Traian Băsescu, preşedintele său

În ciuda bunelor intenţii invocate de guvernanţii ce au luat startul în decembrie 2008, nimic nu funcţionează fără sincope şi nimic nu dă randament. Mai toate proiectele de refomare a statului şi instituţiilor sale s-au fleşcăit sau au fost aruncate la coş. Unele din lipsă de viziune, altele pentru că au fost neconstituţional alcătuite. Unele pentru că nimeni nu a cumpănit asupra consecinţelor, altele pentru că interesul are fes. Unele pentru că s-a vrut fără să se vrea, altele pentru a-i supune caznelor pe ceilalţi. Chibzuiala s-a arătat a fi un sinonim pentru ezitare, iar acţiunea un balet în străchini. Şi pentru ca toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Traian Băsescu.

Dacă la finele alegerilor prezidenţiale din 2009 exista un echilibru între susţinătorii şi contestatarii săi, contestatarii cuprind deja o largă majoritate ce baleiază undeva sub 10%, de la un an după realegere şi până astăzi. Şi nu mă refer la cele două fronturi de politicieni, prezumtivi reprezentanţi ai „românilor”, aflaţi în confruntare deschisă, ci la cetăţenii înşişi. Şi nici la adulatorii de serviciu şi intelectualii justificatori sau gâzii obsesiv-compulsivi.

Aprecierea publică a prestaţiei prezidenţiale este consonantă cu performanţele societăţii, nereformată, dar completamente bulversată de politicile aşa-zis reformiste şi modernizatoare bramburite cu osârdie în ultimii trei ani şi jumătate.

Criticile la adresa preşedintelui Băsescu, dincolo de acuzele de obsesie ce le-au însoţit (unele binemeritate şi corecte), s-au concentrat pe stilul abordat de acesta, de preşedinte-jucător în locul preşedintelui-participant la joc. Dar un participant interpretând partitura constituţională a unui arbitru politic şi nu pe cea a unui jucător pe toate posturile, pe schema „eu centrez, eu dau cu capul”, ori de arbitru de „cooperativă”, sub ecusonul căruia sclipeşte insigna de partid.

Traian Băsescu nici nu-şi putea dori mai mult decât un scutier precum Emil Boc, pe care să-l proţăpească într-o poziţie în care să se simtă cât mai stingher şi pe care să-l strunească din sfori ca pe Aşchiuţă. Iar Emil Boc s-a dovedit a fi suficient de labil şi de mobil încât guvernul să fie cu desăvârşire controlat şi dominat de pohtele ce le-a pohtit preşedintele. Mihai Răzvan Ungureanu

Cu unele derapaje ale UDMR, dependent de un electorat fragilizat de ofensiva lui Lászlo Tökes şi a gardiştilor secui, coaliţia tripartită de guvernare s-a complăcut în servitutea faţă de politica Cotroceniului. În acest context, ideea de partid politic ca reprezentante ale intereselor unor segmente ale societăţii s-a volatilizat. Şi asta în primul rând datorită scopului nedeclarat public al partidelor româneşti, acela de a promova şi privilegia propriile interese individuale şi ale clientelelor. Spaţiu în care preşedintele Băsescu nu a intervenit decât arareori. Dar şi atunci când a pus degetul pe buba coaptă a făcut-o fie întru slăvirea propriei sale imagini de părinte al naţiei, omnipotent şi atoateştiutor, fie pentru a flutura nuieluşa spre cei care îndrăzneau să mârâie în front sau să pactizeze cu duşmanul.

Exemplele de implicare directă şi fără a accepta comentarii în actul de guvernare sunt multiple, mergând de la repolitizarea administraţiei publice până-n rărunchi, prin politicile privind salariile şi pensiile, prin politicile fiscale şi de personal, ajungând să destructureze în numele unei reforme de nimeni înţeleasă sistemul sanitar, de învăţământ şi de ordine publică. Nu altceva denotă şi suportul şi reclama pe care preşedintele le oferă unor interese private, interne şi externe, precum afacerile „băieţilor deştepţi” din energie (la care se burzuluia cu o mână, iar cu cealaltă îi recompensa), ale asiguratorilor de pe piaţa medicală sau ale scormonitorilor după resurse minerale.

Tot el este acela care cu impertinenţa celui prea puternic i-a îndemnat pe cei ce contestă „marile realizări ale politicilor de dreapta” să se ducă unde-or vedea cu ochii. Şi tot el este cel care îl arăta cu degetul pe „grasul” agăţat căpuşă în spatele „slabului” în timp ce osânza creştea pe guşa clientelei bugetofage de partid şi de stat.

Cu nu multă vreme în urmă, acelaşi preşedinte Băsescu afirma că statul nu trebuie să aibă grija cetăţenilor săi, fiecare trebuind să se descurce singur, cum poate. Ieri doar (10 aprilie a.c.), preşedintele Traian Băsescu a cuvântat la învestirea noului ministru al Mediului despre minerit ca singura sursă de locuri de muncă de care România este capabilă astăzi. La asta se rezumă e fapt întreaga sa politică guvernamentală axată pe investiţii. Azi tinichigiu auto şi ospătar, mâine miner, promovând câte-un loc de muncă pe mandat.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Traian Băsescu, preşedintele său

  1. Ghilotina zice:

    Buna ziua Domnule Pana !
    Eu unul nu cred ca Basescu nu mai are sustinatori . De ce nu ar mai avea ?
    De ce ar crede romanii propaganda antenelor lui voiculescu si a Realitatii lui Vintu ?
    Sunt multe de spus la ceea ce ati scris insa pot sa va asigur ca Basescu NU stapaneste deloc viata politica din Romania – dovada ca a fost suspendat in 2007 – si ca de departe este cel mai neajutorat presedinte . Pacat de el si pacat si de noi , care am ratat momentul unui om dispus sa se sacrifice numai pt a transforma republica lui Iliescu intr-o Romanie moderna .
    Tradarile mici ale unor oameni marunti – si nu ma refer la astia care sar dintr-o barca in alta cu asa lejeritate !– au distrus si distrug in continuare Romania .
    De la Cuza incoace , si mai dinainte cu para la Sultan , si mai apoi … tot intr-o tradare am tinut-o .
    Daca in ’90 puteam spune ca romanii nu stiu ce fac atunci cand voteaza , acum nu mai au nici o scuza si intra in functiune „ce-si face omul cu mana lui ….” /
    Ia sa vedem ce va fi dupa Basescu !
    Sau dupa ce se duce in tarana alde voiculescu , iliescu si toata gashka asta putreda care a facut praf o tara cat-de-cat construita .
    Cu stima !

    • Horia Pană zice:

      Dragă prietene,

      Încep prin a încerca să te lămuresc că nu sunt un fan al vreunei televiziuni anume. Sunt foarte interesat, în afara ştirilor dezbrăcate de interpretări, de ce se vehiculează la câte un talk-show, unde-i văd şi-i aud pe politicieni în adevărata lor splendoare; se poate utiliza şi varianta cu ghilimele. Apropo, Vântu nu mai e patronul Realitatea TV, ci Elan Schwartzenberg. De felul meu nu cred în nici o propagandă; am propriile mele principii şi mă străduiesc să fiu consonant cu ele.

      Atenţie mare însă, că eu n-am spus că Băsescu „stăpâneşte viaţa politică din România”, ci guvernul şi PDL. Dar se amestecă şi prin alte părţi, cu mai puţin succes, cum ar fi impunerea unor teme congreselor altor partide (vezi „O scrisoare ruptă”).

      Eu unul nu cred în văicăreala prezidenţială cu „umilinţa” şi nici în aceea că ar fi un neajutorat. A avut toate pârghiile guvernamentale la dispoziţia sa (Boc şi acum Ungureanu), plus o majoritate parlamentară ascultătoare. Dacă n-a reuşit nimic nu neajutorării se datorează, ci inaptitudinii sale de a fi în afara intereselor partizane şi, prin aceasta, factor coagulator pentru proiecte de interes naţional. Chiar şi atunci când iniţiativele sale nu erau de lepădat, neîncrederea reciprocă şi stările conflictuale ce le-a sădit pe când acestea îi foloseau s-au întors împotriva sa. Sunt fapte, nu peroraţii propagandistice.

      Nu de Iliescu şi Voiculescu mi-e mie teamă acum. E prea târziu pentru amândoi să mai clocească ceva. Iliescu s-a resemnat în comentarii din off, iar pe Voiculescu nu-l mai mână în luptă decât răzbuinarea sa inefectivă, tardivă, copilărească. Mi-e teamă însă de oportuniştii fără scrupule pe care i-a născut politica fără scrupule, în care orice este permis dacă prin asta se dă o lovitură adversarului. Iar cetăţenii prinşi la mijloc între aceste două forţe de aceeaşi factură, dar de sens opus, devin doar pierderi colaterale. Iliescu a dat semnalul unei astfel de politici imediat după 22 decembrie ’89, a preluat-o Năstase şi a finisat-o Băsescu.

      Tratamentul şi convalescenţa după această maladie politică va fi, din păcate, de durată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s