Politica şi pânza de păianjen – Deşteptarea (1)

Spider webÎntr-unul dintre numeroasele texte ale liturghierelor creaţionismului ce se găsesc în păienjenişul online, apare următoarea argumentaţie: „Dacă ne uităm cu atenţie la o pânză de păianjen, constatăm că este alcătuită din două tipuri de fire: unele mai groase şi nelipicioase, care alcătuiesc un fel de schelet al pânzei, iar între ele altele mai subţiri şi lipicioase. Cele două tipuri de fire au două roluri distincte: pe cele groase se deplasează păianjenul, pentru a nu se prinde de propria plasă, iar cele lipicioase capturează prada. Teoria evoluţionistă susţine că animalele evoluează treptat, deci cele două tipuri de fire ar fi trebuit să apară pe rând. Numai că în cazul în care ar fi apărut mai întâi firele lipicioase, păianjenul s-ar fi prins în propria plasă, iar în cazul în care ar fi apărut mai întâi firele nelipicioase, ar fi murit de foame, pentru că nu ar fi putut prinde alte insecte. În ambele cazuri, vedem că el nu ar fi putut supravieţui pentru a evolua ulterior spre alte forme. Aşadar, păianjenul trebuie să fi fost capabil de la început să secrete ambele tipuri de fire, ceea ce contrazice teoria evoluţionistă şi confirmă faptul că speciile au fost create de un Creator inteligent, care le-a dotat cu tot ce le era necesar pentru a trăi.”[1]  În afară de faptul evident că persoana care a scris asta n-a văzut probabil în viaţa lui decât imagini ale păianjenului, creaţioniştii filozofarzi neagă însăşi ideea de adaptare la mediu. Cu toate că alegerile lor sunt tot atâtea adaptări la un mediu confortabil; fie el fizic sau spiritual.

Trecând mai departe cu problematica pânzei de păianjen, ajungem la teoriile organizaţiilor.

În viziunea lui Charles Handy[2], printre configurările organizaţionale o avem pe cea bazată pe cultura pânzei de păianjen sau cultura putere. Ea este specifică organizaţiilor de dimensiuni mici, unde decizia vine de la centru. Valorile principale promovate sunt de genul: performanţe individuale, egocentrism, rezistenţă fizică şi psihică, „scopul scuză mijloacele”. Este un tip cultural extrem de incomod, dar foarte eficient pentru realizarea obiectivelor propuse, creând o atmosferă aspră pentru cei angajaţi, cu ritualuri de umilire, fără ceremonii de integrare, singura persoană care contează în organizaţie fiind managerul general, care concentrează toată puterea şi deciziile.

Fons Trompenaars[3] pe de altă parte asimilează oarecum tiparul cultural al pânzei de păianjen cu cel de cultură familie, în care relaţiile faţă de întregul organism sunt difuze, statutul social este mai degrabă atribuit rudelor şi prietenilor apropiaţi, atitudinea faţă de oameni este raportată la criteriul membrilor de familie, „tatăl” este cel care indică şi schimbă direcţia, satisfacţia de a fi iubit şi respectat este o necesitate, ca şi angajamentul de a salva obrazul celorlalţi şi de a nu pierde jocul puterii.

Ambele modele de cultură organizaţională descrise mai sus apar ca specifice sistemului românesc de partide – dar nu numai. Pomenisem cu altă ocazie despre felul în care s-au format partidele româneşti după decembrie 1989, despre gaşca fondatorilor sau re-fondatorilor care au ocupat etajul superior al puterii şi şi-au ermetizat coconul. Numai că un partid are nevoie stringentă de „soldaţi”, aşa că a recrutat fără menajamente tot ce a găsit pe piaţă.

La un moment dat, după euforia acceptării şi identificării cu un grup al puterii politice – chiar şi în opoziţie fiind, jocul puterii nu-i exclude – „soldaţii” şi-au deschis propriul drum spre înaintarea în grad, spre nucleul puterii. Dar pentru asta trebuiau să-şi ţeasă, totodată, propria pânză de păianjen. Întâi firele rigide ale „mersului pe sârmă”, mai apoi firele subtile şi lipicioase în care să se prindă mortal atât oportunii de traseu, deveniţi ulterior dispensabili, pierderi colaterale, cât şi inoportunii din start, deveniţi şi unii şi alţii hrană pentru noii păianjeni. Ca şi în cazul arahnoidelor, canibalismul la păianjenii politici este un comportament uşor observabil.

Putem spune că ei au fost creaţi astfel de la bun început, ori că s-au adaptat mediului, i-au copiat metodele şi tiparul reţelei? Doar că în lupta pentru supremaţie între crăcile puterii victoria nu este garantată. Mai ales atunci când noul păianjen politic este dezorganizat în acţiunile sale, îşi ţese pânza cu intermitenţe şi-şi alege hrana necuvenită. Şi când orgoliul personal se adaugă peste toate acestea, şi-ncepe să-şi re-ţeasă pânza de unde-a lăsat-o, păianjenul nostru riscă să se prindă, confuz deja, în propria reţea de capcane, iar foamea îl va determina la inconştienţă şi, în cele din urmă, la autodevorare.


[2] Charles Handy, Gods of Management, Century Business, London, 1991, pp. 84-98

[3] Fons Trompenaars, L’entreprise multiculturelle, ed. Laurent du Mesnil, Maxima, Boulogne, 1994,

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s