Despre Năstase, care vruse să ne lase

Ah, râsu’ plânsu’
ah, râsu’ plânsu’
mă bufneşte când spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum. 
(Nichita Stănescu)

E dramă, dar nu e tragedie. E bai, dar nu e catastrofă. Un om a călcat pe bec şi sanitarii de la justiţie l-au bandajat cu materialul steril aflat la dispoziţia lor: sancţiunea juridică cu închisoare pe doi ani. E mult, e puţin? E cam pe la mijloc, ţinând cont că maximul pedepsei pentru fapta respectivă este de cinci ani. E întâmplător că cel sancţionat este un politician de rang înalt, chiar prim-ministru la un moment dat? Nu pare deloc întâmplător, dacă luăm la bani mărunţi felul în care, cu toată alternanţa democratică la guvernare, mecanismele de utilizare în folos personal sau de grup a banului public au fost statornicite. E surprinzător că în cauză regăsim un jurist cu zeci de patalamale şi o solidă carieră didactică în domeniu? Ar fi uluitor numai dacă ignorăm caracterul persoanei. Câţi erudiţi, savanţi, notorii deontologi ş.a.m.d. nu am întâlnit, din cei ce proslăveau Justiţia după ce i-au înlocuit sabia care desparte dreptatea de nedreptate cu o altă balanţă, rectificând măsurarea după pofte, după conjuncturi?

Adrian Năstase trebuie să plătească în primul rând pentru aroganţa de a se crede duh ce plutea deasupra apelor şi pământului, deasupra oamenilor şi animalelor deopotrivă, de a-şi închipui că se face lumină sau întuneric după cum îi este vrerea. Şi această aroganţă l-a ispitit să considere că şi Legea care i-a fost încredinţată spre bună păstrare şi neîntinată întrebuinţare este un patrimoniu de uz personal, o plastilină din care poate plămădi ce pofta i-a poftit. Admirându-se peste poate, şi-a luat permisiunea de a considera dreptatea ca proprie îndreptăţire, libertatea ca libertinaj semeţ, egalitatea doar pentru dulăi, restul rămas fiind bun pentru căţei.

Trufia-i deja prea bine cunoascută, poate şi crunta ciocnire cu o relitate pe care şi-o refuza cu obstinaţie, l-au determinat să încerce să se sinucidă. Gestul său, dincolo de controversa laşitate – curaj, denotă un teatralism ieftin, o fugă ruşinoasă de responsabilitate. Cum bine a punctat Cristian Tudor Popescu: „Prin gestul său, el invalidează sistemul de justiţie din care face parte şi sistemul penitenciar peste care a fost premier. Un om care a avut asemenea rerponsabilităţi politice, după părerea mea, nu avea voie să abdice, să fugă, pentru că este un mod de a evada ce a făcut Năstase.”

Drama pe care o trăieşte Adrian Năstase, odată ce a revenit la viaţa ce-o trăim fiecare dintre noi, zi de zi, an de an, şi la care voia să renunţe neînţelegând-o, a scos la lumină şi drama ce-o trăiesc atât avocaţii, cât şi acuzatorii săi, atât jeluitorii, cât şi destupătorii de şampanii. Pentru unii orice act de justiţie neconvenabil trebuie că este o maşinaţiune politică, pentru ceilalţi devine axioma justiţiei purificate. Nimic mai fals, îi întristez eu pe aceşti iute convinşi de adevărul adevărului lor.

Un simplu apel la cea mai simplă chibzuială ne spune atât: cu o floare nu se face primăvară şi corb la corb nu-şi scoate ochii.

Câtă vreme politicul se vede pe sine atotputernic stăpân peste cele ce se mişcă şi cele ce nu se mişcă, peste cele care cuvântă şi cele care nu cuvântă, principiul distribuirii egale şi reciproc controlabile a puterilor în stat nu este nimic mai mult decât un deranj. Şi va încerca prin toate mijloacele născocite să împiedice acest deranj.

Câtă vreme instituţiile statului presupus autonome sau independente sunt parazitate de un fals nonpartizanat, utilizându-se însă cele mai rigide metode de interpretare a algoritmului sau parităţii politice, nu putem vorbi decât despre alternanţa politizării fără măsură a societăţii.

Ţârcovnicii purificării justiţiei nu vor de fapt decât s-o purifice după propria lor reţetă, perpetuând o stare de fapt maladivă. Percepţiei privind regimul corupt patronat de Năstase i s-a contrapus percepţia unui regim corupt patronat de Băsescu. Şi de o parte şi de alta s-au iţit justiţiari, şi de o parte şi de alta s-au iţit justiţiabili. Alternativ.

Ce schimbă lamentaţiile penibile ale politicarzilor sau dezmăţul schizoid al şampaniarzilor? Din păcate, deocamdată, nimic. E doar o destrăbălare a neruşinării. În oglindă.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s