Ziua Naţională a României sau Ziua Naţională a Românilor?

Trei culori...Astăzi ar fi fost rândul părţii a doua despre „Sirena Portului România”, conţinând o analiză critică a apariţiei discursive a preşedintelui Băsescu la B1TV, cea din 27 noiembrie. Îl amân deorece este 1 Decembrie şi mi se pare mai potrivit să mă refer la acest eveniment. Dar, păzea, o voi face în stil propriu şi nu-i exclus să inflamez cuiva ganglionii patriotismului infantil.

Aţi sesizat dilema din titlu? Unora s-ar putea să li se pare acelaşi lucru, altora că vorbesc în dodii. Oare chiar aşa să fie?

Pentru început să facem o scurtă incursiune istorică a ceea ce a premers crearea noii Românii.

Pe 4 august 1916, România, prin guvernul condus de către Ion I. C. Brătianu, semnează Convenţia de la Bucureşti, cu puterile Antantei – Marea Britanie, Franţa, Italia (din aprilie 1915) şi Imperiul Rus. Conform tratatului, România obţine drepturi asupra tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, Transilvania, Banatul, Bucovina, Crişana şi Maramureş  urmând să devină parte a României după Primul Război Mondial, cu condiţia ca România să intre în război. Lucrul acesta se întâmplă la scurt timp. România atacă Austro-Ungaria. În urma ofensivei armatei române peste Carpaţi sunt ocupate numeroase localităţi: Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Orşova[1]. Trupele româneşti au parte apoi de înfrângeri până la luptele din mai – august 1917, de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, în urma cărora ofensiva armatei germane spre Moldova, unde era refugiat Guvernul la acea vreme, este oprită. La 24 august, 1918 ia fiinţă la Paris Comitetul Naţional Român, cu Take Ionescu drept preşedinte, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Dr. Constantin Angelescu şi Ioan Theodor Florescu ca membrii. Comitetul este recunoscut ca „exponentul intereselor naţiunii române din Austro-Ungaria” de Franţa (29 septembrie), de Statele Unite ale Americii (23 octombrie), de Marea Britanie (29 octombrie) şi de Italia (9 noiembrie). La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, sub organizarea Comitetului Naţional Român, Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria adoptă Rezoluţia Unirii. Prin Tratatele de la Versailles (1919) şi Trianon (1920) se recunoaşte noul stat, România.

Statul este o noţiune abstractă, care nu trebuie confundată cu societatea. Relaţia dintre stat şi societate este stabilită abia de Constituţie. Căci statul este instituit prin acţiune politică, este operă politică prin excelenţă. Şi el reprezintă şi conţine puterile publice, magistraturile, instanţe de deliberare, organisme de control, dreptul, legislatura, instituţiile de guvernare, etc. Statul este, în acţiunea sa, instituţia politică supremă, iar construcţia sa este echivalentă cu un act de întemeiere a spaţiului public. Şi cum este operă politică, el are girul cetăţenilor care-l întemeiază şi-l acceptă contractual, prin Constituţie (Ştefan Stănciugelu, Cursul de Ştiinţe Poltice, SNSPA/FSP, 2000).

În acest sens, România este o abstracţie cu valoare simbolică, este un ansamblu de norme şi proceduri în numele legilor interne şi tratatelor internaţionale. Concret avem societatea şi cetăţenii ei, cetăţenii români şi nu doar românii, cum le place unor politicieni să clameze[2]. Şi ei au edificat naţiunea şi statul român. Prin urmare, Ziua Naţională a României „bate” Ziua Naţională a Românilor, cum şi Ziua Naţională a Românilor o „bate” pe cealaltă, dacă-i definim pe români ca fiind cetăţenii României. Astfel, ambele intitulări sunt cuprinse de sens.

De ce am purces la o asemenea expunere? Fiindcă în afara declaraţiilor populiste, demagogice, prilejuite de asemenea zile aniversare, ori de anunţarea patriotardă a unor vremuri cenuşii şi încurajarea „solidaristă” de rigoare[3], pentru guvernanţi cetăţeanul n-a trecut dincolo de postura de „carne de vot”. Deşi el cică este depozitarul suveranităţii naţionale (Constituţia României, art. 2, al. 1) şi „nici un un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”, cum zice tot acolo, la art. 2, al. 2.

Pe mine unul mă interesează mai degrabă starea cetăţenului român decât cea a etnicului român. Pentru că aşa mi se pare corect atât din punct de vedere moral, cât şi legal/constituţional. Asta dacă agasant invocatul stat de drept are o semnificaţie mai profundă decât pseudo-argumentaţiile partizan-electorale sau decât naţionalismele primitive.

Strădania mea de a lămuri într-un fel raportul România – Români nu e singulară. Însuşi preşedintele Băsescu, în alocuţiunea din 29 noiembrie, spune că „românii au realizat că importanţa construcţiei statului român stă în edificarea instituţiilor puternice şi profesioniste, cele care devin pilonii de forţă ai oricărei organizări statale.” Deci meritul existenţei statului le aparţine în totalitate.

Numai că preşedintele Băsescu nu se poate abţine să nu fie iarăşi combinatorul-dezbinător: „Suntem înaintea unei campanii electorale, iar Ziua Naţională ne surprinde dezbinaţi la nivelul clasei politice, dar societatea românească nu trebuie să urmeze rupturile din politică. Naţiunea este una, statul este unul, iar românii nu vor permite să le fie distruse instituţiile naţionale de dragul unei competiţii politice care se încheie oricum săptămâna viitoare.”

Trebuia să zică asta?

Nu, nu trebuia, dacă dorea cu adevărat să transmită un semnal de coeziune la nivelul societăţii. Campania electorală nu trebuia adusă în discuţie cu această ocazie deoarece ea este, prin însăşi natura sa politică, o confruntare directă între partide cu viziuni diferite privind statul şi societatea românească şi o confruntare indirectă între cetăţenii ce susţin acele partide, ambele confruntări fiind legitime şi de neevitat.

Ce vrea să zică cu asta?

Poate vi se pare ciudat, dar mie îmi sună a tentativă de a disloca electoratul de clasa politică, cea considerată singura vinovată de rupturile societăţii. Bineînţeles, clasa politică cea rea, aia care nu cuprinde PDL şi pe Traian Băsescu însuşi. Iar o asemenea segregare trimite la o invitaţie la absenteism, la un nou boicot, favorabil, în opinia unora, previzibililor perdanţi din 9 decembrie, ARD/PDL. Afirm acestea pentru că ideea a fost insinuată în mai toate ieşirile publice ale preşedintelui Băsescu din această lună, ecou al mesajelor din vara suspendării: românii versus clasa politică.

Antagonizarea diverselor segmente ale societăţii anulează fără nici un dubiu pălăvrăgeala insidioasă despre naţiunea este una, coeziunea naţiunii române, societatea românească nu trebuie să urmeze rupturile din politică. Tocmai ce a instigat la ruptură.

Aşa că:

La Mulţi Ani, România! La Mulţi Ani, cetăţeni români! Dar nu oricum, că s-ar putea să arătăm ca în imaginea de sus.


[1] Nu mă pot abţine, e oraşul meu de baştină şi poziţia sa geopolitică a contat mereu în lunga istorie a teritoriilor locuite de românii din vestul ţării. Deh, patriotism local fără jenă. 🙂

[2] E aici o chestie care nu o înţeleg decât prin prisma făţărniciei populiste. Cum de politicienii care vorbesc în zilele astea „în numele românilor”, şi nu a cetăţenilor români, îşi acuză adversarii politici de naţionalism desuet? E ceva aici cu desăvârşire deviant.

[3] În ultimii 30 ani (din 1982, când au început restricţiile de energie şi bunuri de larg consum pentru populaţie), solidarismul a devenit scuza repetitivă perfectă a pauperizării în numele unor înalte idealuri.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Ziua Naţională a României sau Ziua Naţională a Românilor?

  1. dadas zice:

    Dragă Horică, brava monşer! Asta deşi cunosc sentimentele tale antimiticiste, dar, vorba scorpionului, nu mă pot abţine …
    Altfel, să ne ferească Dumnezeu de demonul uniformităţii / uniformizării! Dezbinarea clasei politice sau a societăţii e o stare normală atâta timp cât ea nu duce la extremism, rebeliune civilă etc. Cine îşi poate dori ca toţi românii sau cetăţeni români să gândească la fel, să acţioneze la fel, să mestece fasolea cu costiţă sau strămoşeştile sărmăluţe (oferite la diverse festivităţi naţionale cu obsedantă rigoare matematică – la jdemii de bucăţi sau casolete), cu un număr egal de mişcări mandibulare? Ce, ciobanii din Mioriţa, chiar dacă erau doar trei, gândeau la fel? Dar meşterii lui Manole? Poate unii se bucurau în sinea lor, poate unii compătimeau pe săracul Manole, în timp ce o vedeau pe Ana venind cu merindea în boccea. Dar strămoşii noştrii, dacii şi romanii, nu s-au războit ei atâţia ani pentru a pune apoi un nou popor pe harta Europei? Iată că din contrarii se naşte ceva nou!
    Unii politicieni de-ai noştri şi-ar dori ca toţi rrmânii (sic) să gândească la fel, dar numai, atenţie! numai sub vitejeasca lor conducere, sub chiorâşa lor viziune despre viitor. Că nu mă pot opri să nu fac o rimă: Cel ce s-a îngrămădit un pic / poate fi un boc mai mic. ,,Îngrămădit”, bineînţeles, la cortul cu bucate oferite gratis la sărbători. Păi cine nu şi-ar dori, om politic sau nu, să aibă lângă el un mic boc, un Sancho Panza al tribulaţiilor sale umoral apoase, care să fie mereu pregătit cu batistuţa atunci când el, marele bărbat, e copleşit de sentimente post bahice sau pur şi simplu obişnuite, cotidiene?
    Păi, nu? Măi Horică, păi, nu?

    • Horia Pană zice:

      Păi, da, Dadas! Că nu prea mai am ce mai zice. Deocamdată. 🙂
      Poate cu o singură specificaţie. Dacă miticismul se referă la superficialitate şi neseriozitate în general, da, sunt antimiticist. Că unii utilizează termenul cu trimitere la bucureşteni (ardelenii şi bănăţenii) şi eu nu pot să-i bag pe toţi, la grămadă.

  2. Bajan Liviu zice:

    Sunt de acord cu ideea ca toti cetatenii romani indiferent de etnie trebuiesc socotiti romani.In ce priveste ziua nationala trebuie sa apartina tuturor cetatenilor acestei tari..Si sa nu o confundam cu nationalismul desantat practicat pe vremea lui Ceasca.

  3. Grasul zice:

    La multi ani domnule Sneezy cu ocazia zilei nationale a Romaniei!
    Sa dea Dumnezeu bine si pentru tara noastra!

    • Horia Pană zice:

      Mulţumesc, dragă Grasul! Şi ţie asemenea!

      Şi bag şi eu o urare: Să dea Domnul minte cui nu are şi grăbitului răbdare! 🙂

      P.S. În afară de Ziare.com, unde avatarul meu e Sneezy, aici îmi poţi spune pe nume. De altfel şi dincolo identitatea mea e la vedere, pe Profil.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s