Odiseea PNL (6)

Tariceanu AntonescuOdiseea PNL (1)

Odiseea PNL (2)

Odiseea PNL (3)

Odiseea PNL (4)

Odiseea PNL (5)

Confruntările nevrozelor

Au trecut aproape trei săptămâni de la ultima postare legată de Partidul Naţional Liberal şi de peripeţiile sale prin hălăciuga politicii noastre, pătimind de „ilfovită” [1], o boală endemică şi caracterizată de „cretinism, criminalitate şi voie bună”. Cam despre acelaşi fenomen patologic Nicolae Steinhardt spunea că este caracterizat de „invazia verticală a barbarilor”, „a derbedeilor”, de „domnia proştilor” şi de „trădarea oamenilor cumsecade”. Am făcut această asumată pauză deoarece mă aşteptam la iţirea, dinspre vârful PNL, a unui gest, a unei reacţii care să surprindă. Şi mişcarea de ieri a echipei de başbuzuci din preajma lui Crin Antonescu a surprins, într-adevăr, dar nu prin bună chibzuială şi maturitate politică, ci printr-un iureş prădalnic.

„Am asistat cu stupoare la un gest nemaivăzut. Brusc, 56 de membri au dorit să se transfere la PNL Sector 1. Se pare că există o temere la nivelul conducerii PNL cu privire la delegaţii care vor participa din partea Sectorului 1 la Congres, temere nejustificată având în vedere că nu există nici o competiţie. Domnul Antonescu este, din ce ştiu eu, singurul candidat la preşedinţia partidului, deci nu văd motivul îngrijorării”, a declarat Călin Popescu Tăriceanu.

Faptul că dl. Tăriceanu nu vede vreun motiv de îngrijorare ne-ar putea crea el însuşi un motiv de îngrijorare, deoarece am avea, din nou, toate motivele de a readuce în discuţie capacitatea dânsului de a se arăra un om politic de statură. Doar simpla politeţe şi calmul la patru ace nu structurează un politician de anvergură, ci, poate, unui funcţionar ajuns printr-un anumit concurs de împrejurări locţiitorul şefului său. Puseele de orgoliu liberal, pe care i le-am văzut pe vremea prim-ministeriatului său, la adresa lui Traian Băsescu au fost mai toate urmările unor brânciuri date de alţii. Nu mai puţin reprezintă un motiv de îngrijorare modalitatea în care priveşte Călin Popescu Tăriceanu rolul şi îndatoririle unui membru de partid, dincolo de atât de des invocatele, în ultima vreme, drepturi. Cu o asemenea atitudine nu se arată a fi o speranţă a leadership-ului liberal, în ciuda procentelor favorabile venite dinspre nişte sondaje extrem de discutabile. Fie va fi iarăşi un „mutabil” pe tabla de şah a altor jucători, fie va genera, mai mult ca sigur involuntar, efecte anarhice în partid.

Îngrijorarea pe care nu o vede Călin Popescu Tăriceanu există şi a atins cote paroxistice. Un congres în care o filială puternică precum cea de la Sectorul 1 Bucureşti are o voce clară şi cu argumente unanim acceptate împotriva actualei conduceri a PNL, chiar dacă nu va crea un curent de opinie suficient de expresiv pentru a-l debarca pe Crin Antonescu, măcar din postura de candidat la preşedinţia ţării, îi va aduce acestuia suficiente prejudicii de imagine încât să i se subţieze vocea în cadrul alianţei USL. Mai mult decât atât, glasurile încă plăpânde din alte filiale s-ar putea îngroşa, lucru pe care Crin Antonescu şi comilitonii săi vor să-l împiedice cu orice chip.

Un şef de partid nu poate deveni autoritar sau autocrat decât în două situaţii: are acceptul membrilor prin convingere sau prin supunere. Deocamdată, Crin Antonescu, aşa cum a făcut-o şi Radu Câmpeanu la vremea lui, cu consecinţele de rigoare, a ales a doua cale. Fiind însă un partid aflat la putere, reacţia oportunistă specifică politicianului suferind de „ilfovită” este cea de supunere. Cine-i prostul care să se ridice de la masă neîndestulat?

La îngrijorarea de care am pomenit mai sus se adaugă îngrijorarea provocată de înşişi aliaţii săi, care ar prefera, din motive lesne de înţeles, ca PSD se guverneze fără spina iritativă care a devenit Antonescu, după alegeri. Declaraţiile liderului PNL deranjează profund politica la două capete pe care o duce Ponta în relaţia premier – preşedinte şi cu Comisia Europeană. Pe Antonescu nu-l apasă deloc reîmpăcarea cu liderii de la Bruxelles, deşi fisura a fost generată şi întreţinută dinspre alt colţ al scenei politice româneşti. Preşedinţia României este pentru el mai importantă decât orice altceva, dovedind prin aceasta o vanitate dincolo de chibzuinţă. Mai că-mi vine şi mie, cu toate justificatele ezitări, să afirm că tocmai această vanitate îl apropie atât de mult de unii ca Gigi Becali şi Dan Voiculescu. Ca şi, stilistic, de Traian Băsescu, un alt vanitos exacerbat.

Două lucruri par că nu le înţeleg nici grupul Antonescu – Chiţoiu, nici grupul Tăriceanu – Chiliman, şi care sunt excelent sintetizate de Nicolae Iorga:

„Partidele politice sunt pentru ţară; bandele politice, pentru ele.”

„ În măsură ce cresc păcatele cuiva, natura se îndură să-i întunece ochii.”


[1] Termenul îi aparţine lui Petre Pandrea (1904 – 1968), scriitor, avocat, specialist în codul penal şi publicist.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Odiseea PNL (6)

  1. Jan Valjean zice:

    Dle. Pana,stiu ca sunteti un fin observator al miscarii liberale si vreau sa stiu ce parere aveti in legatura cu primirea in PNL direct pe postul nou infiintat de prim-vicepresedinde al lui Klaus Johanis ?

    • Horia Pană zice:

      Jan Valjean,

      E cam devreme să pot spune cu mâna pe inimă care sunt exact motivaţiile şi consecinţele aducerii lui Klaus Johannis în PNL. Din unele fragmente de declaraţii ar rezulta că e o tactică de a crea disconfort în PSD, dacă Ponta se gândeşte să scuture protocolul cu PNL. O plecare a liberalilor de la guvernare ar potenţa opoziţia, şi cum PDL este cam în cofă, PNL ar conduce ostilităţile prin moţiuni de cenzură etc. Şi la apetitul unora pentru traseism, nu e exclus să le reuşească, la un moment dat. Iar atunci Johannis ar putea deveni iarăşi un candidat de premier.

      Dar astea sunt încă pure speculaţii.

  2. Deceneu zice:

    Tariceanu nu prea avea ce face, singur sau cu Chiliman, pentru ca exista acea „somnolenţă democratică” de care vorbea Tariceanu. E dificil sa rastorni o conducere intr-un moment in care „sefuletii” din teritoriu asteapta sa culeaga beneficile unei campanii electorale prelungite.

    • Horia Pană zice:

      Sună interesant sintagma „somnolenţă democratică”, dar este oare chiar aşa?
      Crin Antonescu a reintrodus preşedinţia autoritară în PNL, ca pe vremea lui Câmpeanu. Dar condiţiile sunt totuşi altele. Fără aceste pusee de autoritate alianţa cu PSD nu s-ar fi realizat sau nu ar fi rezistat.
      Cât ar fi de neplăcută disciplina, ea este osatura unei organizaţii, precum partidul politic. Democraţia internă se încheie odată cu finalizarea dezbaterilor şi cu luarea deciziei, conform statutului. Decizia devine apoi obligatorie.
      Normal că nu pot fi toţi mulţumiţi, dar regula deciziei luate cu majoritate regulamentară se impune. Şi este democratică întru totul.
      Dacă nemulţumirile sunt atât de profunde încât decizia este inacceptabilă, soluţia este demisia sau crearea unei mase critice care să aducă schimbări la o dată ulterioară.
      Tăriceanu şi Orban înţeleg asta, Chiliman şi Moisescu nu.
      E adevărat că orice partid se oligarhizează la un moment dat. Răspunderea lui Crin Antonescu este legată de calitatea umană a echipei de la vârful partidului. Şi aici intervine însăşi calitatea sa umană, moment în care îi observăm carenţele, spaimele şi obsesiile care l-au determinat să se înconjoare de oportunişti semidocţi şi de linguşitori netrebnici.
      Să amestecăm însă democraţia cu indisciplina şi libertatea de exprimare cu bârfa şi terfelirea este impropriu. Ba chiar josnic.

      • Deceneu zice:

        Eu cred ca este o „somnolenta” prelungita, generalizata si cultivata in toate partidele plitice.
        Din 2004 am sugerat liberalilor sa deschida un dialog cu membri isi cu simpatizantii, sa antreneze membrii sa participe la dezbateri si nu au facut nimic in acest sens. Nu am auzit de nici o decizie adoptata in PNL dupa dezbateri, prin vot, care sa devina obligatorie, dar am auzit de nemultumiri privind deciziile adoptate. Daca nu organizezi dezbateri in partid sa permiti membrilor sa-si spuna si sa-si sustina opiniile, atunci e normal sa apara opinii si critici in mass-media.
        Propunerile la modificarea de statut ale lui Tariceanu ar fi trebuit supuse aprobarii Congresului si nu unui consiliu.

      • Horia Pană zice:

        Dacă identificăm „somnolenţa” cu falsa participare a membrilor de partid la dezbateri autentice, atunci îţi dau dreptate.

        Realitatea pe care o cunosc, ca fost membru de partid (PAC şi PL ’93) şi lider de filială este că, în general, membrii de partid tind să adopte, fără chibzuială şi contrapropuneri, orientările venite dinspre lideri. Mai apoi, unii dintre ei şi-aduc aminte, la spartul târgului sau chiar mai târziu, că au un creier făcut ca să gândească şi nu ca adaos la greutatea corporală. Şi-ncep să bâzâie.

        Cam asta s-a întâmplat şi se întâmplă atât în PNL, sub influenţa lui Crin Antonescu & Co, cât şi în PDL, dominat de Băsescu & Co.
        Unde erau Tăriceanu, Chiliman şi Orban când a început autoritarismul lui Antonescu? Cu fălcile-n coate, la Masa Tăcerii? Dar văicăreţii din PDL?

        Prin urmare, cam asta e cu dezbaterile interne. Vine propunerea, dumnealor zic „da, să trăiţi!”, apoi se trezesc murmurând „da, să trăiţi, dar…”, iar la sfârşit, când toată lumea dă să plece acasă, li se face de vitejii disidente. În ciuda faptului că au avut la îndemână toate instrumentele statutare şi nu le-au utilizat fie din lene, fie pentru că la un moment dat le-a convenit astfel.

      • Deceneu zice:

        Realitatea pe care o cunosc eu din PNTCD si din ANCD imi spune ca apatia nu este intamplatoare si o confirma Dave Mesli. http://blog.ted.com/2011/04/12/redefining-apathy-dave-meslin-on-ted-com/
        „Apatia nu este un fel de sindrom intern, este o retea complexa de bariere culturale care sustin neimplicarea, o retea ridicata si cultivata intentionat de clasa politica.”

        Am scris inca din 2004 ca atrofierea mesajului si a sustinatorilor partidelor este consecinta degradarii vietii interne de paritid. Am mai scris ca organizarea alegerilor pe motiuni este o strategie nefericita, care duce la rang de politica notiunea de „bisericute” in jurul persoanelor.
        Exista un fedd-beck. Un partid cu idei bune atrage oameni valorosi care promoveaza idei si mai bune. Daca opiniile oamenilor nu sunt ascultate acestia se retrag din viata politica, si partidele rama cu oportunistii si cu un bagaj redus de idei, care in general sunt idei de promovare de imagine.

      • Horia Pană zice:

        Nu neapărat un partid cu idei bune – deşi asta pare aiurea – cât un partid receptiv la idei bune.
        Într-adevăr, sistemul de moţiuni este nu doar un ritual al partidelor socialiste, ci şi cea mai rapidă cale spre încremenirea oligarhică. Aici are partea lui de dreptate Tăriceanu, când a sugerat candidaturi uninominale în toate structurile eligibile. Dar nu-i suficient.
        Apatia o asimilez lenei mentale şi predispoziţiei spre văicăreală post-factum. Lene şi masochism.
        Dar, într-o mare măsură, putem vorbi şi despre predispoziţia spre servilism, ca apărare a intereselor personale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s