Traian Băsescu – Sirena şi Sindromul lui Ulise (care de atâtea ori se fripse)

TBxPrin preumblările mele internautice am dat peste un text (al cărui autor real am insistat zadarnic să-l găsesc[1]) care concentrează interpretările „chipurilor succesive” ale eroului homerian Ulise, prin prisma unora din curentele filosofice eline (Scritube). De exemplu, „îl avem mai întâi pa Ulisele din timpul sofiştilor, maestrul vicleniei, a cărui şiretenie oscilează între limitele loialităţii şi perfidiei, căutându-şi încă punctul său de echilibru; este Ulisele cini­cilor, model de putere de îndurare, tip de viaţă ascetică; apoi Ulisele stoicilor şi al platonicienilor, ale cărui victorii asupra monştrilor din poveste simbolizau victoria înţelep­tului asupra pasiunilor.”

Vă întrebaţi, poate, care-i rostul trimiterii la aceşti Ulise. Atenţionam în unele din textele mele că mă consider un votant raţional, că explicaţiile mele asupra vieţii politice româneşti actuale sunt nepartizane (am fost însă acuzat de partizanat, dar numai de acela prost ales, cică) şi că un pachet educaţional specific mă cam face mai apt analizei politice decât o parte semnificativă a publicului meu. Nu m-o da afară modestia din casă, dar nici ipocrit nu vreau să fiu.

N-am fost însă aşa de la bun început, ci am urmat un drum gloduros, sinuos, aventuros, pătimaş şi contradictoriu chiar, până ce am ajuns astăzi, aici, în ceea ce consider a fi propriul meu punct de echilibru. Ca Ulise în drumul său înapoi spre Ithaca, acasă, unde lucrurile sunt mai bine aşezate. Nu acesta este şi substratul zicerii „în sfârşit, aşa mai vii şi tu de-acasă”? Sau a unei anumite tâlcuiri a „mitului veşnicei reîntoarceri”, dar nu spre o „vârstă de aur”, ci spre un moment al curăţirii de praful drumului şi al reflecţiei retrospective?

Suntem în ajunul unor alegeri parlamentare ce au provocat parcă mai multe dispute şi mai aprige, mai iraţionale decât toate cele anterioare. Totodată, complet lipsite de semnificaţia ce ar fi fost firesc să o poarte. Într-un sistem politic pluripartidist ne-am fi aşteptat să avem o pluri-dezbatere de idei şi proiecte. În schimb ne-am confruntat cu consecinţele remontării, după stagiunea din primăvara lui 2005, a unui scenariu care a făcut carieră în 1990: divizarea dihotomică a societăţii româneşti. De la a-i da cap în cap pe cei care „au mâncat salam cu soia” cu cei care „au mâncat salam de salam”, de la „corupţii lui Năstase” la „ţepele tămăduitoare” ale lui Băsescu, de la „partea sănătoasă, imaculată şi europeană” a lui Băsescu la „partea morbidă, imundă şi anti-europeană” a adversarilor săi, care acum sunt Ponta şi Antonescu. Iar fracţiuni apreciabile ale societăţii au urmat liniile de fractură astfel desenate, de cele mai multe ori fără discernământ, dar cu impetuozitatea şi virulenţa tipice instinctului gregar. Într-un fel de înţeles pentru o societate atomizată care abia buchiseşte libertatea, civismul şi democraţia politică, care cu greu se dezbară de complexul „tătucului” şi de comoditatea „gânditului de-a gata”[2]. Mai greu de înţeles mi se pare însă cerbicia cu care este respinsă buna chibzuială, în ciuda tuturor argumentelor, fenomen care nu se explică prin ignoranţă, ci mai degrabă prin lene mentală, care este indubitabil mama aberaţiilor, ori prin maliţia servilului şi versatilului propagandist-komisar.

Nu întâmplător clivajul pro-Iliescu şi anti-Iliescu a devenit, după 2005, un clivaj pro-Băsescu şi anti-Băsescu. Amândoi politicienii au ajuns preşedinţi de ţară şi s-au erijat apoi în şefi de stat, în „pater patriae = pater familias”, în tutorii „românlor” (sic!) care nu-şi prea cunosc bine necesităţile şi fericirile, aşa că au încercat să le fasoneze după propriile plăsmuiri şi capricii[3], numindu-le, la unison, interes naţional. Între timp Iliescu a ieşit la pensie, de unde se mai iţeşte când şi când, ici-colo, dându-şi cu părerea, suficient cât să dea apă la moară unora, deşi nimeni, dar nimeni nu-i mai ia în seamă tribulaţiile.

Clivajul reactivat de care făcem vorbire m-a determinat să mă despart în 2005 de Traian Băsescu şi să-l suprapun peste PD/PDL. Probele pe care pot să le aduc în justificarea punctului meu de vedere sunt numeroase. O să mă refer însă doar la câteva care explică de ce PD/PDL s-a comportat şi se comportă în continuare ca o turmă de oi bete.

În 2003 se pun bazele Alianţei D.A., dintre PD, exponent al „socialismului luminat”, cu PNL, singurul exponent pe atunci al dreptei politice[4]. Nu ţin minte ca vreun membru PD să fi condamnat „întinarea nobilelor idealuri ale socialismului” prin această alianţă „contra naturii”. Cum nu a făcut-o nici când, peste noapte, pe 15 decembrie 2007, se preschimbă din broscuţa socialistă cea urâtă într-un făt-frumos popular. Adică din levogir devine dextrogir, pentru că altfel, ideologic, nimic nu e clar la PDL, în afara devierii percepţiei dintr-o direcţie în cealaltă. Mai ales că o dezbatere internă nu a existat nici înainte, nici după „decret”. Dar în decembrie 2008, când s-a realizat „visul ce-am văzut cu ochii”, coaliţia guvernamentală dinte PDL şi PSD, ce-o fi fost? Întinare a nobilelor idealuri ale Dreptei sau „alianţă contra naturii”? Oh, nici pe departe. Aşa ceva se întâmplă numai în ograda celorlalţi. În cazul lor a fost „un compromis politic în interes public”, conform spuselor de-atunci ale lui Traian Băsescu.

În 6 ianuarie 2005, într-un interviu din Adevărul[5], a afirmat că este „un adept al unor anticipate imediate pentru a scăpa de o soluţie imorală care se numeşte PUR”. Adriana Săftoiu, pe vremea aceea consilier prezidenţial şi purtător de cuvânt justifica declaraţia lui Traian Băsescu astfel: „Pe de altă parte, preşedintele a precizat că alegerile anticipate sunt o soluţie pentru o situaţie de criză politică, iar acum nu suntem într-o situaţie de criză politică şi ea nu trebuie provocată atât timp cât Guvernul poate să-şi atingă obiectivele.” La prima vedere pare o contradicţie între preşedinte şi consiliera sa, dar nici vorbă de aşa ceva.

În primul rând, în respectivul interviu, Traian Băsescu nu a spus nimic despre vreo criză politică, dar a spus aşa: „Ce, credeţi că-i face rău Guvernului să fie împins de la spate?” Lucru care nu se poate traduce decât printr-o manieră de a şantaja Guvernul, pe premierul Tăriceanu, cu anticipatele, fapt escamotat cu obstinaţie de susţinătorii săi.

În al doilea rând, în 24 septembrie 2008, într-o apariţie la TVR (citat de Mediafax), Traian Băsescu explică moralitatea sa faţă de „soluţia imorală”: „Sigur, poate că n-am vizat neapărat imoralitatea PC-ului, ci chiar şi imoralitatea aranjamentului la care eu am participat şi l-am stimulat… A fost un compromis care a meritat făcut pentru a obţine ceea ce constituia chiar ideea de forţă, în zona economică: introducerea cotei unice.” Apoi a menţionat că pentru binele României ar fi dispus să facă din nou un astfel de compromis. Din observaţiile de până acum, „binele României” se confundă cu propria sa viziune despre acest Bine, dincolo de instituţiile democratice cele pline de „zoaie” pe care, ca un democrat autentic, le ignoră sau le destructurează după nevoi. Dar din care, ciudat, face parte.

În al treilea rând, în interviul din 2005 Traian Băsescu a mai afirmat că, în opinia sa, PNL şi PD ar trebui să fuzioneze într-un singur partid. Mai târziu, înspre vară, ideea fuziunii, coroborată cu eventualele anticipate, s-a dovedit a fi o tentativă de a topi PNL în PD şi formarea a ceea ce acum este PDL. S-a încercat însă destructurarea PNL în decembrie 2006, prin formarea de către susţinătorii lui Traian Băsescu şi demisionarii din PNL (Theodor Stolojan, Valeriu Stoica, Gheorghe Flutur, Raluca Turcan, Radu F. Alexandru, Cristian Boureanu, Mircea Cinteză, Florin Popescu ş.a.) a PLD, care ulterior s-a şi dizolvat (conform unui plan până în final ratat), în ceea ce a devenit până al urmă PDL. De menţionat că actuala titulatură a fost utilizată pentru prima dată în toamna lui 2005, de către Theodor Stolojan, consilier prezidenţial la acel moment. În chip firesc, spectrul dispariţiei PNL, cel mai vechi partid parlamentar românesc, a creat tensiuni inutile în cadrul Alianţei D.A. şi între premier şi preşedinte. Cine a provocat acea stare de fapt? Ghici, ghicitoarea mea!

Tensiunile inter-instituţionale deja declanşate au avut o evoluţie galopantă, care a culminat cu ieşirea voluntară a PD de la guvernare, pe 5 aprilie 2007, prin demisii individuale, şi nu prin demitere, cum în mod meschin au turuit liderii partidului. La un asemenea joc al preşedintelui-jucător, supravieţuirea Guvernului şi împiedicarea unei crize politice la câteva luni de la intrarea Româneii în UE, l-a determinat pe premierul Tăriceanu să caute spijin politic în parlament (s-a oferit nu dezinteresat PSD), mai ales că începuse sarabanda moţiunilor de cenzură iniţiate de PD. Campania anti-PNL a luat apoi note tot mai acute, odată cu apropierea alegerilor parlamentare din 2008.

De menţionat şi dublul discurs al preşedintelui Băsescu – de care face acum atâta caz – legat de Tăriceanu. În ţară el era încondeiat ca trădător al altor „nobile idealuri”, în afară lăudat pentru bună guvernare. Ba, în campaniile electorale din 2008 (parlamentare) şi 2009 (prezidenţiale) s-a împopoţonat cu realizările Guvernului de parcă ar fi fost exclusiv ale sale.

Mai amintesc josnicia demagogică cu mărirea salariilor profesorilor cu 50%, când Guvernul îl avertiza în scris (mărturie stă Vosganian, ministrul Finanţelor în 2008) că aşa ceva nu este posibil. În ciuda acestor atenţionări oficiale, Traian Băsescu declara, în octombrie 2008: „Ideea că nu sunt bani nu este o realitate, bugetul poate fi aşezat pe priorităţi. Dacă vrei să asiguri resurse pentru profesori sau nu. Bani există şi toate analizele probează acest lucru.” Minţind cu neruşinare, cum se poate proba. Şi a promulgat legea respectivă. Imbecilitatea populistă a parlamentarilor în acest caz este şi ea indiscutabilă, aidoma trombonului prezidenţial. S-a văzut imediat ce PDL a preluat guvernarea că realitatea era cea anunţată de Guvernul Tăriceanu. Greva generală declanşată de profesori în mai 2009 îl determină pe Băsescu să recunoască minciuna din campania electorală din 2008, declarând-o „eroare”: „Îmi asum alături de toată clasa politică eroarea promulgării acestei legi.”

Trec peste episoadele cu „găozari”, „ţigănci împuţite”, „poate-ţi dau un cap în gură”, „păsărică”, „urcă-te pe masă ca să-ţi arăt cum se face”, „când vorbeam de pensia minim-garantată de 500 de lei, probabil că eram sub influenţa băuturilor alcoolice”, demne de un „şef de stat european”, cum se crede, şi ajung la un episod care dezvăluie faţa netrebnică şi mincinoasă a lui Traian Băsesescu.

Într-o confruntare electorală, în noiembrie 2009, Traian Băsescu a răspuns unui atac al lui Crin Antonescu, care îl acuzase că promovează femeia cu tupeu, cu referire la Udrea, spunând: „Decenţa ar trebui să vă spună că un bărbat care are trei femei în casă le respectă. Un bărbat căruia nu i s-a întâmplat niciun incident dramatic în care să-şi lase soţia singură să ajungă în situaţii dificile”,  făcând aluzie la sinuciderea primei sale soţii, bolnavă de cancer generalizat, în fază terminală.

După câteva zile, Băsescu a negat că s-a referit la tragedia din viaţa lui Antonescu. „Inventaţi una din cele mai mari mizerii. Eu am vorbit despre soţia mea şi văd că unii ziarişti încearcă să ducă lucrurile spre o zona despre care eu habar nu am.”

Într-o apariţie la Prima TV, pe 25 iulie 2012, atunci suspendatul Băsescu spunea despre incidentul cu soţia lui Antonescu astfel: „Asta a fost cea mai mare eroare a campaniei mele de atunci. Mie mi-a părut rău atunci. Asta e!” Da, pentru Traian Băsescu sintagma „asta e!” rezolvă toate josniciile sale. Totuşi, cum rămâne? Cine a inventat mizerii?

●… Aş putea continua astfel mult şi bine. Nu vreau să scriu Istoria Băsescului şi a logofeţilor, vornicilor, comişilor şi co-mişeiilor PDL cărora le-a dictat, le-a cântat în strună şi le-a aranjat pidosnic ploile.

Voiam să amintesc ultimele sale ieşiri publice în campania electorală, care au avut ca scop evident atât macularea adversarilor ARD/PDL, cât şi descurajarea participării la vot a cetăţenilor. Nu însă la fel de explicit ca boicotarea referendumului din vară. Dar nici nu repetă, căci nu mereu e convenabil, că „votul este fundamentul democraţiei”. În schimb avem parte de lecţii despre broaşte, maimuţici, pisoi, porci, o întreagă „zoografie” la adresa adversarilor săi.

Avem apoi perverse avertismente apocaliptice cu ieşirea din UE, cu lovituri de stat ce bubuie în minţi deşucheate, cu gâgâituri de orătănii „capitoline” despre acapararea statului de drept. Prin ce însă maltratarea democraţiei în trei ani de mişculaţii legislative este mai integră, mai acceptabilă decât una făcută în trei zile?

Iar PDL, pitulat sub ceea ce-şi închipuie că ar fi manta de vreme rea, ARD, aşteaptă ligav să facă Zeus o minune şi să-i recheme în Olimpul matrapazlâcurilor ce l-au şi doborât în ceea ce-l sperie mai mult: Hades-ul plăţii şi răsplăţii.

Nu am argumente robuste că USL nu va abuza aidoma ăstora de dinaintea lor de majorităţi confortabile, că va face şi va drege în numele atât de des invocatului interesul naţional şi că acest interes naţional nu este altceva decât o ladă cu zestrea otrăvită a unor alţi jinduitori la vistieria publică.

Dar ştiu că cei de ieri mi-au fost prea îndeajuns. Nu pot vota gâşte alarmiste şi pompieri piromani.

Şi dacă mai vor să câştige încrederea cuiva, păi atunci să se reinventeze ei, cu codurile lor etice cu tot, înainte de a ridica pretenţii în ograda altora.


[1] Textul face parte, din păcate, din arhiva plagiatorilor care au sufocat internetul. Cine cunoaşte originalul să mă atenţioneze.

[2] Similitudinea „fast food” – „fast thought” nu e accidentală. La fel de lesnicioase, la fel de nesănătoase.

[3] Atât de adânc să se fi înrădăcinat, ca lemnul-câinesc, sindromul tutelar ceauşist?

[4] Nu mai repet opinia mea despre Stânga şi Dreapta – Vezi nota 1, Sindromul reprehensiunii (1)

[5] Arhiva Adevărul nu funcţionează decât pentru anul 2012, dar respectivul interviu a fost preluat şi de Evenimentul Zilei şi HotNews.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Traian Băsescu – Sirena şi Sindromul lui Ulise (care de atâtea ori se fripse)

  1. Grasul zice:

    Fiul lui Ulysse se numea Telemach iar daca inlocuim e cu o rezulta Tolomach!
    Daca Liviu Bajan se refera la Ghise, personaj politic antologic dupa parerea mea, poate ca merita apelativul de Telemach (cu o in loc de e)!
    Legat de raspunsul dumneavoastra, poate ca nici Crin nu reprezinta o alternativa viabila la Basescu!
    In rest as zice ca mi s-a parut interesant articolul, pacat ca nu am la indemana unul cu aceeasi tema scris de partea adversa ca sa ma edific asupra unor succesiuni de evenimente politice carora nu le-am acordat deloc atentie la vremea respectiva.
    Probabil ca nu as fi acordat atentie nici evenimentelor politice din ultimii 2 ani daca nu ar fi fost criza economica.

    • Horia Pană zice:

      Am înţeles, Grasul! Eu nu făceam însă nici o referire la fiul lui Uise, ci la ipostazele lui Ulise. Liviu Bajan a fost prea subtil pentru mine la acel moment. 🙂

      Nici eu nu cred că Antonescu ar fi vreo alternativă la Băsescu. Am spus-o doar de atâtea ori. Numai că eu vorbesc de Băsescu ca alternativă la ceea ce cred eu că ar trebui să fie preşedintele României, cu actualele atribuţii şi roluri constituţionale. Deci, Băsescu versus un ideal-tip pezidenţial.

      Un gând bun din partea mea!

  2. Bajan Liviu zice:

    Si crezi ca acesti fii ai lui Ulysse cu o in loc de e( ma refer la liderii lberali) constitutie o alternativa viabila la Basescu? Dau numai citeva exemple: Marga, Norica n Nicolai, Athanasiu ,Ghise .

    • Horia Pană zice:

      1. „Nu am argumente robuste că USL nu va abuza aidoma ăstora de dinaintea lor de majorităţi confortabile, că va face şi va drege în numele atât de des invocatului interesul naţional şi că acest interes naţional nu este altceva decât o ladă cu zestrea otrăvită a unor alţi jinduitori la vistieria publică.”
      Asta dacă n-ai mai avut răbdare să citeşti ditamai textul.

      În plus, înainte de a vorbi despre alţii, Băsescu în sine nu reprezintă pentru mine o alternativă viabilă ca preşedinte.

      2. Ai putea să-mi explici ce ai vrut să spui aici: „cu o in loc de e”?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s