Note de promenadă – Contra asteniei de sezon

AstenieA primăverii astenie
Ne-mpinge spre bolnav tărâm,
Avem un fel de pandalie:
În loc să mergem, ne târâm!
(Astenici, Gh. Izbăşoiu)

Abia luni am scris ce începusem duminică şi abia azi scriu ce nu mi-a mai venit să scriu marţi, miercuri, joi şi vineri. Vă pare astenia o lene mai duioasă? Mie mi se iţeşte-a lehamite nervoasă. Iaca dând din coate şi poetul circumstanţial! J E limpede că astenia asta face ravagii, că altfel nu aş propune ca punct de plecare în promenada de azi tocmai cuvintele lui Vladimir Tismăneanu, dintr-un articol de pe Contributors, de acum mai bine de doi ani. Cu toate că alte lucruri avea el în gând când a scris acestea, nu încerc să le contest valabilitatea, ci doar să despart „aparenţa de ceea ce este într-adevăr real şi important”, atât cât să nu ne lăsăm „seduşi de suprefeţe”:

„Trăim într-un necontenit vălmăşag politic, cu valori asediate, criterii răsturnate, loialităţi abjurate, transfigurări consternante, norme şi noime abandonate. (…)Trăim aşadar într-un timp straniu. Bâlci, chermeză, operetă, bal mascat, travestiuri, îmbrăţişări perverse, măsluiri ale istoriei recente ce te lasă cu gura căscată, istericale (…) quasi-canonizare… Afaniseală, cinism, lehamite, logoree, demagogie, ignominii cu carul, iată tot atâtea chipuri ale acestui coşmar post-comunist… Evident, acestea pot fi doar aparenţe, dar cine poate trasa linia fermă care desparte aparenţa de ceea ce este într-adevăr real şi important? Pe de altă parte, de câte ori ne cuprinde o stare de apăsător pesimism, este bine să ne reamintim acele cuvinte ale lui Rilke adresate unui tânăr poet: ‹‹Nu te lăsa sedus de suprafeţe, în adâncimi totul devine lege››.”

Mă voi face că nu am observat eroarea logică pe care o comite ilustrul Vladimir Tismăneanu, între axiomele din preambul, recunoaşterea dificultăţii de a despărţi aparenţa de real şi riscul de a ne lăsa seduşi de suprafeţe. Voi ţine însă cont de substanţa spuselor sale, de acolo, din adâncimi, şi de secvenţele de realitate care le confirmă, iar nu de dihotomia practicată de el între partea cea bună, unde se află dumnealui, şi partea cea rea a societăţii, a istoriei, aşa cum le subiectivează în diatribe de semizeu politico-moral. Şi poate va observa, cumva, cândva, că în „vălmăşagul politic” toţi şi toate îşi pierd rânduiala, că nu întotdeauna valorile sunt de fapt asediate, ci adeseori doar falsele şi personalizatele valori, că răsturnările de criterii s-ar putea să fie determinate de o criteriologie denaturată, că loialităţile pot ascunde diverse racile, că transfigurările consternează de oriunde ar veni ele, că normele şi noimele nu pot fi doar abandonate, ci şi alterate substanţial.

Traian Băsescu şi obsesiile sale para-constituţionale

„Pastişa constituţională stângace” din 1991, după modelul francez, a funcţionat cât de cât, şi anume „atât timp cât viaţa politică a fost dominată de partide şi coaliţii guvernamentale stabile, (…) deoarece forma juridică nu a jucat decât un rol decorativ pentru validarea unor soluţii politice prestabilite pe cale consensuală. Odată cu fracturarea accelerată a spectrului politic din ultimul deceniu, cadrul constituţional a devenit important. Se poate cu uşurinţă observa, de exemplu, creşterea continuă a rolului Curţii Constituţionale în viaţa politică românească, un proces din păcate invers proporţional cu stabilitatea şi calitatea jurisprudenţei.”[1]

Falia deschisă între cele două blocuri politice care s-au poziţionat pro şi anti-Băsescu i se datorează în cea mai mare parte, el fiind în principal generatorul tensiunilor ce au dus în cele din urmă la această antagonizare. Ireconciliabilă atât timp cât va mai ocupa funcţia de preşedinte al ţării, indiferent de angajamentele de coabitare politică asumate mai mult demonstrativ.

În primul rând, fiindcă stilul său deja consacrat este de a crea duşmani pentru a-şi legitimiza „cruciadele”. Ne-am confruntat cu ţepele în care vor fi aninaţi „năstasienii” hoţi şi corupţi, apoi cu damnarea „molicenilor” şi „trădicenilor”, care au respins topirea într-un semifabricat pentru Manufactura Traian Băsescu & Co, cum s- a şi văzut că a devenit PDL, şi în cele din urmă cu odioşii duumviri, Ponta şi Antonescu, autorii unei „lovituri de stat” care s-a manifestat, conform cretinismelor debitate de indivizi cu pretenţii intelectuale, în felurite chipuri: ca o „lovitură de stat parlamentară”, ca un „puci paşnic”, ca o „lovitură de stat prin intermediul Monitorului Oficial”, ca o „lovitură de stat executată sub forma tentativei” sau ca o „lovitură de stat asistată de popor”. Dacă avem fantezie, la ce ne mai trebuie onorabilitate şi logică?!

În al doilea rând, cel mai probabil datorită unei grandomanii hiperbolice, Traian Băsescu şi-a arogat misiunea de a schimba faţa politicii româneşti după capriciile şi interesele sale, mimând şui valori şi principii, monologând ba ritos, ba zeflemitor, dar invariabil solilocic, despre utilitatea dialogului în ceea ce el singur statorniceşte a fi imperativele interesului naţional. Iar una dintre prefaceri se referă la Constituţie.

Sunt cunoscute deja ţintele sale (am mai scris despe ele), două la număr, de parcă doar în ele rezidă ambiguităţile constituţionale, creatoare de confuzii, încălecări şi încălcări ale ei: reducerea numărului de parlamentari la 300 şi desfiinţarea uneia dintre camerele Parlamentului. Reiau însă subiectul pornind de la ultima sa ieşire publică, de joi, 21 martie:

„Orice revizuire trebuie să înceapă de la referendum. Îmi bazez aceste afirmaţii şi pe o hotărâre a CCR, 682/2012. Spune extrem de clar: autorităţile cu competenţe decizionale în problematica supusă referendumului trebuie să ia în considerare şi să analizeze modalităţi de punere în practică a voinţei exprimate de popor. O altă poziţie ar reduce referendumul la un simplu sondaj de opinie.”

Din acest fragment de discurs se evidenţiază câteva teme, dar şi câteva probleme care, nu-mi explic de ce, trec în spatele interesului politic şi juridic care ar trebui să le anime.

1. Articolul 150 din Constituţie prevede că „revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot”. Articolul 151 prevede că „proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere”.

Într-adevăr, revizuirea Constituţiei a fost iniţiată de Traian Băsescu şi prezentată Parlamentului în data de 27 iunie 2011.

Necazul este însă acela cu propunerea care trebuia să vină de la Guvern şi proiectul care a fost trimis la Cotroceni în aprilie 2010. Ce spunea atunci Traian Băsescu despre acest lucru?

„Ca urmare a propunerii venite din partea Guvernului, am iniţiat proiectul de revizuire a Constituţiei pe care vi-l supun spre dezbatere şi adoptare împreună cu avizul primit din partea Consiliului Legislativ şi cu Decizia Curţii Constituţionale.”

O forţare nepermisă a normelor democratice constă în faptul că proiectul de revizuire a Constituţiei iniţiat de Guvern a suferit modificări radicale. Are dreptul Preşedintele să modifice propunerile Guvernului? În spiritul şi litera Constituţiei şi bunelor practici democratice, nu. Deoarece acest atribut îl are Parlamentul, aşa cum şi recunoaşte Traian Băsescu în discursul din iunie 2011:

„Am considerat că cel mai corect lucru este să las Parlamentului libertatea de a accepta sau nu, atât propunerile din documentul Consiliului Legislativ, cât şi acelea din decizia Curţii Constituţionale. Aş vrea să fac precizarea că, în decizia Curţii Constituţionale, deşi nu sunt imperative, sunt recomandări care pot fi luate în consideraţie şi ar duce la îmbunătăţirea textului, dar, asupra acestui lucru, cu certitudine, vă veţi pronunţa dumneavoastră.”

Mai spunea Traian Băsescu cu acea ocazie: „De la preşedintele Senatului (Mircea Geoană), am primit o scrisoare, prin care mi se solicită să introduc eu, ca iniţiator, modificările, în proiectul de revizuire a Constituţiei, solicitate de Curtea Constituţională.”

Preşedintele statului nu este iniţiator de acte normative, ci doar de decrete care privesc domeniile ratificării tratatelor internaţionale, acreditării reprezentantilor diplomatici, mobilizării parţiale sau totale a forţelor armate în cazul unei agresiuni, instituirii stării de asediu sau stării de urgenţă, conferirii decoraţiilor şi titlurilor de onoare, acordării gradelor de mareşal, general şi amiral, acordării graţierii individuale, numirii în funcţii publice, conform legii. În nici un caz el nu poate iniţia legi sau proiecte de revizuire a Constituţiei.

Avem astfel o primă încălcare a normelor şi procedurilor privind iniţiativa de revizuire constituţională.

2. Decizia nr. 682/2012 a CCR spune următoarele: „1.2. Curtea constată că, la data de 22 octombrie 2009, Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, a emis Decretul nr. 1507/2009 pentru organizarea unui referendum naţional, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 22 octombrie 2009, prin care a chemat poporul român să îşi exprime voinţa cu privire la două probleme de interes naţional: trecerea la un Parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane… 1.4. Or, referendumul, indiferent de caracterul său decizional sau consultativ – cum este cazul referendumului naţional din anul 2009, reprezintă o modalitate de exercitare a suveranităţii naţionale… 1.6. Întrucât pot exista situaţii în care problematica asupra căreia poporul este chemat să îşi exprime voinţa să afecteze interesele reprezentanţilor aleşi (cum este cazul reducerii numărului de parlamentari sau al reducerii indemnizaţiilor parlamentarilor), Comisia de la Veneţia, în documentul intitulat Linii directoare pentru organizarea referendumului, adoptat la cea de-a 68-a sesiune plenară (13-14 octombrie 2007), a reţinut că efectele referendumului trebuie să fie expres prevăzute în Constituţie sau prin lege, fie că referendumul este consultativ, fie că este decizional.[2] Totodată, este preferabil ca un referendum asupra chestiunilor de principiu sau a altor propuneri formulate generic să aibă caracter consultativ. Dacă însă are caracter decizional, trebuie să existe norme care să prevadă în mod expres procedura ulterioară… 1.7. Faptul că, în cazul referendumului consultativ, nu este stabilită o astfel de procedură ulterioară nu se traduce într-o lipsă a efectelor acestui referendum. Nici nu ar fi admisibil într-un stat de drept ca voinţa populară, exprimată cu o largă majoritate (în cazul de faţă, 83,31% dintre voturile valabil exprimate), să fie ignorată de reprezentanţii aleşi ai poporului.[3]

Sper că aţi avut răbdarea de a citi acest fragment al deciziei CCR, indispensabilă înţelegerii substratului politic al acesteia; ceea ce ridică alte semne de întrebare asupra onestităţii în cadrul clamatului stat de drept şi al clamatei noastre democraţii.

Decretul emis de Traian Băsescu (1507/2009, vezi link-ul mai sus) aminteşte de prevederile care îl îndrituiesc să ceară consultarea poporului cu privire la probleme de interes naţional. În afara preveerilor constituţionale (art. 2, 90 şi 100), decretul face trimitere şi la Legea Referendumului (art. 2, art. 11 alin. (1) şi (2), art. 15 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) şi art. 48).

Numai că în acest caz decretul prezidenţial ignoră cu rea credinţă – mi-ar fi imposibil să spun cu bună ştiinţă – articolul 12 din Legea Referendumului, cel care începe aşa: „Sunt considerate probleme de interes naţional în sensul art. 11…” Şi urmează lista problemelor de interes naţional asupra cărora Preşedintele are dreptul să ceară consultarea cetăţenilor prin referendum. Ce să vezi, subiectele constituţionale, precum introducerea parlamentului unicameral sau subiectele ce privesc Legea Alegerii Camerei Deputaţilor şi Senatului, precum reducerea numărului de parlamentari nu fac obiectul referendumului iniţiat de Preşedinte. Dar ceea ce nu-i este permis constituţional şi legal Preşedintelui, Curtea Constituţională îi permite lui Traian Băsescu.

Prin urmare, avem de-a face cu a doua încălcare flagrantă a normelor constituţionale şi legale.

În loc de concluzie – controversa fiind departe de soluţionare

Încălcând prin omisiune Legea Referendumului, Traian Băsescu, beneficiind de complicitatea unei anti-constituţionale Curţi Constituţionale şi de cea a Opoziţiei de atunci – şi poate şi de azi – lovită de orbul găinilor, a transformat el însuşi referendumul din 22 noiembrie 2009 într-un simplu sondaj de opinie, bătându-şi joc, de fapt, de (dez)informarea manipulată a populaţiei. Faptul că Parlamentul şi-a dat acordul, oricare a fost majoritatea politică decidentă, nu scuză abuzul de lege.

În acelaşi timp, şi conform normelor legale neabrogate privind referendumul, decretul emis de Traian Băsescu, 1507/2009 este nul de drept.

Unde era savantul politolog Vladimir Tismăneanu atunci când se întâmplau acestea? Păi, stătea şi se lamenta că „trăim într-un necontenit vălmăşag politic, cu valori asediate, criterii răsturnate, loialităţi abjurate, transfigurări consternante, norme şi noime abandonate”. Şi asta îi ocupa mintea, discursul şi justificările nejustificabilului. Adică, tot timpul.


[1] Bogdan Iancu, Formă de guvernământ şi regim politic: condiţii de posibilitate constituţională, în Sfera Politicii, nr. 6 (172), nov. – dec. 2012, p. 66

[2] Nefiind deocamdată prevăzute expres în Constituţie sau în lege, efectele referendumului nu pot fi clamate prin prisma „liniilor directoare” ale Comisiei de la Veneţia, deoarece aceasta emite recomandări şi nu norme imperative.

[3] Nu e interesant cum acest principiu, invocat de CCR în data de 27 iunie 2012, nu a mai avut aceeaşi valoare în cazul referendumului de demitere a lui Traian Băsescu?

Reclame

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Note de promenadă și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Note de promenadă – Contra asteniei de sezon

  1. Grasul zice:

    Concluziile articolului:
    1. Referendumul din 2009 trebuie ignorat pentru ca nu a fost declansat pe baze legale!
    2. Vladimir Tismaneanu trebuie ignorat pentru cu nu este impartial!
    Aferim cucoane!

    • Horia Pană zice:

      Nu, domnule Grasul, sunt concluziile dumneavoastră, nu ale mele. Ce dovadă mai bună că nu sunt ignoraţi, nicio referendumul, nici Tismăneanu decât că scriu despre lucrurile acestea?

      1. Şi da, când nu sunt respectate bazele legale, un demers precum referendumul ar trebui lovit de nulitate din punct de vedere juridic. Că nu se întâmplă asta arată că nu doar din cauza tentativelor abuzive ale USL din vara trecută nu avem noi o democraţie funcţională şi un stat de drept.
      Sminteala asta nici nu ar fi existat dacă lucrurile ar fi fost oprite din start, înainte de aprobarea de către o majoritate convenabilă a unui referendum iniţiat dincolode lege sau dacă CCR şi-ar fi exprimat opinia în conformitate cu normele legale.

      Avem însă o problemă complicată inutil. Cetăţenii şi-au exprimat deja opinia, chit că pătrunşi mai mult de emoţionalitatea indusă propagandistioc, decât de cunoaşterea şi înţelegerea implicaţiilor ce decurgeau din temele supuse referendumului. Asta pe lângă anexarea lui la alegerile prezidenţiale, un demers legal, dar completamente imoral: tema referendumului a fost aceeaşi cu sloganurile de campanie ale lui Traian Băsescu.

      De aici rezultă că în afara faptului că un referendum consultativ nu este imperativ, responsabilitatea politică şi morală obligă la o reacţie în direcţia rezultatelor. Dar nu mai mult decât o revizuire responsabilă, în cunoştinţă de cauză a problematicii referendumului: (1) sistemul bicameral cu atribuţii distincte între Camera deputaţilor şi Senat – într-o democraţie fragilă şi superficială ca a noastră, monocameralismul s-ar putea să creeze, de exemplu, un Legislativ labil faţă de Executiv; (2) numărul de parlamentari trebuie, fără îndoială, să fie redus atât din perspectiva scăderii demografice, cât şi din cea a unui număr fix, rezonabil de parlamentari, conform unei cote de reprezentare mai mari. Facem şi economie de la buget şi nici nu alterăm reprezentativitatea democratică.

      2. Vladimir Tismăneanu nu trebuie ignorat, cum vezi doar că nici nu o fac, dar nici nu-mi impune să-l accept necritic, să-l consider totem şi tabu.

      Aferim cucoane şi ţie! Dacă ţi se pare o formulă politicoasă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s