Cazul Stănişoară şi politica plastică

Mihai StanisoaraDemocrat-liberalii au primit, odată cu dezertarea prim-vicepreşedintelui lor, Mihai Stănişoară, la liberalii lui Antonescu, a doua directă în bărbie, după cea din partea lui Sorin Frunzăverde, cu un an înainte. Traseism, trădare, gunoi, curăţenie au fost cuvintele de ordine ale celor părăsiţi la adresa transfugului. Explicabil, într-un fel, dar nu foarte cinstit din partea lor, dacă evaluările şi reevaluările lor ar conţine şi un dram de autoevaluare.

Traseismul este asociat trecerii unui membru dintr-un partid în altul, îndeobşte între partide cu ideologii şi doctrine diferite, şi mai ales atunci când partidul de la care se pleacă este în cădere electorală sau în opoziţie. Se pare că Mihai Stănişoară întruneşte criteriile unui traseist, chiar dacă, din 1997, de când a intrat în PD şi până azi a fost fidel partidului.

Ne putem însă întreba cu îndreptăţire dacă nu tot traseism şi trădare reprezintă şi trecerea unui partid de la o ideologie la alta, peste noapte, fără dezbatere, ci prin ordin pe unitate de la „comandantul suprem”. Stănişoară şi Frunzăverde au fost la acel moment avocaţii schimbării de orientare politică. Nimeni însă nu i-a acuzat, nici atunci, nici după aceea de trădare şi traseism. Darămite pe „comandant”.

În ciuda acestor inconsecvenţe de apartenenţă doctrinară, pe lângă multele inconsecvenţe ce caracterizează PDL, justificarea lui Stănişoară, că nu este traseist deoarece el, ca om de dreapta – deşi s-a înscris în 1997 într-un partid de stânga – s-a transferat la PNL, care e tot de dreapta, nu prea stă în picioare. Dar stă în picioare interesul lui Stănişoară pentru viitorul lui politic. La Mehedinţi, fostul său fief, trebuie să se bată cu noul baron, PSD-istul Duicu, cu salvarea afacerii de familie din domeniul media, numită SC Terra Sat SRL (Televiziunea Severin, cotidianul Informaţia de Severin[1] şi Radio Severin), cu resursele materiale şi financiare ce speră să le dirijeze către crearea unui nou bazin electoral propriu. Fiindcă aici nu vorbim despre scârba de politică ce l-ar încerca faţă de involuţia PDL, care l-ar fi determinat la demisie şi la independenţă parlamentară sau părăsirea politicii, cum şi declarase pe când PDL era „casa care nu se vinde”, ci despre calcule de oportunitate. Şi în condiţiile date ele se traduc prin oportunism.

Merită să parcurgem discursurile „trădaţilor şi trădătorului”, pentru a discerne între mistificare, prostie şi alte astfel de calităţi ale politicienilor implicaţi.

● Adevărul, B1 TV, „citându-l” pe Mihai Stănişoară: „Am luat astăzi hotărârea să intru în PNL, singurul partid de dreapta din România.” Declaraţia originală a lui Mihai Stănişoară: „Un lucru îmi este extrem de limpede: singurul partid care poate susţine şi implementa cu succes politici de dreapta în România e PNL.” Şi e normal ca PNL să fie acel singur partid ce poate promova politici de dreapta, deoarece este la guvernare, pe când PDL nici măcar în opoziţie nu este, ci doar în degringoladă.

● Liderul grupului senatorilor PDL, Cristian Rădulescu: „Îmi pare rău că domnul Stănişoară nu a avut răbdare pentru a-şi vedea idealurile îndeplinite în PDL.” Din declaraţia lui Stănişoară se poate înţelege că încă din 2010 a adus critici politicilor PDL: „Dacă aţi putea vedea stenogramele şedinţelor din PDL (…) aţi observa că încă din 2010 am fost unul din fervenţii critici a ceea ce s-a întâmplat în guvernarea de atunci (…) şi privind starea de lucruri din partid. Sunt un om care nu renunţă decât atunci când nu mai e nici o speranţă.”

Cristian Rădulescu a continuat astfel: „După atâtea privilegii care i-au fost oferite, atitudinea lui mă consternează.” Ceea ce apare într-adevăr consternant este că dumnealui descrie prin asta modul în care înţelege PDL viaţa internă la vârf: acordarea de privilegii. Atitudine proastă, precum semn de prostie e şi afirmaţia liderului senatorilor PDL, care explică, într-o oarecare măsură, dacă nu justifică demersul unora ca Stănişoară.

● Radu Berceanu, Vasile Blaga şi Elena Udrea aduc în discuţie o aşa-zisă curăţenie de primăvară. „Poate că e bine pentru partid, că n-ai cum să te mai scuturi de gunoaie decât când se învolburează apele şi ies gunoaiele la suprafaţă”, spune Berceanu. „Îmi pare rău când pierdem un coleg, dar, prin plecarea unor astfel de colegi, partidul rămâne mai curat”, a subliniat Vasile Blaga. Din ofuscările lor reies două lucruri importante care descriu realitatea PDL: (1) că PDL este plin de gunoaie dincolo de suprafaţa pavoazată pentru public şi (2) că la fiecare plecare din partid el devine ceva mai curat, dar niciodată curat. Şi dacă Stănişoară a fost un gunoi, cum de nu a văzut nimeni asta până a plecat din partid?

„Este bine că partidul se curăţă de trădători, s-a mai întâmplat în trecut şi partidul apoi s-a întărit în urma acestor trădări”, plusează Elena Udrea. Uitându-ne însă la PDL observăm că întărirea partidului pare mai degrabă osificare, încremenire, opacitate la ceea ce i se întâmplă cu adevărat. De ce oare doar cei care părăsesc un anumit partid sunt trădători, nu şi partidul care derapează de la misiunea şi angajamentele sale? Să-l urmărim pe Stănişoară, mai bine: „Sunt mai trădător eu, care plec azi, când partidul nu are niciun proiect – n-am trădat nimic că nu e nimic de trădat – sau alţii care ştiu că nu pot oferi nicio soluţie pentru acest partid, dar aleg să rămână în fruntea partidului?”

● Cristian Preda, aflat la rândul său în campanie internă alături de Monica Macovei, decodifică astfel plecarea lui Stănişoară: „E traducerea neîncrederii în Vasile Blaga. Asta este tot.” Asemenea simplificări din partea unuia care se consideră o eminenţă politologică – şi de multe ori chiar este – mă fac să fiu consternat la rândul meu. Pentru că Mihai Stănişoară a declarat, legat de concurenţa din PDL, etapa pe moţiuni, următoarele: „Nu mă regăsesc în niciunul din proiectele politice pentru viitor promovate de către cei care candidează la şefia partidului (…) Cel pe care l-am crezut mai potrivit este Adriean Videanu, cel care înţelege cu adevărat dreapta… Vasile Blaga nu a respectat pe nimeni şi nimic în partid (…) Uitaţi-vă la el, e uzat, e obosit! (…) Elena Udrea are o viziune şi o strategie clară de carieră personală, dar care nu se potriveşte tot timpul cu programul partidului (…) Aşa-zişii reformişti au rămas mereu ca un ONG grefat pe partid. Nu au o susţinere însemnată în partid. Grupul intelectualilor este ca o grefă care nu s-a prins pe organism.”

Nu am pomenit nimic despre Crin Antonescu, cel care l-a primit cu braţele deschise pe Mihai Stănişoară în PNL, oferindu-i şi funcţia de vicepreşedinte – că lista-i doar deschisă la un partid atât de deschis – dar şi ştergându-şi senin de pe faţă tot scuipatul cu care l-a împroşcat nou-venitul până mai acum o săptămână. Deh! „Criticile fac parte din duelul spumos şi foarte acid pe care îl veţi găsi între diverşi actori care în perioade diferite au fost în contradicţie. Ceea ce s-a întâmplat azi arată că domnul Crin Antonescu a avut înţelepciunea de a considera un duel politic verbal un lucru separat de fundamentul politicii”, s-a justificat Mihai Stănişoară.

Nu strică să şi exemplificăm „duelul spumos”:

– Este stilul dictatorial al lui Antonescu de a-şi teroriza colegii de partid, speriat de prăbuşirea lui în sondaje şi de lipsa de încredere a electoratului în viziunea sa politică.
– Singurul lucru prin care Victor Ponta, alături de colegul sau de eşecuri, Crin Antonescu, s-au remarcat la Bruxelles a fost că ambii sunt politicieni de liga a doua şi constituie un binom toxic, care nu dă doi bani pe legile unui stat de drept şi pe democraţie.
– Guvernarea USL se comportă ca beţivul satului care îşi bea toţi banii într-o seară la cârciumă, cu prietenii de pahar, iar noaptea când ajunge acasă îşi bate nevasta pe motiv că au rămas fără bani de mâncare.
– Domnul Antonescu trebuie să înţeleagă că a devenit cel mai ridicol şi caraghios politician român. Un adevarat Domnu’ Goe de care Caragiale ar fi fost tare mândru!
– La fel ca în Coreea de Nord, liderii USL încearcă să îşi ascundă lipsa de caracter, ineficienţa şi disensiunile interne printr-un festivism de prost gust.
– Au adus România într-un triunghi al Bermudelor din care noi avem datoria s-o scăpăm. Acest triunghi este definit de prostie, hoţie şi minciună.

Iată ce poate face reevaluarea din om! Căci din două una. Ori îşi doreşte să transforme binomul toxic în trinom toxic, să fie terorizat de Antonescu, să nu dea doi bani pe legile unui stat de drept şi pe democraţie, să trăiască ca în Coreea de Nord sau în triunghiul prostiei, hoţiei şi minciunii, ori rămâne captiv minciunii şi tot ce a declarat anterior nu este valabil.

P.S. Mai am şi eu o grijă, pentru că am avut nefericirea să-l cunosc. Ce se va alege cu pupilul său, fostul secretar de stat MapN, prefect şi preşedinte al CJ Mehedinţi, actualul senator al melcilor de Dunăre, Marius Bălu? Că un cântecel spune aşa:

Melc, melc codobelc
Scoate coarne boureşti
Că te duc la baltă,
Şi-ţi dau apă caldă,
Şi te duc la Dunăre,
Şi-ţi dau apă tulbure…


[1] Sunt foarte curios cum îşi vor schimba repertoriul editorialiştii Mircea Popescu şi Romeo Crîşmaru, pitbull-ii familiei Stănişoară în luptele cu adversarii politici.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Cazul Stănişoară şi politica plastică

  1. Grasul zice:

    Domnul Pana nu foloseste vitriol in loc de cerneala nici macar cand activitatea politicienilor analizata in articol poate ar merita. Presupun ca si domnia sa e stapanit de greata cam ca si mine.
    Parca as zice ca politicienii romani se comporta in partide precum clientii unui restaurant – daca le place ambianta si meniul mai vin si data viitoare cand le e foame sau au chef de o bautura, daca nu le place se duc la alt restaurant!
    Facand parte din masa de naivi care incearca sa se orienteze dupa doctrinele partidelor ajung la concluzia ca nu mai merita sa votez si incep sa iau in considerare revendicarile bulgarilor referitor la schimbarea clasei politice.
    Toate cele bune, domnule Pana!

    • Horia Pană zice:

      Grasul,

      Înclin să-ţi dau dreptate cu exemplul restaurantului.
      Intenţia mea a fost să punctez cazul în discuţie, aşa cum îmi apare mie, şi părerea mea despre capacitatea politicianului român de a juca eminamente oportunist. Lucru valabil atât pentru cei părăsiţi, cât şi pentru cei care părăsesc şi cei care-i primesc pe „părăsitori”.

      Merită să votez fiindcă e singura metodă prin care pot contribui la o schimbare, câtă vreme nu sunt membru al vreunui partid, ca să încerc schimbarea dinăuntru.
      Şi cred că până la urmă, clasa politică va atinge acel punct critic în care va avea doar o singură soluţie: remodelarea partidelor şi a politicilor lor. Ar fi punctul în care fie legăturile dintre membrii partidelor vor regăsi suportul principiilor, fie duşmăniile create în timp îi va pune în faţa unui prag de netrecut, cel al pulverizării oricărei forme de dialog, de colaborare, recte de potenţial de coalizare pe un proiect general. Şi asta înseamnă griparea întregului mecanism politic. Şi nu vor mai avea de ales.

      Multă sănătate şi un weekend frumos!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s