Note de promenadă – Afundătura Onoarei

Nici un om cu mintea întreagă n-o să poată spune despre el că este un impostor al analizei politice a comunismului. Cine să ştie mai bine ce se ascundea prin debaralele nomenklaturii sau se gătea în bucătăriile acesteia decât unul care s-a născut şi a crescut acolo? Că s-a rupt de „ideologia” respectivă nu contestă nimeni. Pentru că ce era, în fond, comunismul bolşevic? Ipocrizie, oportunism şi brutalitate, nimic altceva. Mai degrabă praxis politic, decât ideologie.

Când nu se auto-adulează, când nu se sanctifică reciproc cu vreun prieten de promenadă partizană politic-virtuoasă, Vladimir Tismăneanu se erijează într-un Cicero al societăţii române, perorând filipică după filipică. Nu-i pun la îndoială spiritul de observaţie când disecă organele sociale roase de apucăturile pernicioase ale politicianului ipocrit, oportunist şi brutal, reminiscenţă a activistului de altădată, ci onestitatea „chirurgului” care n-ar trebui să se transforme într-un „Ciomu” mânat de invidie sau dihonie, folosindu-şi bisturiul ca unealtă de mutilare. Oricâtă erudiţie ar sta în spatele intervenţiilor sale, savantlâcul cu moţ nu justifică mistificarea selectiv-partizană a unor beteşuguri mult mai comune decât lasă de înţeles. Şi aşa revenim la temelia problemei ce i-o pun în cârcă: de ideologie s-a dezis – şi nu ne lasă nici o clipă fără să nu ne-o arunce în faţă, parcă cu teama de a nu fi crezut – dar de praxis s-a descotorosit el oare?

Şi în articolul publicat în Evenimentul Zilei, Vladimir Tismăneanu reiterează modelul propagandisitic căruia i-a fost unul dintre naşi, cel al fostei opoziţii şi al actualei puteri ca agenţie de restauraţie bolşevică. Nimic de zis că unii dintre reprezentanţii USL, mai degrabă din incultură crasă şi logoree pseudo-ideologică, au favorizat cu asupra măsură edictele intelectualităţii „de dreapta”. Nu doar clovneriile „che guevariste” ale lui Ponta sau bufoneriile de tip „Los Boinas Rojas” ale lui Mazăre, ci şi filoso-fandoselile lui Ion Iliescu, cel greu de pensionat, ori ariile servituţii îngânate pe toate vocile de trepăduşii de partid şi de stat, precum şi paraponul securistico-naţionalist primitiv al unora ca onerosul Dan Voiculescu sau idiotul zbuciumat Gigi Becali.

În egală măsură însă, dar din direcţii diferite, liota pesedistă confundă socialismul cu politicile sociale, ca şi cioporul de pedelişti, nu mai puţin ignoranţi şi stupizi unii faţă de ceilalţi. Iar atunci când cei care numai de ignoranţă şi de stupiditate nu pot fi bănuiţi întreţin confuzia, ba chiar o hrănesc cu un neostoit elan propagandistic, zăpăceala mintală se lăţeşte ca lăturile aruncate de la etaj pe trotuarul de sub fereastră.

„Joseph Goebbels, ministrul naţional-socialist al propagandei, ştia că repetarea maniacală a unei minciuni duce la credibilizarea ei. Este ceea ce se petrece zilnic, cu o insistenţă năucitoare, în universul întors pe dos al Antenelor”, spune infailibilul Vladimir Tismăneanu. Bineînţeles că fiind un om al certitudinilor, el susţine axiomatic că minciuna este apanajul izolat al Antenelor, deci nu mai are nevoie de demonstraţie. Prin urmare, ceea ce se spune la B1 TV, de exemplu, aflată în opoziţie făţişă cu Antena 3, este adevăr irefutabil. Iar dacă cineva încearcă să contraargumenteze este de urgenţă calificat drept purtător şi generator morbid al „urii viscerale”, „resentimentului”, „patimii demolatoare”, „linşajului abominabil”, „veleitarismului bezmetic”, „infamiei abjecte” etc. Numai că realitatea depăşeşte capacitatea de mistificare şi atunci nevoia de credibilizare a unui anumit tip de mesaj se impune cu necesitate. Mai ales în situaţia în care un public preponderent ignorant sau indiferent sau pur şi simplu leneş la gândire este pus faţă în faţă cu invectivele docte, pe care le alătură, satisfăcut de noile cuvinte învăţate, înjurăturilor groase tradiţionale. Şi deja mintea sa este îndeajuns de solicitată încât să mai despice firul în patru: Chiar aşa o fi, or ne minţesc ăştia ca mai mereu?

„Propaganda zămisleşte o supra-realitate care sufocă evidenţele, le transformă în opusul lor. Propaganda nu operează cu adevăruri factuale, ci cu stereotipuri, himere, mituri şi fabricaţii… Propaganda videază cuvintele de semnificaţiile lor originare, le atribuie sensuri opuse celor reale. Bezna devine lumină, noaptea devine zi, temniţa devine o staţiune balneo- climaterică, securistul devine un cetăţean onorabil, ‹‹stâlp al societăţii››”, mai spune Vladimir Tismăneanu. Aceeaşi propagandă, care zămisleşte o supra-realitate operează şi cu stereotipii, himere, mituri şi fabricaţii precum dreapta politică este singura care lupta cu corupţia (nu justiţia, şi în nici un caz una independentă, ci una de dreapta, ceea ce ar crea probleme comunicatorilor, dacă vorbele lor nu ar trece prin creierul adresanţilor ca gâsca prin apă), deci singura care apără statul de drept, singura care respectă cetăţeanul, singura pro-europeană şi pro-americană, singura dispusă să se sacrifice pentru reformarea statului, singura stavilă în calea rusificării României, singura care aglutinează înaltele spirite ale intelectualităţii modernizatoare ş.a.m.d. O împărţire a indivizilor pe o axă ideologică, cei buni la dreapta, cei răi la stânga reia tezele eugeniste ale creării omului nou, pornind fie de la „Siegfried” sau „Alioşa”, de la Homo Nazisticus sau Homo Sovieticus, înspre dezirabilul „Dextro-Vir” sau indezirabilul „Levo-Vir” ca „Bonus Vir” versus „Malus Vir”. Şi-aşa se alege praful de tot ce înseamnă teoriile virtuţii pe care se bazează întreaga sa şcoală filosofico-morală.

Apoi, Vladimir Tismăneanu face trimitere la un articol de pe Hotnews scris de Dan Tapalagă, care cică „identifică sindromul marii mistificări, al seducătorului celor care, de prea multe ori, vor să fie seduşi, amăgiţi, îmbătaţi cu otrăvitul elixir al propagandei: ‹‹utilizez dinadins cuvântul mancurt deoarece defineşte mai bine specia: înrobitul şi îndobitocitul benevol, cel care a uitat ororile dictaturii, supusul absolut şi abject. Ei, mancurţii, formează specia preferată de Marele Mistificator, el însuşi produsul perfect al unor lumi tenebroase bazate pe minciună continuă: Comunismul şi Securitatea. Fără o armată de mancurţi în solda sa, mereu dispuşi să execute noi acte de mistificare şi manipulare, marea sa operă de mancurtizare în masa n-ar fi fost posibilă, nici sub Ceauşescu, nici sub Voiculescu››.” Concluzia, care a fost mai întâi premisă, aşa cum nu-i stă bine unui ştiutor de carte, este că noi suntem trăitori a doar două tragedii: Epoca Ceauşescu şi Epoca Voiculescu. Ceea ce logic m-ar duce cu gândul că cei nouă ani ai Epocii Băsescu sunt nişte ani rataţi. Dar de ce nu o spun dumnealor explicit?

Şi Vladimir Tismăneanu încheie apoteotic: „Într-adevăr, mancurtizarea, deci cauterizarea facultăţilor critice, presupune nu doar agresiunea propagandistică de tip Gâdea, ocultarea deliberată a distincţiei dintre lege şi fărădelege, ci şi dorinţa celor care privesc aceste emisiuni de a crede ceea ce li se serveşte. O auto-mancurtizare – acceptarea de bunăvoie a unei normalităţi toxice.”

Dumnealui nu s-ar aştepta să fiu de acord că specimene precum Gâdea şi Marele Mistificator Voiculescu sunt agenţi poluatori ai normalităţii. Mai degrabă m-ar îndesa în zăcătoare, alături cu mancurţii. Ei bine, sunt de acord cu el. Dar a ne mărgini la aceste exemplare propagandistice şi la vehiculul Antena 3, pentru că aşa spun Vladimir Tismăneanu şi echipa sa de zgomotişti ai ideilor, încremeniţi întru aceeaşi împotrivire, nu este tot o „cauterizare a facultăţilor critice”, tot „o dorinţă de a crede ce ni se serveşte”? Pentru că absolutizarea răului prin discurs programatic doar într-o parte a societăţii, disimulând-o pe cealaltă, tot propagandă se numeşte, şi tot mancurtizare.