Dezinformarea aparţine numai celorlalţi (1)

DV409Duminica ce-a trecut (28 iulie 2013), B1TV a transmis un documentar de două ore construit pe ultima carte scrisă de Ioan Mihai Pacepa, împreună cu istoricul Ronald J. Richlak, intitulată „Dezinformarea – Strategia secretă pentru a distruge Occidentul”[1]. Un documentar pe cât de interesant, pe atât de vulnerabil la controverse. Nu pentru că la final, căutând amănunte pe care le-am pierdut pe durata derulării documentarului am dat de numele realizatorului, Stan Moore, care mi l-a readus în minte pe controversatul activist populist de „stânga”, Michael Moore, ci pentru că senzaţia lăsată de documentar a fost cea de activism populist de „dreapta”. Ca în fenomenul de oglindă, unde pe orizontală totul se vede invers. Susul rămâne însă sus, şi josul jos, aşa cum se întâmplă în orice demers de informare/dezinformare: îi avem sus pe transmiţători, formatorii de opinie, iar jos pe receptori, publicul, mai mult sau mai puţin avizat.

Trebuie specificat de la început că WND (World Net Daily) a fost înfiinţat în mai 1997, de către siriano-libanezul de origine, Joseph Farah[2], un creştin evanghelic conservator. WND, deşi se consideră o companie de ştiri independentă, ea este de fapt o platformă a ideilor americane conservatoare, de multe ori diseminând forma radicală a acestora. Ar fi doar unul motiv pentru care documentarul este discutabil din punct de vedere al presupuselor argumente pe care le instilează şi anume că există o „dreaptă” imaculată populată cu heruvimi şi aflată sub asediul unei „stângi” perverse, populată de demoni.

O interpretare a clivajului Stânga – Dreapta

Am susţinut adeseori că adoptarea lineară a spectrului politic este una pur imaginară, originată într-o întâmplătoare aşezare pe scaunele din Adunarea Naţională a Franţei revoluţionare din data de 4 august 1789, unde în partea dreaptă a sălii stăteau pro-monarhiştii şi în partea stângă se aşezaseră anti-monarhiştii. Altfel spus, conservatorii în dreapta şi republicanii (girondinii liberali şi iacobinii radicali) în stânga, pe un clivaj privind tipul de regim politic.

Propun să urmărim schema simplă a lui Aristotel privind formele de guvernare, adică regimurile politice, suficientă pentru discuţia de acum:

Cine guvernează

         O persoană          Cei puţini           Cei mulţi
Beneficiază guvernanţii            Tiranie          Oligarhie        Democraţie
Beneficiază toţi           Monarhie        Aristocraţie           Politeia

Spre deosebire de celelalte forme de guvernământ, care reprezintă deja realităţi relativ fixe, cu finalitate identificabilă, democraţia şi politeia moderne nu se mai conformează modelului aristotelic, fiindcă atât democraţia, cât şi politeia sunt, teoretic, regimuri în beneficiul tuturor. Cu amendamentul că politeia este practicabilă, tot teoretic, în democraţiile directe, plebiscitare, dar este şi un model al libertarienilor, adepţi ai drepturilor naturale, fie ei anarho-capitalişti sau socialişti radicali anti-autoritate şi anti-proprietate.

Regimul democratic este creaţia ideilor liberale şi este construit pe modelul unui ideal-tip. Are, precum o carte, o introducere, un cuprins cu intriga de rigoare, dar nu are încă o finalitate, un capăt. Şi asta pentru că este o formă de guvernământ dinamică, adaptându-se, ori încercând să se adapteze evoluţiilor pe care le iau societăţile umane. Faptul că democraţiile se transformă, că se află în permanentă mişcare, într-o permanentă vâltoare a redefinirii, şi că vâltoarea aceasta lasă loc şi pentru erori sau neplăceri de parcurs poate fi considerat ca o vulnerabilitate.

Probabil că la aşa ceva se gândea Winston Churchill când a lansat celebra sa butadă: „Democracy is the worst form of government, except for all those other forms that have been tried from time to time.” Trebuie să atrag atenţia asupra a două lucruri privind această afirmaţie. În primul rând, ea a fost făcută pe 11 noiembrie1947, într-o cuvântare în Camera Comunelor, cu referire la alegerile pierdute de el în 1945 şi trebuie coroborată cu o alta: „They have a perfect right to kick me out. That is democracy.” În al doilea rând, „worst” nu înseamnă doar „rău”, ci şi dezagreabil. Să pierzi alegerile după ce ai câştigat un război este, într-adevăr, dezagreabil.

Dacă revenim la clivajul generat de revoluţia franceză vedem că „liberalii” voiau redefinirea formei de guvernământ, iar „conservatorii” doreau păstrarea celei anterioare. Şi aici se găseşte inima mecanismului care i-a încontrat de atunci pe conservatori şi liberali, acestora din urmă fiindu-le extrapolată de-a lungul vremii şederea în stânga unei săli cu o presupusă predispoziţie socialistă malefică.

Pentru că documentarul aminitit ţine mai mult de politica internă americană, amintesc o altă imagine depreciativă, ce a fost generată de campania electorală a preşedintelui american Andrew Jackson (1828), când a fost catalogat de republicani drept „jackass”, iar el a folosit apoi imaginea măgarului în campanie. În 1874, caricaturistul Thomas Nast i-a reprezentat pe republicani printr-un elefant. Cele două imagini au devenit apoi simbolurile celor două partide americane, Democrat şi Republican. Dar fiecare spune despre celălalt ba că elefantul este superficial, stupid, pompos şi conservator, ba că măgarul este încăpăţânat, neghiob şi ridicol. Între conservatori şi liberali nu s-a schimbat nimic de atunci încoace. Să nu uităm situaţia românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când conservatorii se opuneau liberalilor modernizatori ai Principatelor Unite, spunându-le „Roşii”, lipindu-i de socialişti. Ca şi în zilele noastre, numai că spre deoasebire de trecutul cuzist şi post-cuzist, cei ce se intitulează astăzi conservatori sunt în căutarea unei identităţi bizare, atâta timp cât după aproape 60 de ani de dictaturi şi 50 de ani de dictatură comunistă este riscant să apelezi la noţiuni precum conservarea unor valori.

Ne mai întoarcem un pic la modelul linear al sprectrului politic şi vedem că între „dreapta” şi „stânga”, oricare ar fi ele, se află un „centru”, unde se adună, cică, moderaţii. Cine urmăreşte politica deceniilor de după al II-lea Război Mondial, poate observa, atât din discursuri, cât şi din politicile adoptate de guvernările democrate de orice culoare politică ar fi ele, că în acel „centru” şi-au dat adeseori mâna rivalii clasici, în căutarea acelui numitor comun care reprezintă interesul general al societăţii, îmbinând măsurile liberalismului economic cu cele privind protecţia socială, de sorginte socialistă. În plus, înşişi conservatorii îşi definesc politicile economice prin elementele liberalismului, nu vorbind despre vreo economie conservatoare.

Într-o primă concluzie, noţiunile de „stânga” şi „dreapta”, dacă vrem să ne păstrăm uzul raţiunii, nu mai deosebesc viziuni despre forma optimă de guvenământ, de regim politic, deoarece democraţiile liberale au avut câştig de cauză în lumea europeană şi în cea de sub influenţa istorică a Europei Occidentale, ci viziuni mult mai subtile privind unele politici publice. Ceea ce a rămas încă vie şi acerbă este lupta politică dintre marile curente ideologice (conservatorism, liberalism şi socialism, căruia i se neagă, de obicei, de către conservatori, conotaţia democrată) şi propaganda defăimătoare pe care şi-o aruncă unii altora, asociindu-le cu extremismele acelei linearităţi de definire politică, fascismul şi nazismul pe de o parte, comunismul pe de altă parte, ignorând faptul că antagonismul nu este atât de pregnant între ele, ci între democraţie şi totalitarism. Iar reacţiile de anatemizare a celuilalt le îndepărtează vădit de principiile şi valorile democratice pe care le clamează. Răul stă în alte părţi, iar în unele din acestea germinează reminiscenţele unor confruntări cu accente exterminatoare, mult dincolo de normala confruntare electorală sau normalul rol al opoziţiei faţă de putere.

Va urma…


[1] Publicat de WND Books, 25 iunie 2013

[2] În mod curios, deşi a înfiinţat platforma WND, Joseph Farah, autor al cărţii Stop the Presses!, consideră Google ca repezentând Răul pentru că se întinde la nivel global, mai ales în China şi Orientul Mijlociu. Ideea e că globalizarea informaţiei independente nu-i cade prea bine lui Farah. În afara unui bigotism aproape isteric, Farah este şi un duşman al taxelor, considerând că America nu va mai fi o ţară liberă până ce sistemul de taxe va dispărea. Pe pământ românesc îl avem în această privinţă, păstrând proporţiile, pe indefinibilul Mihai Giurgea, iniţiatorul site-ului http://capitalismpepaine.ro/ şi al Brigăzii paramilitare Vlad Ţepeş.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s