Fecunditatea ideilor plate (1)

Smoke drops

Probabil că se vor găsi câţiva care să dea fuguţa la Dex şi să-mi replice voluptuos că strâmb sensurile cuvintelor şi că, na!, m-au prins. De fapt, despre asta vreau să scriu; şi ceva în plus. Orice limbă are un dinamism care o dovedeşte vie. A rămâne tributar definiţiilor de dicţionar, la modul „ingineresc”, duce la anchilozarea limbii. Din acest cotlon ferit de imixtiunile lumii de-afară ne scoate la lumină literatura, cu licenţele ei care nici nu deformează, nici nu răstălmăcesc, ci, poate, completează imaginativ.

Am remarcat, nu doar pe platformele de discuţii – era cât pe ce să comit o eroare şi să scriu dialog – în care, din nefericire, o mare parte a comentatorilor şi-au format opinii înainte de a se forma educaţional, ci şi în articolele publicate de cei proclamaţi ca purtători de multă şi foarte multă carte, că platitudinea, meschinăria şi făţărnicia fac casă bună împreună. Platitudinea nu este doar clişeu, ci este opoziţia făţişă la originalitate. Meschinăria nu este doar îngustime atitudinală, ci în primul rând lipsă a nobleţii. Făţărnicia nu este doar simplă prefăcătorie, ci duplicitatea în permanentă mişcare. Din corcirea celor trei elemente, plus câteva vârfuri de cuţit de alte ingrediente, rezultă un produs artificios, dar care, prezentat conform standardelor de marketing, ambalat provocator şi repetat cu asiduitate capătă o notă de naturaleţe. Aşa cum a scris Hitler în Mein Kampf[1]:

„Toate acestea au fost inspirate de principiul – care este chiar adevărat în sine – că într-o minciună mare există întotdeauna o forţă care-i dă credibilitate; deoarece masele de indivizi ale unei naţiuni sunt întotdeauna mai uşor de sedus în straturile profunde ale naturii lor emoţionale decât la nivelul conştiinţei sau voluntarismului; şi de aceea, în simplitatea primitivă a minţilor lor, ele cad mult mai uşor victime ale marii minciuni decât micii minciuni, câtă vreme la rândul lor spun adesea mici minciuni, în probleme mărunte, dar se vor ruşina să apeleze la denaturări la scară mare. Nu le va trece niciodată prin minte să scornească neadevăruri colosale şi nu vor crede că alţii pot avea neruşinarea să distorsioneze adevărul într-un mod atât de infam. În ciuda faptelor care le dovedesc cu certitudine că aşa stau lucrurile, masele vor avea totuşi dubii, vor ezita şi vor continua să considere că acolo, undeva trebuie că există o explicaţie.”

Casta politicienilor noştri, dar mai ales pleiadele de codificatori, decodificatori, de explicatori şi justificatori ai mesajelor şi acţiunilor politice ale ei, şarjează deopotrivă un asemenea mixtum compositum de minciuni mari şi mici, de jumătăţi de adevăr şi jumătăţi de minciună, de treimi de adevăr cu treimi de minciună şi cu treimi de mustăcinde discreţii, cât să tezaurizeze aderenţi şi susţinători înflăcăraţi, dar şi cât să masacreze rivalii şi potrivnicii.

Şi pentru că marea masă a naţiunii nu ştie prea multe despre ce şi cum fac dumnealor politica, se ocupă dumnealor de ce, cât şi când trebuie să ştie ea. Iar acest regim politic se numeşte regim tutorial.

Expresia clasică a reprezentării tutoriale îi aparţine lui Edmund Burke[2], pentru care reprezentarea este o datorie morală: aceia care posedă educaţie şi înţelepciune trebuie să acţioneze în interesul celor mai puţin înzestraţi din acest punct de vedere. Această părere cu conotaţii elitiste sugerează că, o dată aleşi, reprezentanţii ar trebui să gândească şi să pună în practică propriile judecăţi pe temeiul că marea masă a oamenilor nu-şi cunoaşte interesele sale. De ce? Pentru că modelul tutorial se bazează pe convingerea că înţelepciunea şi cunoştinţele sunt inegal distribuite în societate şi nu toţi cetăţenii sunt conştienţi care le este binele. O opinie similară a avansat şi Schumpeter care afirmă că: „Cetăţeanul tipic coboară la un nivel de performanţă mentală de îndată ce pătrunde în sfera politică. El discută şi analizează evenimentele într-un mod care ar putea fi considerat infantil în sfera intereselor sale reale. El redevine primitiv. Gândirea lui redevine asociativă şi afectivă”[3].

În concluzie, rolul „specialiştilor” nu pare a fi acela de a-i lămuri pe nespecialişti cum stau lucrurile de fapt, ci să acţioneze în numele lor fără alte explicaţii decât cele pe care le consideră dumnealor utile. Astfel realitatea este reformulată şi mediată convenabil. Iar marea masă se divide şi se poziţionează în jurul nucleelor care le oferă cele mai credibile răspunsuri, deşi credibil nu înseamnă cu necesitate şi veridic. Cei care se mişcă încă liber, netutoriaţi, neînregimentaţi, sunt de cele mai multe ori mai inamici decât inamicii. Şi cum respectivii nu sunt dintr-o anume tabără, nici nu cunosc Adevărul taberei. Orice tentativă de lămurire nepartizană că lucrurile chiar nu stau aşa cum casta politică le prezintă adeseori este respinsă violent ca partizană. Nu încercaţi să evidenţiaţi aberaţia. Ei, ceilalţi, ştiu prea bine că nu iese fum fără foc. Să-i punem să picure acid clorhidric peste amoniac? Aşa, de chestie?


[1] Creditarea lui Goebels cu expresia „cu cât e mai mare minciuna, cu atât este mai credibilă”, şi alte variante ale ei dovedeşte că ignoranţa crasă stă adeseori cu presupusul intelectual la masă.

[2] E. Burke, On Government Poltics and Society, London, Fontana, 1975, p. 157

[3] J.A. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, New York, Harper, 1942, p. 262

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Fecunditatea ideilor plate (1)

  1. neutron zice:

    Articolul dumneavoastra m-a facut sa-mi pun o intrebare . Cand a aparut minciuna, inainte sau dupa descoperirea focului, inainte sau dupa aparitia casatoriei sau poate chiar inainte de a fi devenit oameni?

    • Horia Pană zice:

      Habar n-am când a apărut minciuna.
      Şiretenia, ademenirea, păcălirea sunt atribute ale oricărui animal prădător. Omul fiind şi el un prădător… ce să mai spun?!
      Minciuna ca fenomen social, e limpede, a apărut odată cu societatea umană şi cu raporturile de putere dintre indivizi. Conceptul „Survival of the fittest” – Suprevieţuieşte cel mai bine adaptat – din teoria evoluţionistă (filosoful Herbert Spencer şi Charles Darwin) a luat şi formele descrise de mine în articol.

  2. Grasul zice:

    Am citit articolul si daca la inceput chiar m-a amuzat („o mare parte a comentatorilor şi-au format opinii înainte de a se forma educaţional”), per total articolul m-a contrariat teribil si chiar m-a deprimat!
    Imi ramane sa aleg intre
    -a crede o minciuna (uriasa, una medie sau una mai mica)
    -sau a redeveni primitiv (pentru ca incerc sa inteleg cate ceva din ceea ce se intampla in sfera politicii romanesti),
    -sau sa ma multumesc a fi unul dintre tutoriatii care accepta o explicatie mai credibila desi neveridica
    -sau sa ma incadrez intre netutoriatii care pot respinge orice explicatie care ar evidentia aberatiile clasei politice.
    Probabil ca voi alege pe rand sau chiar deodata mai multe solutii proaste!
    Am ajuns la dilema asta pentru ca citesc articolul domnului Pana!
    Si asta se intampla dupa ce un comentator la un un aricol de pe ziare.com ma acuza ca nu citesc nimic!
    Sanatate si bafta domnule Pana!

    • Horia Pană zice:

      Da, Grasul, unele chestiuni pot deveni contrariante. Numai că ne aparţin nouă, ca specie dominantă pe acest pământ.

      – O minciună, mare, medie sau mică este credibilă atâta timp cât adresantul preferă, din diverse motive – indolenţă, resentiment faţă de ţinta minciunii, partizanat pătimaş, ignoranţă sau pur şi simplu prostie – să nu verifice informaţia sau să nu o analizeze logic, raţional.
      – A fi primitiv, în acest context, înseamnă a te lăsa pradă emoţionalităţii.
      – A fi tutoriat înseamnă deopotrivă a fi îndrumat cu bună-credinţă (vezi educaţia), dar şi a fi pus într-o dependenţă jenantă, nedemnă, cum se întâmplă uneori, în mod nefericit, cu handicapaţii.
      – Netutoriatul, în sensul în care m-am exprimat este acela care respinge voluntar şi raţional cele spuse mai sus.

      Acum, nu ştiu ce să-ţi spun cu cititul. Uneori am aruncat la rândul meu sarcasme legate de citit. Să fi fost eu ăla la care te referi? Nu-i exclus. Cu atâtea alter ego-uri pe forumuri… Ideea din spatele respectivelor sarcasme nu e răutăcioasă, doar face apel nu numai la utilitatea lecturilor în domeniul supus dezbaterii/confruntării, ci la stringenta lor necesitate. Fără cunoaştere din partea opinenţilor ne izbim de un dialog al surzilor. Iar cunoaşterea este centrul de greutate în orice discuţie. Mai ales acum, când accesul la informaţie prin intermediul internetului este atât de facil.

      Cu sinceră amiciţie!

  3. Bajan Liviu zice:

    Intrebarea militianului:- Si la ce i-a folosit (lui Hitler?)Ca lumea cred ca ainvatat ceva din aceasta lectie.

    • Horia Pană zice:

      Din ce observ eu, au învăţat ce le-a convenit. Oricum, minciunile, mari sau mici, nu le-a inventat Hitler. El doar a expus cinic cum le poţi folosi fără teamă şi fără jenă. Iar urmaşii, de toate facturile, au experimentat şi experimentează încă.

  4. Calimero zice:

    Da domnule.Adaog si eu ceva ce ni se „potriveste.”Cel care comenteaza dupa ce a citit,e un om normal,dar cel care comenteaza fara a citi e un geniu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s