Orchestra Dreaptă – Remasterizarea cacofoniei (2)

cacofonica

Orchestra Dreaptă – Remasterizarea cacofoniei (1)

Trăim de mai bine de două decenii într-o societate cacofonică. Nu trebuie să o confundăm însă cu americana The Cacophony Society, care reprezintă o mişcare socio-culturală (culture jamming) ce se împotriveşte tendinţei dominante din societate, a ideii de societate de masă. Ea se originează într-o mişcare europeană fondată în 1957, Situaţionismul, promovând experienţa unui stil de viaţă alternativ faţă de cel admis şi admisibil în societatea consumeristă, recomandând „construirea unor situaţii”, adică, aşa cum spune unul dintre teoreticienii situaţionismului, Guy Debord, o metodă prin care individul poate fi determinat să-şi analizeze critic viaţa de zi cu zi, să-şi recunoască şi să-şi urmărească adevăratele dorinţe din viaţa lui. Bref, cursul experimental al unei activităţi situaţioniste constă în stabilirea unui mediu temporar în care respectivele dorinţe ale individului pot fi cu adevărat împlinite. În ambele curente socio-culturale nu există altă condiţionalitate decât asumarea spiritului liber.

Societatea noastră însă, în accepţia mea, este definită în principal de sensul clasic al termenului, acela al cacofoniei ca disonanţă. Şi aici avem de-a face atât cu disonanţa cognitivă, ce descrie acea stare de tensiune care apare ori de câte ori o persoană are sau se confruntă în acelaşi timp cu două opinii care nu numai că nu se susţin una pe alta, dar se exclud reciproc[1], cât şi cu disonanţa emoţională, ce descrie discrepanţa dintre comportamentul emoţional pe care un individ îl afişează deoarece este considerat adecvat într-o anumită situaţie şi emoţiile care sunt în mod real trăite, dar sunt nepotrivite pentru a fi afişate[2]. Combinaţia acestor două tipuri de disonanţe, îndeobşte neasumate şi obnubilate de către indivizi, creează un mediu favorabil crizelor personale. Chiar neafişate, ele se manifestă, generând instabilitatea valorilor şi principiilor, fie disimulate în ceea ce unii numesc pragmatism, fie traduse uzual printr-un fenomen pe care-l numim traseism politic.

Similitudinea cu situaţionismul – deşi, recunosc, forţez un pic limitele – se regăseşte în ideea că indivizii sunt mereu în căutare de a-şi crea situaţii favorabile, suficient de favorabile încât să-şi înjghebeze un cuib confortabil în care să nu mai trebuiască să-şi pună deranjantele întrebări de sorginte morală.

Suita cacofonică: Oportunitate – Oportunism

„În politică, ceea ce contează cu adevărat sunt oportunităţile. Şi, din acest punct de vedere, Mişcarea Populară, a cărei înfiinţare a anunţat-o Cristian Diaconescu, apare într-un moment potrivit. Poziţionată, prin întorsătura lucrurilor, între neputinţa unui guvern gigantic, dar lipsit de discernământ, vigoare şi curaj, şi o opoziţie încremenită cu ochii la slănina viitoarei puteri, Mişcarea Populară poate juca rolul de coagulant, asemănător celui avut cândva de Alianţa Civică.” Savanta zicere îi aparţine intelectualului Mircea Mihăieş (EvZ, 1 aprilie 2013), cel acuzat de oportunism în relaţia cu Traian Băsescu şi Institutul Cultural Român, dar care a văzut în asta, dacă e să păstrăn logica sa, doar o oportunitate.

La prima vedere, ceea ce spune Mihăieş pare excesiv de pragmatic, până la cinism chiar. Nu e chiar aşa. Teoriile privind oportunitatea politică (political process theory sau political opportunity structure) au apărut încă din ani ’70 – ’80[3], şi reprezintă o abordare a mişcărilor sociale din perspectiva sociologiei politice. De exemplu, dacă sistemul politic existent este vulnerabil în faţa unei anumite provocări, se creează oportunitatea pentru alţii – membrii mişcării – de a prelua şi a-şi asuma această provocare şi de a folosi iţirea unui asemenea moment potrivit pentru a iniţia schimbări sociale şi/sau politice. Oportunitatea politică, în accepţiunea lui Tarrow, este o dimensiune constantă, dar nu neapărat formală sau permanentă, a luptei politice care încurajează indivizii să se angajeze în disputa politică. Şi din acest punct de vedere, apariţia Mişcării Populare pare justificată.

Suspiciunea asupra neseriozităţii noului demers de „coagulare a forţelor de dreapta” răzbate însă prin toate interstiţiile acestui construct civico-politic. Iată câteva dintre motivele mele de a-l considera astfel!

1. O mişcare politico-apolitică

Aberaţia nu-mi aparţine, ci este rezultatul nebulozităţii intelectuale şi politice a celor care încearcă să oculteze încă o dată legătura încă nedestructibilă dintre declamaţiile despre o „dreaptă” mesianică şi realitatea faptică a actorilor cuibăriţi în ea, PDL şi Traian Băsescu. Că nu mă mai aştept la vreun dram de cunoaştere şi de logică din partea unor personaje cvasi-anonime cantonate prin presa şi ONG-urile posluşnice e una. Dar ca personaje cu notorietate publică, politicieni, analişti, comentatori, politologi şi diverse categorii intelectuale cu vechime în domeniu să dovedească atâta incoerenţă, mai rar.

„Fundaţia nu are nici o legătură cu politicul”, a declarat consilierul prezidenţial Cristian Diaconescu pentru HotNews (26 martie 2013).

Cât de departe este politicul de instituţia Preşedintelui României? Pentru asta trebuie să înţelegem mai întâi care este deosebirea dintre termenii politică şi politic. Politica este activitatea ce constă în raportarea la putere şi exercitarea prerogativelor pe care această activitate le presupune.  Politicul este spaţiul în care interesele societăţii sunt supuse atenţiei unei instanţe care le reglementează, una sau mai multe instanţe ce deţin atributele coerciţiei legitime[4]. Mai simplu, politicul este spaţiul în care se desfăşoară politica. În acest sens, politicul ester reprezentat de cele trei puteri în stat, executivă, legislativă şi judecătorească în relaţia lor cu cetăţenii. Unde, indiferent de voia dumneavoastră, se înscrie şi Preşedintele. Să zicem că această incoerenţă este doar un accident de parcurs, provenit dintr-o exhibare prea entuziastă, că Mişcarea Populară nu are nici o conotaţie partizană; cum ar fi trebuit dumnealor să grăiască. Şi o să punem astfel a doua întrebare cuvenită.

Cât de nepartizană este iniţiativa? Aruncat în faţă ca iniţiator, Cristian Diaconescu este un om politic, chiar dacă a părăsit PSD pentru UNPR şi apoi pe aceasta pentru poziţia de consilier prezidenţial. Însăşi declaraţiile de intenţii ale Mişcării Populare ne trimit spre crearea unei platforme politice partizane. Mircea Mihăieş, în articolul pomenit, face apel la „rolul coagulant”, precum Alianţa Civică, din care a răsărit mai apoi Partidul Alianţei Civice. Deşi s-ar putea să deranjeze sensibilităţile unora, putem aminti şi Frontul Salvării Naţionale, „coagulant al tuturor forţelor patriotice şi democratice”, transformat ulterior în partid politic. Iar mai recent, înfiinţarea Iniţiativei Civică de Centru Dreapta, devenită partidul Forţa Civică. Mai mult decât atât, cum şi recunoaşte pseudo-iniţiatorul Cristian Diaconescu, „Mişcarea Populară este o dorinţă mai veche a preşedintelui, nu e o consecinţă a despărţirii preşedintelui de PDL”. Iar preşedintele, Traian Băsescu, lămureşte, în stilul său îmbârligat, tot acest fals nepartizanat şi fantasmagorie apolitică: „Primul meu obiectiv este antrenarea celor care la ultimele alegeri, la penultimele alegeri au spus că nu mă mai interesează politicul. Românii trebuie să înţeleagă că viaţa lor depinde de politică în foarte multe zone… Dacă nici aşa nu reuşim, trebuie să ne resemnăm din punct de vedere politic. Înseamnă că vor vorbi numai politicienii… Mişcarea Populară a fost ideea mea, e destinată celor neimplicaţi politic. Vreau să vă spun foarte clar: nu voi avea nicio contribuţie în conducerea fundaţiei, nu voi fi nici măcar în board-ul fundaţiei, unde am dreptul să fiu, chiar dacă sunt preşedinte, dar voi veghea-o.”

Că, vezi Doamne, acum vorbesc arhanghelii, serafimii şi heruvimii, nu ipocriţii.


[1] Leon Festinger,  A theory of cognitive dissonance, Stanford, CA: Stanford University Press, 1957

[2] Sandi Mann, People-work: emotion management, stress and coping, British Journal of Guidance and Counselling, 32(2), May 2004, pp.205-221

[3] Peter Eisinger, The Conditions of Protest Behavior in American Cities, 1973; Sidney G. Tarrow, Power in Movement: Social Movements and Contentious Politics, CambridgeUniversity Press, 1989

[4] Max Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Ed. Anima, 1992

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Orchestra Dreaptă – Remasterizarea cacofoniei (2)

  1. Grasul zice:

    Mi se pare bun articolul si recunosc ca si mie mi s-a parut cam neclara aparitia Miscarii populare dar din cu totul alte motive.
    Intai ca din pozitiile exprimate de Cristian Diaconescu am inteles ca aceasta miscare nu se doreste a se transforma intr-un partid politic dar ar avea ca rol strangerea (sau poate educarea) celor care au sau ar putea avea legatura cu conceptii de dreapta. Cum nu pot sa disociez simpatiile de stanga sau de dreapta de ideea de politic mintea mea nu putea inregistra o idee ca cea subliniata de dumneavoastra:„Fundaţia nu are nici o legătură cu politicul”. Nu contest insa ca o astfel de fraza a fost emisa, nu am urmarit decat cateva fragmente din interviul lui C.D.
    In al doilea rand parca au vazut undeva intr-un articol niste afirmatii ale lui MRU cum ca si el ar fi pierdut 2 luni cu IICD pana a ajuns la partidul Forta Civica, deci nici vorba de neimplicare politica a acestei Miscari Populare..
    In al treilea rand se pare ca exista in societate o asteptare pentru o forta politica de centru-dreapta. Doi cunoscuti mi-au spus ca este pentru prima data cand nu s-au mai dus sa voteze la parlamentare dezamagiti de PDL iar pentru USL=PSD nu au de gand sa se deranjeze. Atunci nu am acordat importanta afirmatiilor lor considerandu-i ca fiind in numar nesemnificativ dar faptul ca se gasesc din ce in ce mai multi politicieni care vor sa atraga un electorat scarbit inseamna ca merita deranjul!

    • Horia Pană zice:

      Da, Grasul, cam despre asta e vorba… C. Diaconescu a spus propoziţia respectivă pe adresa sa de Facebook, dar a fost citat şi de Ziare.com, HotNews etc. Dacă dai căutare, o sa observi că nu inventez citate şi nici nu plagiez (vezi notele bibliografice). 😀
      Despre cum văd eu cauzele care au determinat aşa o viitură de mişcări de dreapta voi scrie în continuarea la articol.

      Numai bine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s