Războiul celor două rozuri

Cine zice că doar în energie sau în imobiliare, în asfaltări sau în fonduri de rezervă sunt „băieţi deştepţi”, ăla e! Şi în cultură e (sic!). Şi la fel ca dincolo, riscăm enorm dacă punem semnul egal între „băieţii deştepţi” şi băieţii deştepţi. Avem şi fete, dar mai ales avem proşti. „Proşti deştepţi”, cum altfel? Iar cultura e un teren fertil şi pentru pălămidă, şi pentru drujbă, nu doar pentru păioase şi foioase.

Fenomenul Institutul Cultural Român s-a născut, fără tam-tam pro şi tam-tam contra, în cuibarul cucuvelei de la Cotroceni, Ion Iliescu, ca Fundaţia Culturală Română, în 1990. Primul ei preşedinte, prozatorul şi academicianul Augustin Buzura. Tot în acelaşi cuibar, în 2003, FCR devine ICR[1], tot cu Buzura preşedinte. Apoi, în iarna lui 2004, la Cotroceni îşi face vizuină lupul de mare Traian Băsescu. După foarte scurt timp, la începutul anului 2005, Augustin Buzura şi întreaga sa echipă este trimisă la plimbare, fără discuţii, şi este adus în fruntea institutului Horia Roman Patapievici, secondat de scriitorul Mircea Mihăieş. În 2012, este modificată legea de funcţionare a ICR astfel încât acesta trece de sub autoritatea preşedintelui, sub cea a Senatului. Spre deosebire de anul 2005, conducerea institutului nu e trimisă la plimbare, ci pleacă ea singură, nu imediat însă, şi abia după ce politizarea ICR devine evidentă, datorită ţipetelor intelectualiste ale echipei de conducere şi a susţinătorilor acesteia. E adus în fruntea ICR profesorul universitar Andrei Marga, alături de câteva figuri controversate.

Tot scandalul ICR s-a învârtit în jurul politizării. Meritul politizării îi aparţine, fără doar şi poate, lui Traian Băsescu, cel care a văzut dincolo de zările culturale ale lui Ion Iliescu oportunitatea de a-şi crea o paltformă de simpatie în mediile culturale occidentale. Pentru asta, felicitări! Tot felicitări merită şi H. R. Patapievici, care, pe lângă hrănirea unei protipendade camaradereşti, a iniţiat câteva proiecte culturale indiscutabil benefice României. Actuala putere politică, reprezentată de USL, din inerţia specifică politicianului român, a păstrat ideea nefericită a politizării ICR.

În ciuda politizării care ne frământă atâta creierii, diferenţa dintre preşedinţia lui Patapievici şi cea a lui Marga este semnificativă. Domnul Marga pare a fi un elefant băgat cu forţa în magazinul cu porţelanuri şi lăsat de capul său. De la imaginaţia discutabilă ce a generat argumentaţia „poneiului roz cu svastică” şi „falusurile cele făloase” din vitrina culturală de la New York a doamnei Corina Şuteu s-a ajuns la „caloriferul ca invenţie transilvană”. Giumbuşlucuri artisitice, veţi spune. Nu-i chiar aşa.

Libidourile lui Patapievici nu sunt de dată recentă, ci le regăsim în limbajul din Politice[2] („Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”; „Un popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare”; „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”; „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”), în interviul dat în 2009 ziarului spaniol La Vanguardia („Apropo, ştiu din surse sigure că o caseta care-l prezintă pe Mircea Geoană cum primeşte sex oral a fost oferita lui Băsescu, care a refuza să o folosească. El este un om cinstit, ai încredere în mine.”)[3] sau în diversele texte publicate în revista Plai cu boi.

Acestora li se opune acum mecanica limbii de lemn sau a limbii ţevilor şi fitingurilor de pexal cu care vine Andrei Marga: „În fapt, ICR ar trebui să aibă ca scop major producerea de noi valori de cultură şi civilizaţie, reprezentarea şi promovarea culturii şi civilizaţiei poporului român în ţară şi în lume, luată în întregime.”; „Deci accentul se mută pe configurarea alternativelor de evoluţie a României şi articularea proiectelor corespunzătoare, în locul actualei stagnări a dezbaterii.”; „Accentul trebuie mutat pe sprijinirea activităţilor generatoare de ipoteze, concepte, descoperiri cognitive, inovaţii tehnologice, înnoiri de viziune şi pe cultivarea şi etalarea ştiinţelor în România.”; „Trebuie să facem loc şi ştiinţelor şi tehnologiilor. Dau un exemplu, caloriferul este o invenţie transilvană, câţi ştiu de asta? Cultură mai înseamnă şi calculul zborurilor cosmice, şi descoperirile speologice… putem merge în afară şi cu alte lucruri decât film şi teatru.” Un tipar lingvistic demn de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste de după Tezele din iulie (1971) ale lui Ceauşescu etalat de unii ca Dumitru Popescu „Dumnezeu”, Miu Dobrescu sau Suzana Gâdea.

Pornind de la exhibiţionismul para-cultural şi până la exhibările reminiscenţelor caselor de cultură tovărăşeşti, putem observa că domeniul culturii este împărţit în tabere personale de creaţie şi nu are nimic de-a face cu promovarea reală a culturii româneşti. Liberalismului cultural promovat de Patapievici, căzut în libertinism i se opune, la fel de păgubos, centralismul cultural împietrit şi dezgropat de vetustul Andrei Marga. Iar din amestecul celor două rozuri iese la iveală nămolosul gri.


[1] Legea de funcţionare a ICR, plus modificările – Legea nr. 356/11.07.2003

[2]  Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996: diverse eseuri politice, scrisori către Alexandru Paleologu, editoriale publicate iniţial în Revista 22

[3] La reacţiile critice, H.R. Patapievici a răspuns printr-un comunicat al ICR, implicând institutul într-o problemă generată de el însuşi: Am pomenit de existenţa acestei casete, fără alte referiri, pentru a sublinia diferenţa dintre atitudinea adversarilor preşedintelui Băsescu, care s-au pretat la falsificarea unei casete pentru a-l compromite, şi atitudinea preşedintelui Băsescu însuşi. În discuţia cu jurnalistul spaniol nu am făcut nici o referire negativă ori derogatorie la adresa d-lui Geoană, aşa că aprecierea domniei sale cum că „Patapievici umblă cu porcării” este gratuită, consecinţă regretabilă a dezinformării.” Neruşinarea lui Patapievici e desăvârşită.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în De prin lume adunate. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Războiul celor două rozuri

  1. Ghilotina zice:

    Eu nu am auzit ca fosta conducere (Patapievici , etc….) sa plece singura . Am auzit ca „i s-a facut vant” .

    • Horia Pană zice:

      Extras de presă (preluat de Ziare.com, pe 31.07.2012):
      „Preşedintele Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici, a anunţat, marţi, la Digi 24, că îşi dă demisia, împreună cu cei doi vicepreşedinţi ai instituţiei. Decizia survine după ce Curtea Constituţională a respins sesizarea Avocatului Poporului privind neconstituţionalitatea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului prin care Institutul Cultural Român (ICR) a trecut din subordinea Administraţiei Prezidenţiale în cea a Senatului.”
      Ai comentat la acel articol.

      Extras de presă (preluat de Ziare.com, pe 2.08.2012):
      „Preşedintele Institutului Cultural Român (ICR),Horia Roman Patapievici, a anunţat joi, într-o conferinţă de presă, că demisionează din funcţie.”

      Într-adevăr, nu ai auzit, ci ai citit. Iar dacă „a demisiona” este acelaşi lucru cu „a i se face vânt”, atunci ori nici n-ai auzit, nici n-ai citit, ori ţii cu tot dinadinsul să răstălmăceşti realitatea.

  2. Ghilotina zice:

    „Într-o postare apărută pe un blog specializat în analizarea documentelor de arhivă a fost publicată o scrisoare realizată într-o manieră inedită de către Wolfgang Amadeus Mozart pentru verişoara sa.
    Huffingtonpost.com anunţă faptul că scrisoarea lui Mozart a fost expediată în noiembrie 1777, pe când acesta avea doar 21 de ani. Destinatarul era verişoara şi, totodată, iubita sa, Marianne, în vârstă de 19 ani.

    Scrisoarea surprinde prin jocurile de cuvinte folosite, cât şi prin glumele cu un evident caracter obscen: “Acum îţi spun noapte bună, sper că vei face pe tine în pat cu toată energia.” sau “Dormi în pace şi încearcă să îţi săruţi propriul fund”.

    În rândurile scrisorii apar fraze cu totul şi cu totul neaşteptate precum “Fundul meu arde ca un foc! Ce mai înseamnă şi asta? – poate că bălegarul vrea să iasă? Da, da, bălegarule, te cunosc, te văd, te gust – şi – oare ce e asta? – chiar este posibil?”.

    Vinovată pentru acest limbaj abordat de Mozart se pare că este mama sa, Anna. Este cunoscut un astfel de vocabular în corespondenţa dintre aceasta şi soţul său, Leopold.

    Blogul în cadrul căruia a apărut această scrisoare este Letters of Note. Informaţia extrasă din documentele de arhivă sunt completate cu imagini scanate şi transcrierea textelor originale.”

    http://www.ghimpele.ro/2012/07/mozart-%C8%8Bi-trimitea-scrisori-cu-limbaj-murdar-verisoarei-sale/

    • Horia Pană zice:

      Ghilotina,

      Înţeleg unde baţi. Îţi respect efortul documentaristic pentru a justifica textele lui Patapievici. Dar există câteva elemente care deosebesc flagrant epistola lui Mozart de cartea lui Patapievici, „Politice”.

      Scrisoarea lui Mozart este un document privat, devenit public abia în 1864, în cartea „The Letters of Wolfgang Amadeus Mozart” (4 volume), editată de Ludwig Nohl, la München. Apoi au apărut ediţiile din 1972 (Hans Mensmann) şi 2000 (Robert Spaethling). Fără consimţământul autorului însă. Ceea ce, în ciuda unei permisivităţi legalizate, tot o încălcare a secretului corespondenţei este.
      Cartea lui Patapievici a fost scrisă cu scop public, autorul fiind cel care a trimis-o spre publicare.

      Scrisoarea lui Mozart relevă relaţia intimă cu verişoara sa, iar cartea lui Patapievici pe cea cu publicul căreia, cinic, i se adresează.

      Cinismul lui Patapievici este cu atât mai evident cu cât, aflat în fruntea ICR, se erijează în reprezentantul cultural al unui popor care-l dezgustă. Pentru edificare poţi citi cartea sa, ori reciti extrasele mele de acolo.

      P.S. Mă bucură faptul că nu mi-ai pus în cârcă o presupusă încercare a mea de a justifica prezenţa lui Marga în fruntea ICR. Cred că am fost explicit în această privinţă. Dincolo de partizanatul politic al lui Patapievici şi de exhibiţionismul său licenţios la adresa „românului”, a fost mai bun în poziţia aceea decât a fost Buzura sau se arată a fi Marga. Dar nici de neînlocuit nu poate fi considerat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s