Discurs despre o epidemie: Părerologia (1)

Deoarece analiza şi comentariul politic fac obiectul meu principal de interes, nu sunt mai deloc indiferent la ceea ce fac alţii în acest domeniu. Aşa că citesc cu asiduitate cam tot ce se publică despre politică, îndeosebi despre cea românească. Interes legitim, de altfel. Nu doar pentru că spaţiul politic românesc este în continuare, după 22 de ani, convulsiv şi adeseori aberant, ci şi pentru că aceia chemaţi să clarifice această zbatere, să le spunem specialişti sau competenţi, în mod frecvent părăsesc poziţia obiectivă pentru a se lansa pe orbitele partizanatelor politice. În acelaşi timp, se manifestă parcă din ce în ce mai agresiv o liotă de semialfabetizaţi, de semidocţi care, în numele unei conjuncturi adeseori malignă au ajuns să se erijeze în formatori de opinie şi să decreteze ce anume trebuie publicul să înţeleagă din ceea ce nici ei înşişi nu înţeleg. De unde şi urmarea firească, o categorie însemnată de cititori şi opinenţi supuşi unui dezolant proces de manipulare, de imobilizare într-o ignoranţă dirijată sau de terifiantă inducere în eroare.

Analist, comentator, opinent

Ca să ştim ce anume sunt analistul, comentatorul şi opinentul, trebuie să descifrăm sfera lor de competenţă şi acţiune.

a) Analiza politică

Analiza politică utilizează instrumentele de cercetare social-ştiinţifică în scopul obţinerii informaţiei relevante pentru interpretarea şi/sau orientarea uneia sau a mai multor acţiuni politice într-un anumită direcţie, dorită a fi benefică societăţii. Pentru analiza politică este importantă înţelegerea a ceea ce a fost înaintea unui eveniment sau fenomen politic (ex-ante), deoarece aceasta ajută la furnizarea informaţiilor atât despre consecinţele anticipate, cât şi despre cele neanticipate care pot rezulta dintr-o acţiune politică. Totodată, analiza politică se ocupă şi de interpretarea efectelor acţiunii politice, într-un proces de evaluare a acesteia (ex-post).

În linii mari, responsabilitatea analiştilor politici este de a furniza celor interesaţi (decidenţi, alţi oficiali, organizaţii, public) suficiente informaţii astfel încât aceştia să-şi poată forma o opinie avizată, ori să poată lua o decizie politică bine structurată.

Primul pas în analiza politică îl constituie definirea problemei. Apoi, analiştii politici trebuie să răspundă întrebării de ce o acţiune politică anume este necesară sau ce alternativă este de aşteptat să fie mai bună într-o anume situaţie. Ori ce probe există pentru a sugera că alternativa este nu numai conceptual mai bună decât starea de fapt, dar şi că poate fi demonstrată empiric ca superioară. Cu răspunsurile la toate aceste întrebări, analiştii politici pot prezenta celor interesaţi o alternativă complet motivată pentru a fi luată în considerare. Analiştii politici încearcă de fapt să prezinte cele mai bune argumente prin intermediul cărora s-ar putea lua cele mai bune decizii posibile.

b) Comentariul politic

Foarte apropiat stilistic de analiza politică, comentariul politic aparţine totuşi domeniului jurnalisitic.[1] Comentariul politic implică evaluarea unei situaţii, a unui fapt sau a unui fenomen politic, o confruntare a faptelor şi a factorilor, pentru a putea distinge cum anume s-a creat această situaţie. Iar cititorul află care este semnificaţia unui fenomen sau eveniment politic ce va urma, în ce mod ar putea acesta schimba situaţia şi ce consecinţe comportă. Întrebările la care trebuie să răspundă un comentator sunt următoarele: 1. Cine? 2. Ce? 3. Unde? 4. Când? 5. Cum? 6. Cu ce scop? 7. Din ce cauză? 8. Cine sunt adversarii? 9. Cine sunt aliaţii? 10. Cine profită? 11. De ce profită? 12. Cine e dezavantajat? 13. De ce e dezavantajat? 14. Ei şi? (Ce e de făcut? Ce va urma?)[2]

Deşi jurnalist, comentatorul politic are nevoie de cunoaşterea domeniului politic. Deşi nu există obiectivitate absolută, textele care se întemeiază doar pe un singur punct de vedere nu sunt considerate analitice. Acestea intră în categoria jurnalismului de opinie. Se merge astfel pe ideea cât se poate de simplă că, atunci când este prezentată doar o singură poziţie, care le aparţine, autorii sunt în măsură doar să-şi dea cu părerea, nicidecum să analizeze.

Când concepe şi apoi scrie un articol analitic, comentatorul este obligat să prezinte evenimentul din cele mai diverse puncte de vedere. Va menţiona, de exemplu, că reprezentanţii majorităţii parlamentare sprijină un anumit punct de vedere, fiind siguri că o anumită politică este implementată corect. Şi, cum există deja acest punct de vedere, ziaristul va arăta neapărat ce crede despre acea politică opoziţia, pentru care este în firea lucrurilor să se opună poziţiei majoritare. În plus, într-un asemenea articol autorul va relata obligatoriu despre atitudinea pe care o au toţi cei pe care politica respectivă îi vizează direct. Standardele acceptate reclamă prezentarea în acest articol atât a punctului de vedere al partizanilor, cât şi al contestatarilor, indiferent dacă autorul analizei împărtăşeşte sau nu aceste opinii.[3]

Opinia

„Opinia reprezintă evaluarea verbală pro sau contra, cu o anumită intensitate, a unei probleme, situaţii sau persoane”, spune sociologul Septimiu Chelcea. De obicei, opinia este individuală. De aici şi confuzia care se face atunci când se personifică opinia publică. Se spune adeseori că „opinia publică se indignează” sau „opinia publică acuză”, „se îngrijorează”, „dezaprobă”, “ia act”, “este avertizată” etc. Alteori, termenul de „opinie publică” este utilizat abuziv pentru a desemna opiniile indivizilor. Opinia publică se exprimă, fără îndoială, prin opiniile persoanelor, dar numai în măsura în care aceste opinii coincid cu opinia grupului din care respectivele persoane fac parte. Dacă există o identitate în aprecierile persoanelor, atunci opinia individuală coincide cu opinia publică. În cele mai multe cazuri o astfel decoincidenţă nu există. Totuşi, anumite persoane vorbesc în numele tuturor, considerând că opinia lor este opinia publică. Confuzia jurnalistică – spune Septimiu Chelcea – constă în identificarea ilegitimă a opiniei publice cu poziţiile adoptate de editorialiştii şi comentatorii informaţiei colective, în numele unui public inaccesibil.

În prezent, în România, confuzia jurnalistică a luat o amploare vecină cu manipularea, spune acelaşi Septimiu Chelcea. O serie de aşa-zişi analişti politici şi editorialişti se prezintă în mass-media ca mandatari ai opiniei publice, fără să cunoască ştiinţific starea opiniei publice, curentele de opinie publică, procesele de formare şi schimbare a opiniilor.

Indivizii exprimă opiniile lor spontan, dar de cele mai multe ori atunci când altcineva le solicită, dar mai ales în condiţiile unei insuficienţe a informaţiilor. Oamenii „îşi dau cu părerea” în legătură cu orice. Puţini sunt cei care se abţin sau răspund simplu: „Nu ştiu”. Cum scria la Eminescu, în gazeta Timpul (2 martie 1885), că individul poate fi amăgit prin raţionamente cu premise false şi necontrolate, că opinia „îi poate fi produsă în mod artificial şi viciată prin fraze a căror cuprins nu au fost supuse unei amănunţite critice. De nu prin fraze şi sofisme, cel puţin prin erori de bună-credinţă”.

Când un individ se pronunţă într-o problemă particulară, rezultă o opinie ce se cere studiată din perspectivă psihologică. Are loc o alegere individuală, fără semnificaţie socială. Alegerea este relevantă pentru personalitatea individului, pentru experienţa şi traiectoria sa personală, iar atunci vorbim despre opinii private.
Sociologul francez Jean Stoetzel, în lucrarea sa Teoria opiniilor (1943), spune că individul nu trăieşte separat de influenţe, de dezbateri, de un flux de interese şi preocupări. El aparţine unui grup profesional şi – fie că realizează sau nu – completează opinia pe care o exprimă la un moment dat şi care pare doar „opinie individuală” cu opiniile grupului respectiv. Noua realitate – viaţa de grup – influenţează cel puţin la fel de mult opinia individului. În calitate de membru al unui grup, el promovează o opinie care „răspunde unei probleme sociale şi este ea însăşi un răspuns social”. În prim plan apare tot individul, da nu în calitatea sa de persoană particulară, ci în cea de membru al grupului, ale cărui interese şi preocupări le dă glas în procesul opinării.

Individul nu este numai jucăria influenţelor care se exercită asupra sa. El nu se situează doar la interferenţa problemelor grupului respectiv, ci mai ales la cea a soluţiilor: „el nu ia în consideraţie atât problema, cât soluţia colectivă dată şi de care el ţine seama”. În acest context, putem descifra mai bine şi înţelesul termenului de opinie majoritară. Este acea opinie care exprimă sentimentul de grup. Deci „majoritatea” se cere asociată mai ales cu o stare de spirit, nu atât cu numărul. Pentru că numărul, în acest caz, urmează opinia care exprimă mai bine, mai fidel starea de spirit.


[1] Poate fi uşor confundat cu editorialul politic, numai că acesta, la limita eticii, printr-o succesiune de editoriale în note positive sau negative, se poate transforma într-o campanie de presă (laudativă sau critică), ce se îndepărtează de comentariul onest. (Vezi Cristian Florin Popescu, Manual de Jurnalism, Ed. Tritonic, 2003

[2] Mark Grigoryan, Manual de jurnalism, Centrul Independent de Jurnalism, 2008

[3] Idem

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Discurs despre o epidemie: Părerologia (1)

  1. Pingback: Discurs despre o epidemie: Părerologia (2) « POLITICA ÎN PIONEZE – Horia G. Pană aka Sneezy

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s