Postacii: ’Geab-au tastatura iute, nu şi mintea să-i ajute

Atacul PostaculuiŞi-mi veni, aşa, deodată, să fac la postaci socoată.

M-am izbit adeseori de prostăcia postacilor, de virulenţa şi brutalitatea „hărniciei” lor, de opacitatea lor la dubiu şi argumentaţie, de simplicitatea cu care împart lumea în prieteni şi duşmani. Căci lumea lor este o lume fără oglinzi, singura imagine reflectată fiind una virtuală, pe dosul unor frunţi netede.

Din câte ştiu eu, termenul de postac a apărut în limbajul comun pe la începutul lui 2009, dar cine este naşul, nu se ştie cu exactitate. „E vorba de oameni care postează păreri care, de fapt, nu sunt ale lor. Păreri care sunt subordonate unor anumite interese, fie că este vorba de interese politice, fie că este vorba de interese ale unor companii, ei postează” spunea Petrişor Obae, editor al site-ului Pagina de Media, prin noiembrie 2011, într-o emisiune la B1 TV. Fenomenul este însă mai vechi, şi a apărut în ograda PDL, în 2004, sub bagheta lui Felix Tătaru, director GMP şi coordonatorul campaniei de atunci a lui Traian Băsescu, ca „guerillă digitală”. Metoda a fost preluată urgent de Miron Mitrea, care a creat în subsolul din Kiseleff nr. 10 o „celulă de reacţie rapidă”, şi apoi s-a răspândit ca gripa în toate partidele şi pe toate platformele de forum.

Un blogger peste care am dat căutând diverse materiale despre „postaci” a scris părerea lui despre respectivii: „Întotdeauna m-am întrebat ce viaţă poate duce un postac de partid. Cum se chinuie el să demonstreze tuturor că liderii partidului au tot timpul dreptate, că toate lucrurile sunt roz în partidul din care face parte, că merită să-i votezi pe ei şi nu pe tâlharii din celălalt partid. J Cum îşi duşmăneşte el rivalii doar pentru că partidul pe care-l slujeşte cu atâta mândrie i-o cere. Cum le poartă el ranchiună tuturor care poartă însemnele altui partid. Vă daţi seama că unul din ăsta ar fi în stare să-ţi dea în cap dacă partidul îi cere asta sau dacă opţiunile tale politice nu se pupă cu cele ale lui?”

N-aş fi chiar atât de radical în păreri, că „postacul” mi-ar da efectiv în cap. În opinia mea, „postacul” e un laş, evitând confruntarea directă, preferând anonimatul din spatele căruia se poate comporta altfel decât ar face-o în văzul lumii. Dar pentru a avea asemenea porniri, Doamne, câte frustrări şi neîmpliniri a strâns, bietul de el, de răbufneşte dumnealui exploziv, ca o latrină etanşă în care arunci un chibrit aprins! Iar dacă nu-l bagi în seamă, în măsura în care şi-ar dori-o, resturile exploziei îl nimeresc numai şi numai pe el. Pentru că în majoritatea situaţiilor, „postacul” se hrăneşte cu satisfacţia potenţialului deranj pe care-l provoacă celorlalţi. Precum ţiganul pseudo-urbanizat în mahala, devenit mai central rom, dar egal obraznic, ostentativ şi agresiv, şi care la reacţia cetăţenească sau poliţienească legitimă răspunde cu vaietele discriminării. Bineînţeles, în opoziţie cu o minoritate a minorităţii lor etnice, care răstoarnă orice încercare de generalizare.

De multe ori trecut prin şcoală, cât să obţină o diplomă de absolvire, iară nu o minte antrenată să gândească, „postacul” ştie totul despre nimic şi nimic despre restul. În schimb are „convingeri” pentru că: aşa s-a spus la gazetă; aşa a primit ideile principale de la biroul de presă al organizaţiei prin care amuşină; aşa poate să-şi orienteze cătrăneala propriei ratări în ură abătută asupra altora, diferiţi de el; atât îl duce ignoranţa, incultura; aşa fac şi tovarăşii lui de anturaj; aşa-i anturajul care l-a primit la sânul său şi căruia îi arată astfel loialitatea; aşa îşi poate afişa voluptatea obscenităţii refulate, ca un onanist spiritual; şi aşa mai departe.

„Postacul” sadea – spre deosebire de agentul de influenţă, rece şi calculat – se vede pe sine ca întrupând toate valorile şi principiile „corecte”, „înălţătoare” ce caracterizează „neamul şi ţara”, deşi refuză, la o minimă interogaţie, să răspunde ce semnificaţii anume au ele. Pentru că dincolo de vorbele împrumutate e abisul din care a fost adus la lumină.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Note de promenadă și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Postacii: ’Geab-au tastatura iute, nu şi mintea să-i ajute

  1. Bajan Liviu zice:

    Eu nu mai abordez de mult lucrurile in felul asta. Fiecare postac e in primul rind un om care chiar daca merge pe aratura are totus sanse sa devina normal. Si a-l trata ca pe o nepersoana e cred o eroare. Imi plac disputele la obiect nu la persoana. Si cred ca trebuie sa depasim faza diagnosticului si sa trecem la cautarea de tratamente si aplicarea lor. Atit pentru stinga cit si pentru dreapta. Pentru ca in dezbaterea politica vad un vid imens de ambele parti.

    • Horia Pană zice:

      Liviu,

      Ca să vorbim de un atac la persoană, trebuie neapărat să avem o persoană anume, nominalizată. Ceea ce eu nu am făcut explicit.
      Recunosc însă că e un atac la un fenomen, şi că sunt persoane care se potrivesc caracterizării făcute de mine.
      În plus, fără un diagnostic, cum putem apela la un tratament corect? Ar fi ca şi cum aş trata gripa prin cobaltoterapie şi cancerul cu aspirină.

  2. Grasul zice:

    Buna dimineata!
    Sper sa aveti parte de o zi frumoasa si buna si de buna dispozitie macar astazi! Dupa cat de virulent portret le-ati facut postacilor imi inchipui ca aruncati flacari precum balaurii din poveste!
    Cred ca voi folosi citate din articolul dumneavoastra in comentarii la articole dar numai daca ma enerveaza cineva foarte tare.
    Sanatate si numai bine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s