„Bacalaureatul profesional” – Stricăciunile ideilor şi cuvintelor nepotrivite

Din toată încâlceala provocată de păreri şi interese mai mult sau mai puţin chibzuite, marea parte a publicului e lăsată să înţeleagă că aşa-zisul „bac profesional” este o calamitate pentru învăţământul românesc. Unii îl consideră o complicaţie inutilă, alţii o năstruşnicie de-a Abramburicăi Andronescu, iar cei mai mulţi habar nu au cam despre ce e vorba în propoziţie, dar urmează curentul de opinie care li se pare lor corect. Evident că aşezarea pe poziţii partizane desparte apele, dar nu limpezeşte nimic.

Cu reforma pre reformă călcând

Ceea ce ştim şi fără să ni se pună în faţă vreun raport prezidenţial sau să ascultăm declamaţiile unor pretinşi pedagogi de partid e că învăţământul românesc a pornit în jos, pe tobogan, încă din a doua jumătate a anilor 1970. De-atunci, de când un alt personaj pe nume Gâdea (să-i fie ruşine cui se gândeşte la rele!), Suzana Gâdea, din poziţia de ministru al Educaţiei şi preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste a iniţiat programul de reducere a numărului de licee teoretice şi pedagogice, transformând majoritatea lor în licee industriale. Necazul cu aceste licee industriale era că ideea de a crea „o nouă clasă muncitorească”, înalt pregătită profesional , se izbea taman de lipsa de raţiune şi de profesionalism. Cu foarte mici excepţii, profesorii din aceste licee erau tot cei care până deunăzi predau din programa analitică a liceelor teoretice. Apoi, baza materială necesară unei pre-specializări tehnice era sub necesităţi. În acelaşi timp, funcţionau deja de foarte multă vreme, cu rezultate destul de bune, şcolile profesionale, succesoarele şcolilor de arte şi meserii de dinainte de regimul comunist. Dar şi şcolile post-liceale specializate. Consecinţa catastrofică a acestor politici a fost diminuarea treptată a nivelului de pregătire a absolvenţilor. Bineînţeles că excepţiile nu pot fi ignorate, dar acestea se datorează în special dăruirii şi harului unor profesori şi nu unor politici benefice sistemului şi scopului urmărit.

După 1990, acest proces regresiv a continuat aproximativ între aceleaşi repere. Atât datorită subfinanţării sistemului educaţional, devenită cronică, cât şi datorită deprofesionalizării graduale a personalului didactic. Subfinanţat fiind, învăţământul şi-a pierdut succesiv specialiştii şi a devenit permisiv faţă de cei slab pregătiţi, care, negăsindu-şi un loc de muncă într-o societate tranzitând fără ţintă dinspre centralism spre un „nu se ştie unde” sălbatic, au debuşat spre sistemul de învăţământ, extrem de generos cu rebuturile cu diplome. Insuficientei pregătiri profesioanale a cadrelor didactice nou venite i s-a adăugat lipsa aptitudinilor pedagogice. Dovezile sunt irefutabile: procentele colosale ale celor ce nu trec examenele de definitivat şi titularizare, viitura suplinitorilor semidocţi, profesori agresaţi şi dominaţi de elevi sau elevi agresaţi şi dispreţuiţi de profesori. Prin urmare, avem de-a face îndeosebi cu un dezastruos proces de inadecvare profesională.

Despre reforma radicală şi profundă a învăţământului se vorbeşte încă din primul ministeriat postdecembrist, cel al filosofului şi editorului de carte Mihai Şora. Şi se va vorbi în continuare până ce dezideratele anunţate cu surle şi trâmbiţe vor depăşi politicianistele „pacte pe educaţie”, lipsite de altfel de orice suport metodologic. Până în acest moment, toate aparentele proiecte de reformă s-au dovedit a fi biete cârpăceli. Degeaba se peticea locul unde se deşira ţesătura, că ea se destrăma imediat dincolo de ultima însăilare.

O reformă radicală şi profundă a sistemului educaţional se poate face doar cu o atentă chibzuială, de la un capăt la celălalt al lanţului didactic şi cu o proiecţie a aplicabilităţii la momentul definitivării şi acceptării unanime a proiectului. Urmând ca acesta să nu mai fie maltratat periodic de interese electoraliste, să prezinte deci stabilitate, şi să fie doar acordat fin odată cu evoluţiile în timp ale filosofiilor educaţioanale globale.

Confuziile „bacului profesional”

Aceste confuzii, la care fac eu referire, nu sunt cauzate doar de greşita înţelegere a problemei, ci şi de superficialitatea proiectului legislativ în sine. Ceea ce a aprobat Senatul (cameră decizională) este OUG nr. 73/2010 pentru modificarea Legii Învăţământului nr. 84/1995, act normativ ce permite organizarea examenului de bacalaureat profesional. Am subliniat anul adoptării ordonanţei pentru a nu exista dubii asupra emitentului. Parcă Daniel Funeriu era ministrul Educaţiei la acea vreme! Tocmai cel care acum afirmă acestea: „Este o măsură total greşită, un fel de bac cu buletinul. Bacalaureatul trebuie să fie trecut de cei care învaţă. Actualul Guvern vrea să dea bacalaureatul şi celor care nu îl merită.” Insinuarea lui Funeriu este nepotrivită, pentru că nimeni nu cere să absolve cel care nu învaţă, ci să absolve examinat fiind din ceea ce trebuia să înveţe, conform programei. O diferenţă uriaşă.

Prima eroare este una de terminologie, deoarece ambelor forme de absolvire li se spune bacalaureat. Este impropriu şi e firesc să apară confuzii. O să dau trei exemple din trei ţări europene diferite privind absolvirea studiilor preuniversitare.

A. Germania. Există trei etape de absolvire a şcolii: 1) şcoala principală (Hauptschule), cu absolvirea a 9 clase şi îndreptarea spre şcolile meşteşugăreşti; 2) şcoala reală (Realschule), cu absolvirea a 10 clase şi îndreptarea spre şcolile de meserii; 3) gimaziul cu absolvirea a 13 clase, care se încheie cu diploma de maturitate (Abitur) şi care permite urmarea studiilor universitare.

B. Marea Britanie. Obligativitatea studiilor se opreşte la vârsta de 16 ani. După care urmează studiile pentru obţinerea unei calificări profesionale (NVQ – National Vocational Qualification) sau continuarea liceului, Sixth Form, în vedere obţinerii diplomei de bacalaureat (A-Level). În cadrul celor doi ani de „Sixth Form”, elevul trebuie să îşi aleagă trei sau patru materii de studiu. Acestea vor fi studiate intensiv, aproximativ 10 ore de curs la fiecare materie, săptămânal. Este indicat ca materiile de studiu alese să aibă acelaşi profil ca şi facultatea pe care elevul doreşte să o urmeze.

C. Franţa. Dacă elevul a trecut de etapa examenelor naţionale (după clasa a IX-a), urmează etapa studiilor numite „Cycle de determination”. La liceu elevul are aceeaşi materie ca la colegiu (8 materii obligatorii), dar posibilitatea să îşi aleagă încă 3 materii, dupa preferinţele lui, şi un curs artistic. Există 3 tipuri de specializări: limba şi literatura (L) , informatica şi matematica (S) şi economie şi educaţie sociala (ES). Mai există şi licee de profil: tehnologie, muzică etc… Examenul de bacalaureat începe încă din clasa a XI-a, „Premiere”, unde se susţine testul la limba şi literatura franceză, examenul fiind scris şi oral. Ultimele examene se susţin în clasa a XII-a, „Terminale”, unde elevii sunt supuşi examinării la mai multe materii, bazate pe specializarea pe care au urmat-o. Un examen pe care trebuie sa îl susţină toţi elevii, la toate specializările, fiind filosofia. Dacă elevul nu ia o notă satisfăcătoare la acest examen, poate opta pentru încă 2 materii, prin care să îşi ridice nota finală. După absolvirea bacalaureatului, elevul are dreptul să intre la o facultate de stat sau privată.

A doua eroare constă în faptul că, în absenţa unei reforme structurale pornită încă de la învăţământul preşcolar, deficienţele de planuri de învăţămând şi programe analitice din învăţământul preuniversitar se perpetuează până la momentul absolvirii finale. Cu deja cunoscutele consecinţe. Nu se poate reforma un segment al ciclului şcolar, lăsând nereformate celelalte segmente. Este pur şi simplu aberant. Dar asta nu înseamnă că diploma de absolvire diferenţiată este o instituţionalizare a incompetenţei şi imbecilităţii. Abia o asemenea abordare dovedeşte stupiditate. Avem exemplele de succes ale altor ţări în ceea ce priveşte educaţia. Nu ne trebuie decât să analizăm care dintre ele sau care părţi ale lor pot fi îmbinate astfel încât şi învăţământul românesc să capete coerenţă şi finalitatea dorită.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la „Bacalaureatul profesional” – Stricăciunile ideilor şi cuvintelor nepotrivite

  1. Bibliotecaru zice:

    Toată lumea reformează numărul de clase, examenele, camere video, jandarmi la poartă, manuale alternative… nimeni nu face trecerea de la învăţământ la educaţie. Privind pe stradă nu pot decât să constat că tinerii sunt din ce în ce mai needucaţi. Contează ce tip de bacalaureat este la final dacă pe tot parcursul claselor obligatorii profesorii pregătesc „eşece”? Va veni un cultivat să-mi spună că se spune corect é-checuri, că vine din franceză.

    • Horia Pană zice:

      Stimate coleg Bibliotecaru’,

      „Reformistul” din educaţie, ca un fel de Pristanda care pune şi scoate steaguri, consideră că ceea ce vedem nu este adevărat şi că operaţiunea sa, căreia îi fuse mumă şi tătâne este culmea succesului. Oricine se mai bagă peste babilonia doar de el înţeleasă este un reacţionar veninos. Dacă acest Pristanda seamănă cu Funeriu, nu e deloc întâmplător.
      Nu-i exclud nici pe ceilalţi. Tot pristandale, tipăteşti, caţavenci şi farfurizi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s