Note de promenadă – După ce am chiulit cinci zile

goose-paradeNu luaţi astea drept scuze, că nu-mi cer! Am scris un articol pentru altă platformă de net, care vă va fi cunoscută după publicarea acolo. Apoi a venit peste mine Sf. Gheorghe, nu pentru că aş fi vreun balaur, ci pentru că m-au băgat în suita lui naşii. Cică Horia e un nume cam păgân, ceea ce e absolut fals. Horia este, conform multor lingvişti, un etimon al numelui germanic Heinrich (cap de familie), care se sărbătoreşte în calendarul catolic pe 13 iulie. Fiind eu din sudul muntos al Banatului, unde hora nu prea era la ea acasă, trimiterea la relaţia Horă – Horea – Horia n-ar fi „baş citavă”[1]. Indiferent cum ar fi, m-am „bucurat” de Sf. Gheorghe atât de tare încât m-am dosădit pe măsură a doua zi. Şi se făcu de joi. Cum joia e cea mai scurtă zi din săptămână (numai 3 litere), am lăsat scrisul pe mâine, aşa cum îi stă bine românului. Însă românului îi stă şi mai bine să aplice următoarea zicere: Nu face azi ce poţi face mâine, că poate poimâine nu mai trebuie! Şi iată-ne în dimineaţa asta de sâmbătă! Doamne, cum trece timpul!

Asta nu înseamnă nicidecum că n-am fost la curent cu răscolitoarea noastră viaţă politică, mai mult sau mai puţin intelectualizată. Deopotrivă, deştepţii şi inepţii se poartă pe sine pe deasupra apelor, uscatului şi dobitoacelor de tot felul, pentru a despica, scormoni şi mâna. Fără hodină.

Vocea dreptei trădări

Despre rubrica Vocile Dreptei de la Evenimentul Zilei am mai scris. Azi i-a venit iarăşi rândul, deoarece literatul, criticul literar şi redactorul de reviste culturale Tudorel Urian (bănăţean de-al meu, de altfel) s-a pomenit să zică una-alta despre trădare şi trădători. Numai că, vorba cântecului lui Mircea Baniciu, „Râdeţi voi, râdeţi voi vechi amici din Bizanţ/ Râdeţi voi dar priviţi diligenţa zace-n şanţ/ Chiar şi calul abia mai respiră de-un sfanţ/ Iar sub noi, ce belea, bicicleta n-are lanţ”, lui Tudorel Urian i s-a rupt un zbanţ. Căci iată ce spune: „Prietenul meu Daniel Funeriu, care, între noi fie vorba, este în continuare un soldat disciplinat al PDL, a avansat zilele trecute o foarte interesantă teorie privind trădările în politică. Din perspectiva acesteia, trădătorul este, în cele mai multe dintre cazuri, cel care rămâne, nu cel care pleacă dintr-o formaţiune politică. În mod normal partidele sunt (ar trebui să fie) constituite în jurul unor valori… De ce ar fi trădător cineva care nu ar simţi nevoia să rămână solidar în aplicarea unui program politic atât de ambiţios, dar care nu are nimic de-a face cu lucrurile în care crede şi pentru care a făcut pasul spre politică?”

Aparent, diatriba lui Tudorel Urian via Daniel Funeriu ridică o problemă morală care stă deasupra disciplinei de partid. Şi aş fi înclinat să-i dau dreptate, dacă „teoria” nu ar proveni de la Daniel Funeriu. Nu ştiu ce fel de valori ale PDL l-au determinat să intre în partid, dar candidatura eşuată la europarlamentarele din 2007 (tocmai ce comisia prezidenţială pentru Educaţie al cărei vicepreşedinte a fost îşi încheiase activitatea) şi ministeriatul la Educaţie clar că au fost determinante. Pentru că activitatea lui ca membru al partidului a fost nulă. Şi-apoi, să nu fi ştiut el de la început alături de cine se aliniază? O fi fost alde Blaga, Udrea, Oltean, Videanu, Berceanu, Popoviciu, Mircea Andrei, Flutur, Pirpiliu etc., altfel decât azi, mai curaţi, mai frecventabili? Cel mai probabil, dacă PDL nu ar fi pierdut guvernarea, toată această „teorie etică a trădării” nu ar fi mânjit conceptul de etică. PDL nu e altfel decât a fost şi în 2007, un partid al oportunismului rece, lipsit de o ideologie clar definită, dar extrem de vivace propagandistic. Nu ţin minte ca Daniel Funeriu să fi contribuit critic, precum Cristian Preda sau Sever Voinescu, la politicile promovate de PDL, la activitatea sa internă. Dar ţin minte vehemenţa cu care apăra autentica dreaptă pe care doar PDL o reprezenta.

Intervenţia mea asupra unui asemenea text poate părea insignifiantă, un umblat după potcoave de cai morţi sau un simplu joc sofistic. Nu-i chiar aşa. Tema trădării în politică a devenit laitmotiv pentru aproape orice controversă intrapartinică, un altfel de „cine nu zice, nu face şi nu-i ca noi, nu-i cu noi, deci e împotriva noastră”. Iar „noastră”, deşi de fapt înseamnă doar leadership-ul vremelnic, se traduce de cele mai multe ori prin „Partidul”. Trădarea a căpătat uneori conotaţii de-a dreptul „bazaconice”, precum decroşarea de conformismul inept, moştenit de la „partidul e-n toate” şi poreclit loialitate sau militantismul pentru alternativă, în opoziţie cu fixismul habitudinilor care îmbătrânesc urât.

Aşa şi în acest caz. Trădarea nu înseamnă neapărat nici plecarea dintr-un partid cu care nu mai ai puncte comune – dacă le-ai avut vreodată sau le-ai descoperit pe parcurs – şi nici rămânerea şi insistenţa de a produce schimbare, chiar dacă, aparent, un asemenea demers pare steril. Nimic însă nu e veşnic şi imobil. Pentru mine trădare înseamnă denaturarea realităţii, impostura, ipocrizia şi oportunismul strânse laolaltă, în ciuda tuturor încercărilor de a le travesti în principii şi valori.

Iniţiativa România Liberală; şi nu prea

Marea găselniţă a duetului Chiliman – Moisescu este în realitate găselniţa altora şi s-a constituit ca Platforma România Liberală (Bogdan Duca et Comp.), în ianuarie 2012, pentru ca acum să se dea de trei ori peste cap şi să devină Iniţiativa România Liberală. De la „Chiar în ziua în care am lansat teaser-ul de promovare a site-ului, şeful statului fesenist l-a dat afară prin telefon, la televizor, pe un român (prin adopţie) liberal (prin educaţie): doctorul Raed Arafat” s-a ajuns la „A venit vremea să ne aşezăm la aceeaşi masă şi să dialogăm dincolo de falsul clivaj care ne-a împărţit, în ultimii ani, în băsişti şi antibăsişti”. Cum ar veni, potrivnicii „şeful statului fesenist” şi adepţii lui denominau un „fals clivaj”. La atâta consecvenţă, tot atâta consideraţie!

Cine citeşte neutral, dar temeinic, chibzuit textele de pe respectiva platformă, o să găsească cam acelaşi talmeş-balmeş ideologico-doctrinar ca şi la celelalte creaturi taumaturgice ale „dreptei”, numit liberalo-conservatorism. Pentru mine, care ştiu cât de cât peripeţiile istorice ale conservatorismului şi liberalismului, să le pui la un loc sub titulatura liberalismului conservator este ca şi cum, păstrând proporţiile, aş susţine teoria democraţiei autocratice. Liberalismul s-a născut ca opoziţie la conservatorism, ce Dumnezeu!

Bun, acum! Să zicem că băieţii şi fetele României Liberale şi-au găsit o masă pe care să-şi ţină brâncile, care să ţină capetele lor gânditoare şi nişte scaune pe care să-şi potolească bâţâiala reformatoare, pentru a putea fluiera doinos a viziune politică în naosul PNL. Problema e că n-o să prea găsiţi asemenea producţii intelectuale, ci o anatemizare perpetuă a lui Crin Antonescu. Dacă s-ar fi numit Frontul Popular Anti-antonescian, parcă mai veneau de-acasă.

Ca să nu existe dubii asupra înaltelor motivaţii, să urmărim ce spune Sever Voinescu, în EvZ: „Imediat după ce dl Chiliman m-a invitat, am vorbit cu cîţiva dintre prietenii mei politici şi am aflat că fuseseră şi ei invitaţi. Mihai Răzvan Ungureanu şi Toader Paleologu mi-au confirmat că vor veni (ceea ce s-a şi întîmplat), iar Cristian Preda mi-a spus că a fost la rîndu-i invitat şi că, de n-ar fi cu treburile lui europarlamentare la Bruxelles, ar fi venit. Deschiderea asta, recunosc, mi-a plăcut. În al doilea rînd, pentru că am văzut, în ziua lansării IRL, nervii matinali ai şefilor Crin Antonescu şi Vasile Blaga. Recunosc slăbiciunea asta: ce îi enervează la unison pe cei doi şefi de partide, mie îmi produce simpatie pe loc.”

Să îngropi securea războiului total din politica românească este una, să joci tontoroiul că pe alţii îi deranjează, dincolo de propria ipocrizie, ipocrizia contestatarilor lor e altceva. Şi nu-mi produce simpatie, ci silă.


[1] Baş citav (sârb. čitav) – chiar teafăr, cuminte, zdravăn, nevătămat.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Note de promenadă și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Note de promenadă – După ce am chiulit cinci zile

  1. Bajan Liviu zice:

    Am apreciat la ministeriatul d-lui Funeriu doua lucruri: Un bacalaureat dat pe bune si anularea obligativitatii personalului didactic de a fi membrii de sindicat si de a li se retine automat cotizatia. Restul sunt LOLOURI.

    • Horia Pană zice:

      Cu bacalaureatul sunt de acord întru totul.
      Cu „anularea obligativităţii” însă nu. Funeriu nu a anulat nimic, deoarece nici un act normativ nu obliga pe cineva să fie membru de sindicat. Obligativitatea aia, acolo unde a existat, era abuzivă. Deci, nu putem vorbi de anularea unei prevederi dacă prevederea respectivă nu există. Ci de respectarea legii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s