(Di)Soluţii pentru România

Solutii 1Peste aproximativ jumătate de oră mă voi duce pentru a a şaptea oară la urnele alegerilor parlamentare din noua şi inedita noastră democraţie. Merg la vot cu două oferte mari şi late şi pe care leSolutii 2 descriu prin imaginile ce însoţesc textul. Dar nu fără a vă provoca la dezbatere sau invectivă, după minte, după port, cu acest articol despre cum ne pierdem în ceaţă ca… proştii.

Începând cu isteria din Duminica Orbului, 1990, când într-un „răcnet al Carpaţilor” s-a votat pe principiul „nu ne vindem ţara”, în favoarea manipulării ordinare a FSN[1], în toate celelalte, inclusiv cea de astăzi, avem de-a face cu fragmentări multiple ale societăţii:

– 20 mai 1990 – Vocala „Piaţă a Universităţii”, prin „golanii” ei a tras ultimul semnal civic autentic în favoarea şi în apărarea unei democraţii fără amendamente. Cu toate că abia silabiseam principiile şi procedurile unei democraţii reale. A învins „democraţia originală” şi mare parte dintre „golani”, fie rătăciţi prin „meandrele concretului”, fie sufocaţi de „sinergia faptelor” s-au retras, care cu torţe, care cu coada-ntre picioare în diverse vizuini: în partidele deschizătoare de oportunităţi personale, în cluburi de dialog între „noi şi ai noştri”, în aparatul birocratic al instituţiilor statului sau acasă pur şi simplu. O minoritate donquijotească a rămas să se bată cu morile de vânt. Dar nu mai aveau suport. Venirea minerilor în iunie 1990 nu a făcut decât să certifice retragerea cetăţeanului din trebile cetăţii. Iar „visătorii” democraţiei şi-au primit cu vârf şi-ndesat porţia de „concret”. Apoi simulacrul numit „tehnocratul Stolojan” a declanşat metoda MEBO de îmbogăţire a „oamenilor de bine”, cei dintâi „băieţi deştepţi”, pe considerente de partid şi de stat.

– 27 septembrie 1992 – Primele alegeri constituţionale. Din perspectiva existenţei unei Constituţii putem spune că este anul 1 al democraţiei româneşti. FSN şi sateliţii (PUNR, PRM, PDAR şi PSM) obţin o majoritate de aproximativ 53%. Urmează guvernarea „Patrulaterului Roşu” sub bagheta lui Văcăroiu, „bocul” lui Iliescu. Dar ce fel de democraţie? Cu o Constituţie plină de ambiguităţi „iorgovane”, cu un „tătuc” la Cotroceni peste un cuib de „reevaluaţi”, simţul civic, democratic nu a ieşit din vizuinile de care vorbeam. Presa, considerată, prin contagiune doar, a fi „câinele de pază al democraţiei” fie s-a câinoşit, fie a scheunat cât a fost lăsată prin politici de încurajare sau descurajare, după buget, după obedienţă, precum cele trecute în sarcina „Miliţiei RODIPET” sau „Miliţiei Fabricilor de Hârtie”.

– 3 noiembrie 1996 – Ne-am confruntat atunci cu un puseu democratic ce a adus la guvernare CDR şi partenerii (USD, UDMR), cu o majoritate de circa 58%. Această guvernare a dezamăgit profund pe cei care au sperat că acest conglomerat politic – hipertrofic şi maladiv prin consecinţă – va readuce democraţiei chipul său firesc şi nu doar cosmetizarea unei forme fără fond. N-a fost să fie. În schimb s-au născut şantajul politic de partid, al cărui purtător de mesaj a fost ministrul Transporturilor de atunci, Traian Băsescu, şi crizele politice în serie.

– 26 noiembrie 2000 – Avem revenirea lui Iliescu şi PDSR la guvernare, care, împreună cu PRM controlau cam 70% din parlament. Marea manipulare cu votul prezidenţial între Iliescu şi Vadim a reuşit. Degeaba au făcut după aceea larmă vocile democratice, răsfirate şi „autiste”, fiecare în ograda sa. Caravana aroganţei şi mercantilismului a mers mai departe nestingherită. Se instituţionalizaseră presa dependentă de publicitatea de stat şi „baroniada”.

– 28 noiembrie 2004 – Un al doilea puseu democratic şi „oligarhia Năstase” a fost păcălită şi înfrântă. „Soluţia imorală” a rezolvat o criză a „moralilor”, a Alianţei D.A. de sub bagheta lui Traian Băsescu, ales preşedinte, pe schema neaoş românească, „Fă-te frate cu dracu’ până treci puntea!”. Chestie care nu a provocat tresăriri PNL, ci doar lui Dinu Patriciu. Până la urmă, beţia victoriei tot beţie e. Oricum, discursul pro-democratic şi anti-oligarhic era mai puternic decât al „democraţilor” de dinainte. Şi a prins la public. Dar de la vorbe la fapte e cale lungă. Iar trezirea din beţie nu este una lipsită de dureri de cap şi greţuri. Noua oligarhizare s-a insinuat treptat, cu răbdare şi minuţiozitate de ceasornicar, fără prea mari seisme politice. Până în 2007, când atacul decisiv la guvernul minoritar PNL, deşi nu l-a doborât, l-a determinat să se alieze informal cu PSD, fapt ce a determinat victoria PDL în 2008. Democraţia devenea, încet-încet, uzufructuară. Preşedintele se erija în şef de stat, de guvern, de parlament, de de toate. Iar o mare parte a „golanilor democraţiei” au ieşit din vizuini alături de „tătucul democraţiei autoritare”. Pe cine şi pentru cine îşi încoardă alăutele menestrelii? Întotdeauna pentru cei ce se arată a fi puternicii zilei şi care le fredonează versurile. Iar la fredonat Băsescu e maestru.

– 30 noiembrie 2008 – Victoria PDL nu este însă decisivă pentru a guverna fără emoţii. Deşi „golanii democraţiei” începuseră să iasă la înaintare din 2006, democraţia nu a avut nimic de câştigat. Pe aceştia nu i-a deranjat moral şi principial guvernarea PDL alături de PSD de până în toamna lui 2009, dar i-a deranjat la prinţipuri alianţa în opoziţie a PNL cu PSD de după aceea şi până azi. Nu i-a deranjat minciuna grosieră, pentru că au considerat că este utilă unui ideal măreţ. (Aş glumi că partea liberală pe care şi-o arogă PDL ar fi tocmi „utilitarismul”, dar nu-mi prea arde.) În schimb se burzuluiesc moral la auzul adevărurilor spuse brutal.

Şi pe aceste valuri şi contra-valuri ajungem la momentul 9 noiembrie 2012.

N-aş vrea să se înţeleagă că în aceste câteva rânduri am epuizat impresiile mele despre realităţile din perioada începută în 20 mai 1990. Complexitatea ei trece peste limitele unui biet articol. Nici că erorile, reaua-voinţă sau reaua-credinţă au fost adunate toate într-o singură traistă. Ceea ce tatonez eu este fenomenul de degradare a spiritului autentic ce conturează, în opinia mea, o democraţie.

În primul şi în primul rând, avem problema cetăţeanului. Succint, cetăţeanul este o persoană care face parte din populaţia stabilă a unui stat, având toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege. Acel stat poate avea, din punct de vedere politic, un regim totalitar, autocratic, autoritarist sau democratic; fiecare dintre aceste tipuri tari de regim putând lua forme variate sau chiar să cumuleze caracterisitici ale celorlalte. Deci, indiferent de expresia statului, cetăţeanul este prezent. Cetăţeanul unei democraţii nu este însă un simplu supus juridic al unui anumit stat, ci este parte a puterii politice în stat. Să fii cetăţean într-o democraţie înseamnă în acelaşi timp să ai un statut şi un rol. El nu doar se supune legii, dar o şi stabileşte. Atât prin libertatea şi dreptul său de a se organiza politic – relaţia sa de co-cetăţenie cu ceilalţi – cât şi prin libertatea şi dreptul de a influenţa decizia politică direct sau intermediat prin reprezentanţi aleşi şi responsabili în faţa sa. Retragerea cetăţeanului din acest ansamblu de raporturi sociale şi politice se traduce prin formalizarea participării sale la scrutinele periodice, pentru care prezintă sau nu un anumit interes, şi care duce garantat la un regres democratic la nivelul întregii societăţi. În acest vid de autoritate/suveranitate legitimă a cetăţeanului se inserează întotdeauna demagogul şi tutorele care-i preiau atribuţiile şi rolul în numele facerii de bine. Îţi iau această greutate de pe umeri şi-mi dai procură să fac cum cred eu mai bine, iar ţie îţi ofer în schimb, pe mai nimica, pâine şi circ.

În al doilea rând, avem problema instituţională. Cu o Constituţie plină de echivocuri, normele şi procedurile care edifică instituţiile statului sunt la rândul lor amfibologice, confuze. Iar în acest punct cetăţeanul nu mai poate interveni direct, chiar activ fiind, ci prin reprezentanţi la nivelul statului sau la nivelul societăţii civile. Cu cât cetăţeanul este însă mai neparticipativ politic, mai satisfăcut cu greutatea responsabilităţii luată de pe umerii săi, cu atât derapajele instituţionale sunt mai severe, odată ieşite de sub controlul democratic. În această situaţie, lamentaţiile sunt tardive şi inutile. Expresia „toţi sunt o apă şi-un pământ” îl include şi pe el, chit că aruncă vina pe reprezentanţii care l-au păcălit şi minţit. Credulitatea nu înseamnă scutirea de responsabilitate, cum nici necunoaşterea legii nu exonerează.

Închei prin a readuce în discuţie comportamentul unui anumit gen de cetăţeni, foarte activi comentatori şi militanţi de partid, mulţi dintre ei ascunşi sub noms de guerre. Lor s-ar putea să li se pară că reprezintă avangarda şi ariergarda cetăţenească întru diafendisirea naţiei. Ascultându-i şi citindu-i, încercând să-i înţelegi observi că nu au nimic cetăţenesc în ei. Sunt doar noile „trâmbiţe ale Ierihonului”, preluând şi redifuzând lozincile partidelor sub ale căror flamuri s-au încolonat. Sunt cei pentru care argumentul este moartea neuronului, este limba înspicată a viperei duşmane. Primejdioşi neîndoielnic, unii fără a-şi da seama, ei anulează din start ideea de co-cetăţenie, promovând cu obstinaţie opinia-calapod. Sintagma leninistă „cine nu-i cu noi e împotriva noastră” a fost reîncărcată pe ţeava flintei ideologice uniformizatoare şi acest fenomen, care a luat iarăşi amploare, mă îngrozeşte şi mă dezgustă deopotrivă.

Mergem la vot cu tot acest bagaj istoric în cârcă. Fie că ne place să o recunoaştem, au ba.

Trăim periculos vremuri interesante, nu-i aşa?


[1] V-aţi întrebat vreodată sub ce semne electorale candidează cei de atunci?

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la (Di)Soluţii pentru România

  1. Jan Valjean zice:

    Acum este cert ca USL a castigat aceste alegeri cu 60% din voturile exprimate.Anuntul facut de Ponta referitor la cooptarea UDMR la guvernare imi provoaca un dezgust imens si o mare dezamagire pentru ca m-am saturat sa-i tot vad prin toate guvernele pe acesti ,,grofi profitori,antiromani si pusi pe rele”.Dar marea mea dezamagire este ca multi romani,peste 50% au stat acasa la televizor sau au mers prin mall-uri si birturi in loc sa mearga la vot,chiar si 5% daca ar fi fost sa voteze,acesti udemeristi n-ar mai fi intrat in parlament si ar fi fost mult mai bine pentru Romania,.Despre indemnul lui Basescu ca ungurii sa mearga sa voteze nu pot afirma decat ca imi provoaca greata si sila.Pacat ca acest popor nu a inteles semnificatia cuvintelor istoricului Dinu Giurescu si nu si-au facut aceasta minima datorie pentru tara.

    • Horia Pană zice:

      Ponta n-a zis nimic de cooptarea UDMR la guvernare, ci de colaborare. Ceea ce e totuşi altceva… Vezi că eu am şi origini maghiare după mamă (ea este născută în Ungaria, Györ şi a trăit până la 14 ani la Budapesta). Pe lângă cele româneşti, sârbeşti, croate şi austriece. „Melting pot” bănăţean, nu alta. Cu toate astea nu sunt nici grof, nici profitor, nici antiromân pus pe rele. Numele înşeală uneori, nu? 🙂 Nu te impacienta! Eu sunt de departe mult mai tolerant cu alţii, fie ei de altă etnie sau de altă părere.

      Despre participarea la vot îţi pot spune că a fost mai mare decât în 2008.

      P.S. M-a amuzat că te-ai referit la statul la televizor, la mall-uri şi birturi. Exact ce am scris în articolul ce-l voi finaliza peste puţin timp.

  2. Bibliotecaru zice:

    Din ce în ce mai mult am impresia că urnele cu voturi seamănă cu uriaşe urne funerare care adăpostesc cenuşa democraţiei originale româneşti.

    • Horia Pană zice:

      Dragă prietene,

      Ca orice rău bine alcătuit (sic!), „democraţia originală” moare greu. Prin urmare, habar n-am cât din cenuşa aia este a ei sau a unor victime colaterale.
      Nu sunt deloc convins că politicile din anii care urmează, în special presupusa reformă constituţională, vor dezarticula democraţia-butaforie cu aceeaşi rapiditate cu care au fost demantelate şi transformate în deşeuri fabrici şi uzine. Să nu se înţeleagă că fac apologia şi nici că dau glas bocetului la groapa industrialismului comunistoid.
      Experienţa de viaţă îmi şopteşte însă că abia accederea la putere de dragul puterii potenţează reflecţia lordului Acton din scrisoarea pe care acesta i-a trimis-o episcopului Mandell Creighton, în 1887: „Puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe absolut. Oamenii mari sunt aproape întotdeauna oameni răi.”
      Sper doar, că nu am altă posibilitate efectivă, ca o majoritate atât de consistentă, având la rădăcină frustrări şi resentimente adânci şi vechi să nu se transforme într-un căpcăun insaţiabil.

      • Bibliotecaru zice:

        Păi exact asta spun şi eu…

        ARD a pierdut strict pe seama faptului că nu s-a dezis, după momentul 2008, de Traian Băsescu, USL a câştigat strict pe seama aceluiaşi lucru.

        Democraţia ar fi însemnat însă ca nici un politician să nu piardă şi să nu câştige, pentru că votul nu este legat de un câştig de natură partinică ci de transpunerea voinţei poporului în voinţă parlamentară, că d’aia e democraţie. Or orice se poate spune că s-a întâmplat numai că poporul şi-a exprimat voinţa politică nu poate fi vorba… dat fiind că nimeni nu a prezentat în campanie ceva politic, respectiv iniţiativele legislative propuse pentru cei patru ani de mandat. NIMENI. S-a vorbit extrem de puţin de viitoarele legi, dar şi atunci ca enunţ. Nici un partid, nici candidaţii independenţi, NIMENI nu a venit cu o propunere legislativă concretă, exprimată complet, pe care să o explice şi să o dezbată în campania electorală. Nici măcar una la mii de candidaţi. Sigur, normal ar fi fost ca fiecare să aibă 10-30 de iniţiative pe an, să spunem 100 în cei patru ani… şi din 100 cam 80 să fie susţinute de toţi candidaţi, indiferent de partid, şi 20 de să fie dezbătute în campania electorală… Nici măcar o lege, nici măcar un candidat. Şi atunci ce mai este democratic? Traian Băsescu?

      • Horia Pană zice:

        Mă furnica la degete să iau la bani mărunţi termenul de „dezicere”. Eu i-aş fi spus mai degrabă „eclozare”. Ieşind el, PDL din găoace, nu acum, cu capacul oului ARD pe cap, precum Calimero – mmmm!, ce idee de articol – ci la vremea când a preluat guvernarea în decembrie 2008, ori după prezidenţialele din 2009, ar fi fost (1) pe propriile picioare şi (2) i-ar fi creat şi lui Băsescu condiţiile de a fi non-partizan. Adică preşedintele tuturor.

        Chestia cu „nici un politician să nu piardă şi să nu câştige” mă trimite cu gândul la Casa Pionierilor, unde simpla prezenţă era premiată. Voinţa poporului nu se traduce printr-un punct fix în spaţiu şi timp, numai bun de răsturnat universul. Ea oscilează în funcţie de cum îi sunt soluţionate aşteptările. Şi pentru asta există nişte chestii dizgraţioase, numite partide, care promit să încerce să compensează dezechilibrele. Asta e democraţia reprezentativă. Din toată sarabanda de politici şi declaraţii, chiar în absenţa unor dezbateri cum ţi-ai fi dorit, poporul a făcut unele distincţii. Aşa prost cum îl consideră cei învinşi.

        Sunt foarte mulţi parlamentari care nu au fost decât mâini ridicate în cor sau funduri dispărând după uşă când şefii au strigat :Aport! Dar 10 -30 de iniţiative legislative pe an de fiecare parlamentar ar însemna 4700 – 14.000. Nebunie!
        În plus, Parlamentul nu e doar fabrică de legi, ci şi controlor al activităţii Guvernului şi a altor instituţii ale statului.

  3. Ghilotina zice:

    Desi nu-mi doresc , posibil sa castige USL .
    Abia atunci veti constata care este diferenta .
    Multi dintre cei care azi au votat USL , la fel ca si in vara pentru demiterea Presedintelui , se vor stinge ca au si ei o varsta . Si vor lasa blestemul votului lor sa apese pe umerii urmasilor – unii dintre ei poate la fel d indoctrinati ca si ei , dupa cum constat eu pe facebook , urmarind injuraturile .
    Posibil ca unii dintre cei acre au postat (scris) pe aici sa fie platiti .
    Pe mine nu m-a platit nimeni , nu mi-a platit nici internetul nici curentul nici peisele de la calculator care se mai stricau „din intamplare” .
    Posibil sa fi fost eu mai fraier , mai stii !?
    Oricum , urmeaza zile interesante .
    Si vremuri la fel de interesante .
    Va doresc sa aveti sanatate sa puteti razbate .
    Sa traiti !

    • Horia Pană zice:

      Ghilotina,

      USL a câştigat aceste alegeri. Deocamdată atât. Urmează câteva zile aprige până ce vom avea un guvern.
      Pe mine mă interesează în mod deosebit ce vor face cu această majoritate şi cum se vor comporta. Discreţionar sau consensual? În funcţie de tipul de abordare politică ales de USL voi reacţiona şi eu.
      Nu exult isteric, cum am văzut şi eu că fac unii – de-a dreptul scârbos – nu bag mana in foc ca lucrurile vor fi roze, dar nici nu mă lamentez înainte de vreme. Aştept. Nu atât promisiuni că va curge lapte şi miere, că n-am tărâţe în cap. Ci, pentru început, o normalizare a raporturilor dintre instituţii şi măsuri guvernamentale chibzuite.
      Dar cel mai mult şi mai mult voi privi cu atenţie ce vor să facă cu Constituţia.

      Toate gândurile bune!

  4. Bajan Liviu zice:

    O musca moarta strica amestecul de miresme pregatit cu migala. Ce cauta in acest text expresia populatia stabila a unui stat ?Ceilalti nu au drepturile de cetataeni?

    • Horia Pană zice:

      Domnule Liviu Bajan,

      V-aş recomanda cu politeţe şi bunăvoinţă să nu vă mai repeziţi ca fata mare la măritat. Chiar şi cei plecaţi pe alte meleaguri, dar îşi păstrează cetăţenia statului de provenienţă sunt cetăţeni stabili ai acelui stat. Aveţi cumva impresia că vorbeam de domiciliu stabil? Mai citiţi, mai citiţi, mai citiţi! Apoi aveţi tot dreptul să-mi faceţi reproşuri.

      Acum, ia vedeţi unde-i musca şi unde-i obiectul pe care se-aşează!

  5. Grasul zice:

    Sa inteleg ga va referiti la „guerila digitala” de pe internet cand folositi fraza de mai jos?
    „Închei prin a readuce în discuţie comportamentul unui anumit gen de cetăţeni, foarte activi comentatori şi militanţi de partid, mulţi dintre ei ascunşi sub noms de guerre.”

    • Horia Pană zice:

      🙂 Da, dar nu numai. Mă refer la o mare parte a militanţilor şi susţinătorilor partidelor competitoare. De toate culorile politice laolaltă.
      Pe tine nu te contrariază tiparul agresiv, grosolan pe care a luat-o lupta politică? Pe mine da. Din orice direcţie ar veni acest tipar.
      Eu o să mă străduiesc în continuare, cu tot subiectivismul ce caracterizează orice fiinţă umană, să fiu deschis la dialogul argumentativ, nu la „pumnul în gură” lozincard.

      Încă o dată, un gând bun din partea mea!

      • Grasul zice:

        Mi-a placut articolul.
        Da, si pe mine ma deranjeaza calitatea discursului politic. Am insa avantajul ca ma limitez sa citesc textele scrise care sunt mai mult un fel de rezumate ale declaratiilor de presa si atunci sunt scutit de greata pe care ar fi trebuit sa o suport ascultand-i pe politicieni.
        Sanatate si numai bine!

      • Horia Pană zice:

        Te înţeleg şi pe acest palier suntem în armonie. 🙂

        Toată consideraţia!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s