintea principiilor şi cercetarea de piaţă înaintea mobilizării populare. Aici întâlnim politicienii ca fiinţe în căutare de putere care sunt dispuşi să adopte indiferent care politici le-ar aduce succesul electoral. Argumentele acestui tip de partide îşi găsesc forţa bazându-se pe un comportament politic modelat pe alegerea raţională[2].

2.b. Partidele de integrare adoptă mai degrabă strategii politice pro-active decât reactive. Ele doresc să mobilizeze, să educe şi să inspire masele şi nu să răspundă preocupărilor acestora.

3. Partide constituţionale şi partide revoluţionare.

3.a. Partidele constituţionale recunosc drepturile celorlalte partide şi operează într-un cadru de reguli şi constrângeri. În particular, ele recunosc că există o separaţie între partid şi stat, între partid aflat la putere (guvernarea în exerciţiu) şi instituţiile statului (aparatul birocratic, judiciar, poliţie etc.) care se bucură de independenţă şi neutralitate politică. În plus, partidele constituţionale recunosc şi respectă regulile competiţiei electorale – prin vot pot fi revocate de la putere la fel de bine cum pot fi trimise la guvernare.

3.b. Partidele revoluţionare sunt partide anti-sistem sau anticonstituţionale, fie ele de dreapta sau de stânga. Astfel de partide ţintesc să cucerească puterea şi să debarce structura consituţională existentă folosind tactici ce merg de la insurecţie şi revoluţie până la cvasilegalism. Când aceste partide cuceresc puterea, în marea majoritate a cazurilor devin partide conducătoare sau partide-stat, eliminând partidele rivale şi întemeind raporturi permanente cu aparatul de stat.


[1] Andrew Heywood, Politics, Macmillan Press Ltd., London, 1997, pp. 231-233. (n.a. Am lăsat voit la o parte tipologia partide de stânga – partide de dreapta deoarece clasificarea pe criterii ideologice nu face obiectul acestui articol.)

[2] Potrivit acestui model, întotdeauna când este pus în faţa unei situaţii de decizie, actorul raţional: are anumite obiective, scopuri; are la dispoziţie un număr de opţiuni (alternative); are la dispoziţie un set de criterii cu ajutorul cărora să evalueze alternativele date; poate să ordoneze aceste alternative în funcţie de criteriile avute; poate să aleagă între alternative pe cea mai bună, adică pe cea care permite cel mai bine atingerea obiectivelor, scopurilor date; în orice situaţii similare, el poate să ia decizii similare. (Adrian Miroiu, „Raţionalitate şi decizie”, în Adrian Miroiu, Mireille Rădoi, Marian Zulean, Politici publice, Politeia- SNSPA, Bucureşti 2002, pp. 103-104)

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Partidele politice româneşti şi spectrul sciziunilor (1)

  1. eu33 zice:

    Va rog sa nu mai scrieti despre o curva pe nume Mireille Radoi care isi inseala sotul mexican cu toti de prin Bucuresti. Va rog, aceasta femeie, care e o rusine nationala, trebuie scoasa definitiv din viata publica. Pastrati decenta.

  2. eu33 zice:

    Nu mai scrieti de Mireill Radoi ca muierea asta e o RUSINE NATIONAALA

  3. iulia zice:

    m-a ajutat foarte mult acest articol in incercarea de a intelege diferentele intre partide si ideologii.
    Multumesc!

    • sneezyq zice:

      Dragă Iulia,
      Mă bucură faptul că ţi-am putut fi de folos chiar dacă cele scrise de mine sunt totuşi simplificări ale unor teorii şi procese mult mai complexe. Seria de articole despre partidele politice şi instabilitatea lor internă va continua.
      Toate cele bune!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s