Independenţa justiţiei şi separaţia puterilor în stat

haineala_si_neacsu_075Judecătorul Adrian Toni Neacşu cel controversat, DNA-atizat şi eliminat din CSM produce, în două zile consecutive (12 – 13 mai a.c.), pe Facebook, următoarele texte. Le reproduc aidoma fiindcă îmi par importante şi formula stilistică, şi conţinutul ideatic.

1. „Aş vrea să fie foarte limpede. Doar în România proştii cred că Parchetul este independent. În realitate procurorii, potrivit Constituţiei, nu sunt independenţi şi nu sunt inamovibili, dimpotrivă sunt subordonaţi ierarhic şi puşi sub autoritatea ministrului Justiţiei. Aşa zice Constituţia României, falşii deontologi nu au decât s-o citească smerit. Revizuirea Constituţiei este şansa emancipării procurorilor de politic şi de subordonarea ierahică. Fie acceptăm ca fiind firească situaţia de astăzi, când procurorii ascultă ordinele unor şefi puşi politic, ceea ce înseamnă că procurorii sunt simpli funcţionari juridici ai partidului aflat la putere, fie sprijinim o adevărată revoluţie şi întărim statutul procurorilor dându-le aceeaşi independenţă reală de care se bucură judecătorii. Nu ascultaţi falşii profeţi ai independenţei justiţiei care spun că nu trebuie schimbat nimic în Constituţie în privinţa procurorilor. Ei urmăresc de fapt conservarea stării de subordonare politică a Parchetului de astăzi. Când Hăineală sau Danileţ spun că le e frică de modificările privind parchetele, de fapt le e frică că-şi pierd influenţa pe care o au astăzi şi subordonarea politică pe care au desăvârşit-o în ultimii 2 ani. Ei bine, experţii Comisiei de la Veneţia nu ascultă la astfel de ipocrizii, de care se mai lasă prostită doar intelighenţia talibanizată din ţară. Întrebarea reală este cine se opune consacrării constituţionale a garanţiilor de independenţă şi imparţialitate pentru procurori similar judecătorilor? Nu cumva cei care astăzi numesc politic şi în deplină bătaie de joc şefii de parchete? Nu cumva miza este păstrarea controlului politic pe parchete? Ba bine că nu, hai să nu fim idioţi până la capăt. Spijiniţi un statut în Constituţie pentru procurori similar judecătorilor. Ei trebuie să fie independenţi, imparţiali şi mai ales nesupuşi ordinelor ierarhice ale unor şefi puşi politic.”

2. „M-aş adresa în primul rând „schengenilor” din lista mea. Fără supărare  Credeţi că ar putea cineva să se opună recunoaşterii independenţei pentru procurori în Constituţie şi recunoaşterii unui statut identic cu al judecătorilor? Credeţi că s-ar putea supăra cineva dacă am scoate din Constituţie art. 132, alin 1, de exemplu, care vorbeşte de funcţionarea procurorilor sub autoritatea ministrului Justiţiei? Oare cine se opune emancipării reale a procurorilor şi a eliminării subordonării lor ministrului Justiţiei chiar îşi doreşte să apere independenţa justiţiei faţă de politic?”

Subiectul justiţiei, al independenţei sale şi al locului ocupat de judecători şi procurori în interiorul sistemului de justiţie a creat şi mai creează încă conflicte, fie la nivelul percepţiilor, teoriilor şi interpretărilor, fie la nivelul statuării primatului unora asupra celorlalţi. Dar fără excepţie, şi judecătorii, şi procurorii invocă aceeaşi ameninţare: imixtiunea politicului. Nu exclud în nici un fel tentaţia şi tentativele politicului de a modela justiţia în moduri convenabile lui – de a se apăra eventual de justiţie sau de a o utiliza împotriva adversarului politic. Numai că o justiţie atât de vulnerabilă la influenţe politice, cum ei singuri, reprezentanţii săi clamează, dovedeşte că însăşi structura sa este şubredă, că fiinţa sa este uşor atacabilă.

Puterea judecătorească versus autoritate juridică

Toate teoriile politice şi juridice care definesc un regim democratic real se bazează pe separaţia puterilor în stat; cum de altfel se şi descrie a fi regimul politic românesc, prin Constituţie (art. 1, al. 4). Avem deci trei puteri în stat: legislativă, executivă şi judecătorească. Aceasta din urmă ne şi interesează în acest moment. Mai ales datorită controverselor privind „locuirea” în interiorul puterii judecătoreşti. Sunt doar judecătorii parte a acestei puteri sau şi procurorii?

Principala confuzie, accidentală sau intenţionată – nu e cazul să ne pronunţăm acum şi aici – este creată de terminologia utilizată în titlul capitolului VI al Constituţiei, cea de autoritate judecătorească. Într-un raport redactat şi publicat de Fundaţia Horia Rusu[1], se pun câteva legitime întrebări[2]: „(i) există o echivalenţă între noţiunea de autoritate judecătorească şi putere judecătorească?; (ii) autorităţile publice cuprinse în cap. VI al Constituţiei (instanţe judecătoreşti, parchete, CSM – n.a.) realizează toate justiţia în sens restrâns? (adică „au funcţia/puterea de a judeca, de a exprima dreptul într-o speţă concretă?”[3]); (iii) chiar dacă fac parte, conform Constituţiei, din autoritatea judecătorească, fac ele parte şi din puterea judecătorească?”

Termenul de autoritate se traduce, în cazul nostru, prin organ al puterii de stat. Prin urmare, dacă intenţia nu este aceea de a obscura semnificaţiile conceptelor, titulatura de autoritate judecătorească echivalează cu cea de putere judecătorească. Complicaţia nefericită cu care ne confruntăm vine din nedefinirea corectă a puterii/autorităţii judecătoreşti, prin trimiterea generalizatoare către justiţie, care s-ar realiza prin intermediul mai multor autorităţi, cu diferite activităţi juridice. Activitatea juridică şi justiţia sunt chestiuni diferite, altfel, prin extrapolare, în cadrul autorităţii/puterii judecătoreşti ar trebui să-i aflăm şi pe avocaţi sau grefieri, de exemplu.

Autoritatea/puterea judecătorească nu-i poate include decât pe judecători, singurii care înfăptuiesc justiţia, în numele legii (Constituţia[4], art.124). Dacă lucrurile nu par limpezi în textul constituţional, „în numele legii” trimitem la Legea nr. 304/2004 privind organizarea juridică, care, la art. 1 spune astfel: „Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.” Nu-mi pare că puterea judecătorească s-ar exercita şi de Ministerul Public/parchete sau Consiliul Superior al Magistraturii. Îndeosebi datorită faptului că, în cazul Ministerului Public, atât art. 131, al. 3 din Cosntituţie, cât şi Legea nr. 305/204[5], la art. 63, care specifică pe larg atribuţiile, spun că parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii. Nu judecă.

Ca o concluzie preliminară, este evident că limbajul utilizat în textul Constituţiei în această speţă este inadecvat, dacă nu chiar aberant.

Independenţa justiţiei

Laitmotivul care să scuze deficitul de „justiţie” – în sensul de dreptate împărţită echitabil – face parte din tiparul mesajului public cotidian. Nu-mi dau seama cât este real şi cât este preconceput ca pattern al unui discurs justificativ, avocăţesc în apărare. Justiţia nu există în sine decât dacă o dogmatizăm. Altfel spus, dacă îi eliminăm pe oameni din ecuaţie. În ciuda unor teoreticieni ai „teoriei analizei raţionale” (rational choice), tributari politicii filtrate prin teoriile „economiste” de calcul al pierderilor şi beneficiilor – o altă accepţiune şi redefinire, în opinia mea, a real politik-ului – justiţia nu este altceva decât dreptate. Dreptatea poate fi judecată doar prin instrumentele eticii normativiste, în acest caz. Dar tot etică, indiferent de adepţii „valorişti.stop”. Şi aici mă refer la filosofii filosofarzi. Care, precum unii teologi, recunosc şi profeţesc valoarea şi principiile, dar se eschivează faţă de şi escamotează praxisul etic.

Independenţa justiţiei, aşa cum deplâng „semialfabetizaţii” în domeniu – le putem zice „gureşii pseudo-specializaţi” – este un atribut al propriilor acte. Judecătorii sun independenţi (Constituţia, art. 124), ca şi procurorii (Constituţia, art. 131 -132, respecitv Legea nr. 304/2004, al. 4). Independenţa practicianului justiţiei sau al activităţii juridice intră în datoria sa, ca individ care şi-a asumat deontologia profesională. Independenţa justiţiei nu există dincolo de comportamentul şi acţiunea determinate normativ ale persoanei. Justiţia nu există, repet, în afara elementului uman, în afara virtuţilor şi tarelor pe care individul le introduce, volens – nolens, în sistem. Iar dacă sistemul nu poate împiedica manifestările carenţelor sale, problema nu este atât externă, cât preponderent domestică.

Independenţa justiţiei nu stă în atributele constituţionale de similaritate – în zona „garanţiilor de independenţă şi imparţialitate pentru procurori similar judecătorilor” – cât stă în propria asumare de către judecători şi procurori a rolului lor social-ordonator, „conform legii”.

Magistrat, dacă e să luăm în calcul terminologia occidentală, în anumite cazuri şi circumstanţe, înseamnă mai degrabă slujitor imparţial al justiţiei, indiferent de arealul ocupat în „activitatea juridică”, şi mai puţin un statut privilegiat, spre care par că se îndreaptă accepţiunile „justiţiarilor” de tot felul.

În loc de altă concluzie

Când tulbureala ideii de justiţie „ambetează” mintea actanţilor din justiţie, justiţia devine oarbă, bâlbâită şi şchioapă.

Dar e doar o opinie.


[1] Reforma constituţională: analiză şi proiecţii, Coord. Bogdan Dima şi Elena Simina Tănăsescu, Ed. Univers Juridic, Bucureşti, 2012

[2] Op.cit. pp. 148-149

[3] Idem, nota de subsol, p. 149

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în D'alea constituţionale și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s