Între tabuuri şi cârcoteli

Subiectul pe care-l propun e urmarea unei provocări venite dinspre articolul lui Mircea Vasilescu din Dilema Veche, „Cărtărescu şi Patapievici”, articol ce a dat neştere unor comentarii extrem de interesante. Să o luăm deci agale, dar numai după ce vă recomand să citiţi în prealabil ce s-a petrecut acolo.

Un fenomen s-a răzleţit de altele, mai mundane, dar care pare structurat pe aceleaşi metehne: un fel de clubbing cultural (mai puţin barurile de noapte, dar cu fiţele de rigoare). Precum se confruntau imediat după „noaptea teroriştilor lungi” depeche-iştii cu metal-iştii, aşa se confruntă şi azi cluburile culturii noastre; cultură mică, dar iute vărsătoare de sânge de confrate. Aidoma setei de sânge ce a urmat polarizării societăţii româneşti, mai întâi la începutul anilor ’90 pe motiv de „soia”, apoi după 2004 pe motiv de „dreapta cea bună”, şi-au făcut loc – mai mult cu coatele decât cu mintea, mai mult cu hangerul decât cu pana – „intelectualii de bine” şi contestatarii „de binelui” administrat cu coada lingurii.

Indiferent cărui club aparţin, intelectualii noştri sunt neapărat rivali şi anatemizanţi. De unde poate şi goana după „performanţă”, „competiţie”, „succes” („adevărat şi consistent”) şi „prima ligă culturală” sau „confundarea spiritului cu atletismul” despre care pomenea Adrian Rusu în comentariile sale.

La fel de corectă mi se pare şi descrierea sa despre cultură „ca fapt interior”. Pentru că de acolo porneşte orice cultură, din măruntaiele minţii şi sufletului creatorului de operă, pentru că scoate la lumină ceea ce crede şi simte el, şi numai el. Sprinturile către succesul „adevărat şi consistent” sunt de obicei sprinturile celui mai flamând cu burta decât cu ochii, ale mercantilistului cultural precipitându-se spre gloria imediată şi necontestată. De aici se izvodeşte nefericitul conformism al „nonconformiştilor” de club, unde totul se desfăşoară între noi şi-ai noştri şi unde se strecoară şi găştile „avocăţeşti”, dar şi „gorilele” corectei conformări politice.

Parte dintre intelectualii noştri, cei mai vocali de altfel, în ciuda erudiţiei pe care nu le-o contestă mai nimeni, confundă spiritul cu „fratele porc”, cum spune la Pateric şi de unde l-a preluat şi Noica, mentorul d-lor Pleşu şi Liiceanu. „Fratele porc” l-a făcut pe Adrian Păunescu să fie condamnat in corpore (sic!). Şi tot el îi determină pe alţii să se erijeze semeţ în imune infailibilităţi iconice.

Creaţia este în primul rând descoperire şi nu o „încremenire în proiect”, este un act curajos de asumare a diferenţei de opinie şi nu o invitaţie la aplauze şi osanale. Înfruntând orgoliul inerent „animalului”, omul de cultură va cultiva, în ciuda conflictelor sale interioare,  modestia.

Eu sunt dispus să mai aştept momentul acela critic. Dar cât, Doamne?

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Mass-media/Bloguri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s