Fecunditatea ideilor plate (4)

Trompetele loviturii de statFecunditatea ideilor plate (3)

Abia ce s-a împlinit un an de la lansare pe piaţa publică a lozincii „loviturii de stat” din 3 iulie 2012, una dintre cele mai mari răstălmăciri a conceptelor din ştiinţele politice, mai mare şi decât iliesciana „democraţie originală”[1]. Şi prin lipsa de suport argumentativ real, dar şi prin utilizare până la saturaţie, a devenit o platitudine, în sensul de mediocritate.

Sunt convins că extrem de puţine persoane îşi mai aduc aminte cine a enunţat prima dată aberaţia[2]. „3 iulie 2012, ziua în care în România a murit democraţia. În istorie se va vorbi ca de 6 martie 1945. Astăzi trăim o adevărată lovitură de stat. Ştiu că nu vă place, dar realitatea e mai mult decât evidentă. Astăzi, instituţii publice au căzut, TVR a fost desfiinţată, radioul public a fost desfiinţat, Avocatul Poporului e pe cale să fie desfiinţat, Senatul României a fost desfiinţat, urmează şi Camera Deputaţilor.” Acesta fost deputatul PDL Ioan Oltean, un om de o vastă cultură, un recunoscut expert în ştiinţele politice şi în morfologia, fiziologia şi gastronomia „broscuţelor”, într-o declaraţie din chiar ziua respectivă. Nici nu putea să fie altfel decât un intelectual de marcă, un expert de talie, dacă o puzderie de alţi intelectuali, mai puţin politicieni cât mai mult universitari au preluat înţelepciunea acestuia şi i-au adăugat prestigiul lor academic, până atunci cât de cât incontestabil. Cristian Preda, politologul serios, însă din ce în ce mai erodat de politicianul malonest, nu a „muşcat” la „lovitura de stat”, catalogând ofensiva USL drept „o mineriadă parlamentară”, în care bâtele au fost înlocuite cu voturile. Iar după 6 luni, a renunţat şi la această comparaţie: „Criza regimului, pentru că eu nu vorbesc despre o lovitură de stat, a fost validată electoral…” Faptul că n-a căzut şi n-a fost desfiinţată nici o instituţie nici nu a avut importanţă. Răcnetul apocaliptic al fostei puteri politice are însă o explicaţie foarte simplă: urletul este răspunsul fiinţei umane atunci când creierul nu mai este capabil să proceseze ideile şi să le transpună în cuvinte inteligibile.[3]

Oare de ce nu vorbeşte Cristian Preda despre o lovitură de stat?

Pentru că, făcând apel la literatura de specialitate, lovitura de stat, concis spus, este o răsturnare bruscă şi neconstituţională a guvernului unui stat, impusă prin forţă de o minoritate formată din personaje ale unui grup de autoritate, cel mai frecvent formată din militari sau paramilitari aparţinând aceluiaşi stat, prin mijloace violente.

Istoricul şi strategul militar Edward Luttwak descrie lovitura de stat, în cartea sa, Coup d’État: A Practical Handbook (London, 1968) ca fiind şi „infiltrarea unui segment redus numeric, dar critic, al aparatului de stat, care este utilizat pentru a înlătura guvernul şi a-l împiedica să-şi controleze şi să-şi exercite prerogativele. Forţele armate, fie ele militare sau paramilitare, nu reprezintă un factor determinant al loviturii de stat”.

Constituţionalistul Ozan Varol, provocat de criza egipteană din 11 februarie 2011, a publicat anul trecut, la Harvard International Law Journal, un articol intitulat „Lovitura de stat democratică”. Şi susţine Ozan Varol următoarele: 1)  „În primul rând, o lovitură de stat democratică caută să înlăture un regim totalitar sau autoritarist”. Dacă ştim cum stau treburile într-un regim totalitar, unde partidul unic şi centralismul face legea, într-un regim definit ca autoritarist lucrurile sunt ceva mai complicate. Şi continuă Ozan Varol, „într-un regim autoritarist, partidul de guvernământ acţionează prin mijloace legale sau extra-legale” şi „îşi exercită puterea prin proceduri nedefinite limpede”, generatoare de confuzii, deşi sunt etalate fără parcimonie aparenţele unui joc democratic; 2)În al doilea rând, într-o lovitură de stat democratică, militarii răspund unei opoziţii populare persistente împotriva liderilor, luând forma revoltei populare…” Şi criteriile enunţate de Ozan Varol continuă până la punctul 7, în toate fiind vorba despre intervenţie militară, de forţă.

Suţinătorii teoriei „loviturii de stat” din iulie 2012 amestecă tipurile de lovituri de stat cu ceea ce Cristian Preda a catalogat drept „criză a regimului”, combinând „lovitura de stat democratică” cu „lovitura de stat nelegitimă”, ignorând însă componentele esenţiale ale unei lovituri de stat, acţiunea violentă, participarea unor instrumente de forţă, militare sau paramilitare şi că nu am avut o răsturnare a guvernului legitim aflat în exerciţiul prerogativelor sale, ba mai mult, acesta avea sprijinul unei majorităţi parlamentare şi a populaţiei. Pentru cine nu ştie nici astăzi, guvernul legitim din punct de vedere constituţional, la vremea aceea, era Guvernul USL, iar majoritatea parlamentară, nu mai puţin legitimă din punct de vedere constituţional, era formată de USL, UNPR, UDMR şi Minorităţi.

Revin asupra notei de subsol 2, unde pomenesc despre cele afirmate de profesorul Radu Carp. Dumnealui face trimitere la cartea lui Curzio Malaparte despre tehnica loviturii de stat. Dar fie ignoră, fie obnubilează ideile pe care este aceasta construită. Şi anume: (1) o lovitură de stat trebuie să ţintească cucerirea din interior a centrelor vitale ale statului (comunicaţii, energie, resurse) şi apoi guvernul va fi usor de izolat şi de răsturnat; (2) apărarea statului împotriva unei insurecţii nu se poate face eficient doar prin mijloacele poliţieneşti, ci  prin controlul ferm al aceloraşi centre vitale; (3) 1000 de oameni hotărâţi şi bine antrenaţi sunt suficienţi pentru a prelua puterea într-un stat care se bazează pentru menţinerea ordinii doar pe măsuri poliţieneşti. Să fi fost asta situaţia în iulie anul trecut? După Curzio Malaparte cel citat de Radu Carp, nu. Lăsând deoparte instituţii precum IICCMR şi ICR, în care, vezi Doamne, înlocuindu-i legal pe amicii de la conducerea lor cresc germenii loviturii de stat, Radu Carp aduce un argument completamente mincinos: „De la Cuza până la regele Mihai, Monitorul Oficial a fost în subordinea puterii legislative pentru ca puterea executivă să nu încerce să hotărească ce şi când are forţă juridică constrângătoare.” Din cei 181 de ani de existenţă (a fost înfiinţat în 1832, în baza Regulamentului Organic, sub conducerea lui Ion Heliade-Rădulescu), s-a aflat în subordinea Guvernului timp de 159 de ani, adică până în 1991, când a trecut în subordinea Camerei Deputaţilor.

Yesmeni şi sicofanţi

Nu mă refer neapărat la consilierii prezidenţiali, aşa cum a făcut-o Silviu Brucan în 1990[4], deşi Traian Băsescu a reuşit performanţa de a se înconjura, în final, numai cu astfel de personaje, ci la toată camarila domenială care dacă nu ia „poziţia ghiocel”, o ia pe cea de „floarea soarelui”, absorbind „lumină” şi distribuind apoi „ploi de săgeţi”, obedienţi şi ipocriţi sub sinecuri, haini şi cruzi la asmuţire.

În gazeta partizană Evenimentul Zilei, Mircea Marian publică, pe 2 iulie a.c., un editorial care persistă în lozinca mediocrităţii privind lovitura de stat din iulie anul trecut, dar şi comite consacratele aiureli, mai ales atunci când utilizează papagaliceşte concepte pe care este incapabil să le înţeleagă: „Un an de la lovitura de stat. Puciul continuă. Comemorăm, pe 2 iulie, tentativa de lovitură de stat pe care USL a pornit-o…” Logica este răvăşitoare. Avem o lovitură de stat, un puci care continuă, dar a fost tentativă. Ca şi în cazul cu Ioan Oltean, se trezesc cu mintea adormită şi nişte oameni cu carte, li se iau după semidoctul Mircea Marian, o altă valoare epistemică şi deontică a politologiie româneşti. Apoi Andreea Pora, în Revista 22 scrie că „Puciul uselist continuă prin Constituţie”. Lipsa de originalitate de care dau dumnealor dovadă ar fi remarcabilă, dacă cuvintele tari din textele dumnealor nu s-ar încadra pe traiectoriile suborbitale ale orbitei principale, de unde consultantul de comunicare al „dreptei”, Ada Meseşan, trimite ordinele pe unităţi de luptă. Ştiu ce spun, deoarece am văzut-o şi auzit-o deunăzi, la Naşul TV, alături de alt corifeu al raţiunii pure, Grigore Cartianu, perorând aceleaşi lozinci, cutremurându-mă atât cu figura de Cruella de Vil ce-a afişat-o, cât şi cu fanatismul ei tetanic.

Spunea Teodor Baconschi, la un moment dat, despre Andrei Marga, dar putea fi oricine din tabăra politică rivală, că este „însetat de funcţii si complice la lovitura de stat organizată de puciştii majorităţii nevotate”. Cum complice a fost şi o mare parte din cetăţenii care au votat DA la referendumul din 29 iulie 2012 şi apoi a acordat USL o majoritate covârşitoare (poate prea mare, totuşi) în alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012. Nu doar aceste rezultate, dar şi sondajele de opinie efectuate de diverse institute şi grupuri, mai mult sau mai puţin afiliate partizan, au relevat faptul că populaţia nu consideră că ceea ce s-a întâmplat în iulie 2012 a fost o lovitură de stat. Baconschi ar putea considera asta ca pe un alt exemplu de comportament deplorabil al „mahalalei inepte”. Care, culmea, nu a fost ineptă la referendumurile din 2007 (Băsescu rămâne în funcţie) sau 2009 (unicameral cu 300 de parlamentari). S-a prostit pur şi simplu, spontan, când şi-a întors faţa de la Băsescu şi de la PDL. Apoi, ce fel de majoritate votată a fost cea dintre PDL şi UNPR, când dumnealui era ministru? Şi ce lipsă de sete de funcţii poate fi aceea când legal demişii Patapievici şi Tismăneanu sau Mihăieş dădeau cu fundul de pământ, tunând şi fulgerând?

În loc de încheiere

Criza politică din vara anului trecut nu a apărut din senin, odată cu alianţa dintre PSD şi PNL, ci a fost urmarea crizei generate între partenerii din guvernarea anului 2005, PNL şi PD (mai apoi PDL). Despre asta am mai scris şi nu vreu să repet. Criza politică respectivă nici măcar nu este una creată în principal de ambiguităţile unei constituţii care-şi arată, totuşi, perisabilitatea, fiind modelată după criterii şi interese astăzi răsuflate, ci de interpretările para-juridice aduse de o curte constituţională politizată, în folosul unei tabere politice. Ce dovezi mai bune în acest sens decât motivaţiile care tratând aceeaşi speţă se bat cap în cap, după perioada în care a fost judecată speţa, dar pe acelaşi text constituţional sau intenţiile Curţii Constituţionale de a deveni instanţă legislativă, schimbând sau adăugând cu de la sine putere termeni şi concepte politico-juridice, ori transformând, după convenabilităţi politice, recomandări subiective în obligativităţi (precum recomandările alternative ale Comisiei de la Veneţia, din care se alege şi se impune una, fără vreun criteriu justificativ).

„Regimul” Traian Băsescu nu ar fi proliferat până la exasperarea fostei opoziţii, dacă instituţii ale statului, precum CCR nu ar fi contribuit esenţial. Iar reacţia fostei opoziţii, pornită dintr-o legitimă exasperare – parazitarea partizană a tuturor instituţiilor statului de către PDL – a fost prin aceasta disproporţionată şi până la un moment dat periculoasă pentru o democraţie.

Dar un fapt periculos este o potenţialitate, iar nu un fapt împlinit. În mediocritatea sa, propaganda „loviturii de stat” tocmai asta a încercat să impună publicului românesc: realitatea unui fapt neîmplinit. Şi când, în contra aberanţilor de azi, „încremeniţi în proiect”, falsele argumente privind lovitura de stat au început să se topească, s-a trecut la nuanţe, „tentativă”, „lovitură de stat parlamentară” etc., într-o disperare încrâncenată de a salva o searbădă justificare a „apocalipsei” pe care au anunţat-o cu surle, trâmbiţe şi tobe, denaturând impardonabil evidenţele.

A trecut cumva pericolul unor derapaje astfel încât democraţia să nu aibă de suferit? Nici pe departe. Tentaţia politicinului român, de orice culoare ar fi el, este de a acapara cât mai multă putere politică în detrimentul rivalului şi, dacă se poate, să-l anihileze. Vor ajunge aceste derapaje să se încuibeze şi să devină reguli? Foarte puţin probabil. Pentru că, mai vrând, mai codindu-ne, mai devreme sau mai târziu societatea politică, ca şi societatea în general se maturizează şi va reacţiona împotriva derapajelor. Dar acolo unde şi aşa cum ele se vor manifesta în mod real şi nu activând iresponsabil spaime publice pe criteriul drobului de sare sau pe fantasme politicarde.


[1] Să nu se înţeleagă cumva că încerc să ocrotesc sintagma „democraţie originală” faţă în faţă cu sintagma „lovitură de stat” pusă în cârca USL de recenta opoziţie de atunci şi reiterată până azi. Ideea de la care pornea Ion Iliescu era una care pregătea o viciere a procesului democratic. Însă, ieşind din contextul în care a fost lansată, „democraţia originală” poate fi înţeleasă, cu oarece reticenţe, drept un regim democratic specific. Cam cum ar fi, de exemplu, o democraţie parlamentară, dar cu preşedinte ales prin vot direct.

[2] În 28 iunie 2012, Radu Carp, politolog şi profesor la Universitatea Bucureşti, scrie un articol pe Contributors.ro un articol despre tehnica loviturii de stat, apud Curzio Malaparte, în care susţine o „apocaliptică” legată de o iminentă lovitură de stat, dar originată în schimbările de la IICCMER şi ICR, şi trecerea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului.

[3] Ca să păstrăm un echilibru, răcnetul acesta face parte şi din tiparul de răspuns al actualei puteri politice, când nu-i ies jocurile inadecvate normalităţii, ca şi atunci când era şi ea opoziţie şi alţii frământau normalitatea, pentru a-i da o formă convenabilă.

[4] Sintagma a fost pusă în circulaţie în Silviu Brucan, în 1990, referindu-se la grupul consilierilor prezidenţiali din jurul lui Ion Iliescu.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Fecunditatea ideilor plate (4)

  1. Pingback: Fecunditatea ideilor plate (5) | POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s