Partidele politice româneşti şi spectrul sciziunilor (4)

Joseph L. Nyomarkay[1] defineşte facţiunile ca grupuri de persoane asociate pentru a urmări obiective particulare, în opoziţie faţă de alte grupuri, în cadrul aceleiaşi organizaţii. Facţiunile tind să dureze şi să câştige putere faţă de organizaţia în care au apărut. Conflictele facţionaliste se centrează pe anumite problematici ideologice de substanţă care pun în discuţie scopul partidului originar. În mişcările totalitare, de exemplu, în care legitimitatea provine din dogma ideologică, interpretările conflictuale ale dogmei devin fundamentul divizării facţionaliste; în mişcările totalitare în care legitimitatea provine din charismă personală, atitudinile şi relaţiile care se deosebesc de cele ale liderului charismatic constituie fundamentul facţiunilor competitive intrapartid.

Raphael Zariski[2], care a analizat facţiunile din cadrul partidelor italiene, defineşte facţiunile ca fiind oricare dintre combinaţiile intrapartid, clică sau grupare, ale căror membri împărtăşesc o identitate şi un scop comun şi care sunt organizate pentru a acţiona ca un bloc distinct în interiorul unui partid cu scopul de a-şi atinge obiectivele. Facţiunile există din momentul în care un membru al partidului devine conştient de anumite diferenţe esenţiale care-l separă, ca şi pe alţi membri, de restul conducerii partidului şi când devine conştient nu doar de faptul că el şi alţii care gândesc similar au interese comune, ci şi de faptul că este angajat într-un efort colectiv de a înfrânge rezistenţa din partid faţă de aceste interese. Apariţia facţiunii este percepută ca un produs al şi simultan cu recunoaşterea de către membrii facţiunii a faptului că el şi ceilalţi au interese în comun şi sunt efectiv angrenaţi într-un efort colectiv de promovare a propriilor interese. Zariski sugerează că formaţiunile facţionaliste apar fără o avertizare prealabilă din partea celor ce constituie eventual conducerea facţiunii, dar o dată existentă facţiunea se sprijină pe o structură organizaţională recunoscută. Facţiunile sunt obligate să susţină consultări regulate cu membrii lor, ceea ce presupune capacitate comunicaţională.


[1] Joseph L. Nyomarkay, în Frank P. Belloni; Dennis C. Beller, The Study of Party Factions as Competitive Political Organizations, The Western Political Quarterly, Volume 29, Issue 4 (Dec. 1976) , pp.544-545

[2] Raphael Zariski, „The Nation Socialist Party: A Case Study in Factional Conflict”, American Political Science Review nr. 56 (June 1962), pp. 372-390.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s