Democraţia interesului minor

Demo-butaforieÎn ultimele patru săptămâni au abundat declaraţiile şi acţiunile politice care au declanşat deopotrivă confuzie şi isterie, explicaţii şi contra-explicaţii, motivaţii şi disculpări. În afara problematicilor ridicate de Roşia Montană şi câinii maidanezi, axa disputelor politice şi para-politice a constituit-o „statul de drept”. Dar nu cum s-ar cuveni, privind la crizele provocate şi auto-provocate de justiţia însăşi şi la modul cum pot ele fi estompate măcar , ci una legată de fidelitatea unor persoane faţă de anumite percepţii despre justiţia convenabilă politic. Despre democraţia românească post-decembristă, la rădăcina căreia stă şi sapă şi acest „stat de drept cam şui”, se vorbeşte însă din ce în ce mai puţin serios, majoritatea discursurilor frizând succesiv entuziasmul superficial, persiflarea dispreţuitoare, lamentaţia din „poienile lui Iocan”, monopolizarea partizană sau caducitatea vreunui demers critic deoarece, nu-i aşa?, „avem democraţie”. Avem însă forma, nu şi fondul. Avem instituţiile democraţiei şi câteva reguli de funcţionare, nu şi regulile şi procedurile care să o facă invulnerabilă la oligarhizare. Şi unde avem oligarhizare, avem drum deschis „democraţiei de tutelă” (trustee model of representation apud Edmund Burke): Ce mai trebuie să ştii şi să faci tu, cetăţene ignorant, dacă suntem noi aici, înţelepţii, care ştim mai bine ce vrei şi ce meriţi?

O democraţie efectivă este descrisă succint prin câteva criterii, deloc ultime, şi cu cât sunt îndeplinite mai multe dintre ele, cu atât operăm într-o societate mai democratică.

(1) Alegeri libere, corecte şi frecvente. Alegerile libere şi corecte nu se referă doar la procesul electoral transparent şi corect din secţia de votare, ci şi la faptul că societatea încurajează deplina participare a cetăţenilor, acţiunea liberă a partidelor politice, independenţa mass-media şi un sistem judiciar imparţial. După experienţa a 7 scrutine parlamentare, 6 scrutine prezidenţiale, 6 scrutine locale şi 6 referendumuri naţionale pot spune că alegerile sunt departe de a fi întru totul libere şi corecte. Întâlnim votanţi fictivi, fraudă electorală şi mită electorală oferită şi acceptată cu aceeaşi uşurătate. Întâlnim metodele de descurajare a campaniei electorale, directă sau indirectă, între partidele politice rivale, în zonele unde unul dintre ele are un bazin electoral dominant. Întâlnim o presă dependentă de coterii politice care manipulează şi mistifică. Întâlnim descurajarea exprimării votului popular prin incitarea la boicot (vezi referendumurile din 2007 şi 2012). Întâlnim funcţionari ai sistemului judiciar anturându-se în timpul procesului electoral cu politicieni aflaţi în competiţie. Cât priveşte frecvenţa alegerilor, acestea, în afara celor desfăşurate la termen, sunt condiţionate fie de insuflarea angoasei costurilor, fie de alegerea unui moment conjunctural favorabil unei părţi.

(2) Fiecare vot are aceeaşi importanţă. Nici acest criteriu nu este întru totul efectiv. Cel mai evident exemplu este cel al migraţiei politice intraparlamentare. Ce valoare mai are un vot dat unui anumit candidat, cu o anumită platformă electorală şi sub un anumit semn electoral, şi care se întoarce la 90 sau 180 de grade, justificându-şi răsucirea prin aceea că reprezintă interesele alegătorilor? Şi care interese? Cele pentru care a primit votul sau cele ale rivalilor de atunci cu care se înhaită ulterior? Chiar şi prin modelul de scrutin se poate devaloriza votul. De exemplu, votul uninominal majoritar, în cazul prezenţei mai multor candidaţi în acelaşi colegiu electoral, scoate complet din ecuaţie voturile acordate celor care se plasează pe locurile 2, 3… şi prin aceasta scade şi gradul de reprezentare a electoratului în forurile eligibile.

(3) Libertatea de expresie/exprimare. Avem libertatea de gândire şi a punctelor de vedere opozite, dar în acelaşi timp ne confruntăm adeseori cu intoleranţa reprensivă a celor de altă opinie. Fiindcă „adevărul” nu poate fi decât unul, şi acela este al lor, fapt ce denotă carenţe simptomatice în ceea ce priveşte spiritul democratic.

(4) Surse independente de informaţie. Una dintre problemele cu care ne confruntăm în acest caz este cel al confuziei ce apare între independenţa surselor de informaţie şi multitudinea lor. De pildă, degeaba am mai multe surse de informaţie, dacă ele sunt concentrate limitativ la polii politici aflaţi în confruntare. Independent înseamnă dincolo de orice influenţă şi nu diferit, dar partizan. Altă problemă este cea creată de însăşi instituţiile statului, a căror informare este trunchiată, îngreunată sau secretizată, deşi conţine referinţe de interes public; ba chiar, unele dintre ele obligatorii de a fi cunoscute, cum este cazul actelor normative din Monitoruil Oficial.

(5) Exprimarea opţiunii în cunoştinţă de cauză. Asta e în strânsă legătură cu sursele independente de informaţie. Dar nu numai. De exemplu, ni s-a oferit, la referendumul din noiembrie 2009, pentru trecerea la parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari, o „campanie de informare” unidirecţională, şi anume perspectiva iniţiatorului. Sursele independente de informare, adică reprezentanţii societăţii civile, cea preocupată de bunul mers al democraţiei, au contestat la Curtea Constituţională doar faptul că iniţiatorul referendumului este şi candidatul aflat în competiţie electorală, când ei ar fi trebuit să organizeze la rândul lor – ca şi Opoziţia de altfel – o campanie de informare completă asupra consecinţelor unui asemenea demers. Nici o vorbă din partea lor privind interpretarea abuzivă a legii referendumului legat de subiectele care fac obiectul referendumului iniţiat de preşedinte, de cursul legal ce ar trebui să-l ia iniţiativa sau de faptul că în acelaşi referendum sunt cumulate două întrebări diferite ca substanţă şi traseu de aprobare; una care priveşte referendumul constituţional (parlamentul unicameral) şi alta de legislaţie organică (numărul de parlamentari). Şi-apoi, singurul criteriu folosit ca argument a fost cel al costurilor băneşti ce ar greva, în cazul bicameralismului, asupra bugetului şi nu criteriul unei reforme privind eficientizarea parlamentului. Pe acestă idee, un parlamentar pe fiecare judeţ ar fi creat o economie şi mai mare.

(6) Libertatea de asociere. Câtă libertate de asociere se vede încă din Constituţia care una spune într-o parte şi alta acceptă prin trimiterea la legile privind formele de asociere în altă parte. Articolul 8 trimite dreptul de a constitui un partid politic la lege, adică la Legea Partidelor, care condiţionează înfiinţarea unui partid, la articolul 19, astfel: cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti. Pe când articolul 40, privind dreptul de asociere, nu prevede limitări. Şi totuşi, dincolo de articolul 9 din Constituţie, privind sindicatele, cu un conţinut similar articolului 8, amândouă privind reprezentarea unor interese publice, o organizaţie sindicală (Legea Sindicatelor, art. 2.2) se poate constitui din doar 15 membri din aceeaşi ramură sau profesiune, chiar dacă îşi desfăşoară activitatea la angajatori diferiţi, fără condiţionarea teritorialităţii. Cu cât este mai anevoioasă libertatea de a înfiinţa partide politice, cu atât alternativa la un sistem de partide anchilozat în tabieturi culpabile şi autoprotectoare este sortită eşecului. Despre asta scrie foarte explicit sociologul Barbu Mateescu. Şi totuşi, veţi spune, s-au înfiinţat câteva partide de un an şi ceva încoace: PPDD, Forţa Civică, Noua Republică. Din cele trei, doar PPDD şi Noua Republică par să fi urmat un curs cât de cât normal, dar înscrierile de tipul „televizofanilor” sau Facebook şi Twitter îşi dezvăluie carenţele: PPDD a intrat în parlament, dar „sângerează” datorită lipsei unor lideri credibili şi a unui proiect politic, iar Noua Republică nici măcar n-a apucat să candideze. Forţa Civică, pe de altă parte, nu s-a înfiinţat ca entitate nouă, ci reprezintă preluarea unui partid existent, aflat în hibernaţie. În acelaşi timp, gradul de semnificaţie a Forţei Civice pentru electorat este relevat de faptul că a candidat sub umbrela PDL/ARD, alături de insignifiantul PNŢCD, nu de unul singur. Să mai vorbim şi de faptul că atât Forţa Civică, cât şi Noua Republică sau PNŢCD nu prea există în afara liderilor Mihai Răzvan Ungureanu, Mihai Neamţu şi Aurelian Pavelescu? După cum se manifestă, ei s-au asociat în partide ca să se promoveze pe sine, nu să reprezinte realmente un public doritor de o politică „altfel”.

(7) Participare efectivă. Adică cetăţeanul se implică activ în viaţa publică. Nu doar ca membru al unui partid politic – unde este foarte posibil să fie la fel de ignorat ca şi prin neparticipare, dar unde-şi poate exprima totuşi opinia – ci şi prin implicarea în activităţile diverselor organizaţii ale societăţii civile, prin participarea la dezbateri şi adunări publice, prin petiţionarea guvernanţilor şi chiar prin participarea la proteste. Dar pentru a se implica activ, cetăţeanul trebuie să aibă şi încredinţarea că el şi opiniile lui contează, precum şi că informaţiile care-i modelează opinia sunt complete şi corecte.

(8) Controlul asupra agendei politice. Aşa ceva ar reprezenta încă un deziderat, dacă măcar s-ar discuta despre acest rol al cetăţeanului activ. În mod cu totul rarisim, subiectul apare în unele discursuri sau texte absolut marginale; nu doar ca interes, ci ca promovare şi dezbatere. Poate nu este cel mai edificator exemplu – deşi… – dar opinia majoritară în ceea ce priveşte renunţarea la proiectul Roşia Montană Gold Corporation nu pare să mişte guvernanţii din cerbicia lor. Este adevărat însă că simplele proteste, oricât de lungi ca durată ar fi, în absenţa unei organizări instituţionale civile, care să utilizeze mecanismele existente dar prăfuite de uitare, prin care se poate interveni întru modelarea agendei publice, nu vor crea reflexele pe care o guvernare democratică ar trebui să le aibă.

Cum am spus încă de la început, am abordat doar câteva dintre criteriile care descriu o democraţie funcţională. Mai sunt altele, precum separaţia puterilor în stat, controlul reciproc între aceste puteri în aşa fel încât vreuna dintre ele să nu-şi aroge supremaţia faţă de celelalte şi să nu tulbure echilibrul dintre puteri prin imixtiune în domeniul celorlalte, constituţionalism efectiv şi nu contorsionări ale literei şi spiritului Constituţiei după conjuncturi şi ataşamente politice, un stat de drept în care legea să fie într-adevăr una pentru toţi, iar justiţialismul nepărtinitor etc. Altfel degeaba clamăm în apărarea independenţei justiţiei, câtă vreme această independenţă trebuie să răzbată mai întâi din interior spre exterior, pentru a putea pretinde încredere în ea.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Democraţia interesului minor

  1. Pingback: Distorsiuni matinale | POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană

  2. Cristina zice:

    Eu nu sint cea confuza. Dvs sinteti cel care a fost invatat ca tirania majoritatii este de dorit, nu libertatea. In plus, nici nu sinteti dispus sa discutati despre acest lucru. Eh, eu nu am nimic de pierdut.

    • Horia Pană zice:

      Doamnă,

      Ăsta e ultimul comentariu pe această temă cu dumneavoastră (editor’s right of banning policy), pentru că încremenirea în şabloane de care daţi dovadă este incredibilă, agasantă şi, se pare, fără leac.

      Unde am susţinut eu că „tirania majorităţii” este de dorit? Niciunde. Niciodată. Dimpotrivă. În schimb, tirania semidoctismului o dezavuez şi o rejectez.

      Dumneavoastră poate nu aveţi nimic de pierdut, dar eu am. Timpul. Şi este extrem de preţios.

  3. Cristina zice:

    Stimate domn,

    Eu nu vad unde am afirmat ca drepturile minoritatilor etnice sint incalcate. Si eu vorbesc exact despre politica.

    Nu, problema mea nu este cu gradul de democratizare, ci cu democratia in sine. Democratia este definita ca tirania majoritatii. Adica majoritatea oamenilor voteaza cum vor, iar asta poate insemna, in cele mai multe cazuri, incalcarea drepturilor minoritatilor. Asa ceva nu este de dorit. Am dat exemplul oamenilor cu ochi albastri, dar se poate da orice exemplu.

    Un om liber, care are libertate, nu este controlat de stat. Dreptul sau inalienabil la viata, libertate si proprietate privata ii este respectat. In democratie, oamenii pot vota impotriva acestor drepturi. Intr-o tara cu cetateni liberi, drepturile nu se incalca. Asa ca la punctul 4 al dvs. pot spune ca dimpotriva, democratia se afla pe pozitie antagonista cu drepturile oamenilor. Pot da si un exemplu clar:

    Dreptul la proprietate privata. Majoritatea voteaza cu oameni care promit ca confisca o parte din ea. Minoritatile, care sint impotriva incalcarii acestui drept, nu pot face nimic, nu? Doar sa se rezume la „un bocet neserios”. Pentru ca, nu-i asa, incalcarea drepturilor de catre majoritate, este de dorit.

    Imi explicati de ce democratia este buna in acest caz?

    PS. dpdv al formei de guvernamint exista si republica constitutionala.

    • Horia Pană zice:

      Stimată doamnă Cristina,

      Când folosim termenul minortităţi, fără un adjectiv alăturat, atunci ne referim la minortăţi în general. Credeţi că acum suntem cât de cât pe aceeaşi lungime de undă? Nu prea, dar nu-i nici o problemă. Discutăm. Atenţie însă, căci eu utilizasem termenii minoritate versus majoritate parlamentară, nu pe cel de minorităţi sau majorităţi de orice fel.

      La o afirmaţia atât de categorică – aveţi o problemă cu democraţia – chiar că nu înţeleg de ce aţi mai adus în discuţie, ca model, Constituţia americană, cea care consfinţeşte democraţia.

      Cine şi în ce context defineşte democraţia ca tiranie a majorităţii? Nimeni, niciodată. Vă spun însă cine a adus în discuţie termenul: Alexis de Tocqueville, în cartea sa „Despre democraţie în America”, 2 voulme, apărute în 1835 şi 1840. Şi se referă la faptul că într-o democraţie se regăseşte echilibrul „între tirania majorităţii şi tirania minorităţii”, „între libertate şi egalitate”, „între individualism şi colectivism”. Ceea ce deja este cu totul şi cu totul altceva.

      Cine sunt oamenii cu ochii albaştri? Dacă aţi fi pus în ghilimele „oamenii blonzi cu ochi albaştri” m-aş fi putut duce cu gândul la politicile arianiste ale nazismului. Spus aşa, otova, mă duce gândul la un rasism invers. Deci, atenţie la exprimare, că ne pomenim într-o mare dandana. Şi vedeţi că iarăşi amestecaţi minoritatea politică, despre care cică vorbeam, cu minorităţile în general!

      Un om liber în afara statului este un om în afara societăţii. Idee utopică din care-şi trag seva mişcările anarhiste. Şi nu doar utopică, ci şi auto-dizolvantă. Fiindcă ele contestă organizarea de orice fel, dar pentru asta se organizează… Am colindat un pic pe site-ul dumneavoastră despre „homeschooling”. Dacă libertatea despre care vorbiţi este cea împotriva statului privit „ca tată castrator” al libertăţii şi drepturilor (expresia îi aparţine unui celebru anarhist al revoltei studenţeşti de la Sorbona, 1968, Daniel Cohn-Bendit, parafrazându-l pe anarhistul din sec. al XiX-lea, Proudhon), atunci mă întreb, pe bună dreptate, care este motivul pentru care îi şcoliţi pe copii, chiar şi acasă. Pentru a se integra în societate, conform regulilor societăţii, ori pentru a se rupe de ea? Legătura dintre stat şi societatea modernă este indisolubilă. „Bunul sălbatic” nu a existat niciodată ca atare, într-o libertate totală. Nu ca om.

      În acest context, al apărării dreptului la proprietate din exemplul dat, de ce vă mai exprimaţi votul şi nu vă apăraţi cu puşca în mână? Nu cumva pentru că recunoaşteţi autoritatea şi regulile statului, doar că aveţi o problemă cu unele modalităţi prin care statul nu vă apără îndeajuns sau nu vă acceptă mecanic toate dorinţele? Oare metoda „homeschooling” pe care o promovaţi funcţionează în afara reglementărilor statului? Categoric nu. Iată cum statul v-a oferit această libertate educaţională, pe care o şi recunoaşte ca metodă, dar în urma unor examinări şi calificative de absolvire. Lucru care nu există în România, după cum chiar dumneavoastră comentaţi pe blog. De ce nu există? Pentru că nu este reglementată de stat, precum în SUA. Fir-ar el de stat (aşa, în general, cum folosiţi termenul) care îngrădeşte libertăţi şi drepturi! 🙂

      Nu, doamnă, democraţia constituţională, aşa cum se descrie a fi democraţia americană, terminologie la care faceţi apel, este un alt mod de a exprima conceptul de democraţie reprezentativă sau de democraţie liberală. Nu ştiu care este pregătirea dumneavoastră acdemică, dar a mea este în ştiinţele politice.

      Cu amiciţie!

      • Cristina zice:

        Eu am folosit termenul de „majoritate” si „minoritate” in contextul „democratiei”. In democratie, un grup de oameni majoritari voteaza reprezentanti care promit ca vor vota conform cerintelor majoritatii. Indiferent daca drepturile minoritatii sint incalcate sau nu. In democratie asta nu conteaza.

        Gresit. Constitutia americana nu consfinteste absolut nici o democratie. In constitutia americana nu se vede nici unde dreptul majoritatii de a incalca drepturile minoritatii.

        De Tocqueville a vorbit despre democratie in termenii „europeni”. Unii termeni europeni difera de cei americani.

        Nu, nu este rasism, era un exemplu. Pentru ca presupun ca oamenii cu ochii albastri sint in minoritate. Iar daca o majoritate voteaza ca acestia sa fie omoriti, este vorba de politica, nu de desene animate.

        Sofism. Nu am spus niciunde ca statul nu trebuie sa existe. Am spus ca trebuie sa fie limitat in scop si putere. Ceva ca in stilul descris de catre Constitutia americana. Si nu, un om in afara statului, iar aici ma refer la stat/guvern, nu este un om in afara societatii. Nu este o idee utopica, pentru ca Constitutia SUA nu este o idee utopica, ci chiar De Tocqueville aminiti de dvs. a fost uimit de sistemul adoptat. Se pare ca SUA nu s-a auto-dizolvat din 1776 incoace, ci mai degraba de cind statul a inceput sa-si depaseasca autoritatile.

        Ma apar cu pusca atunci cind un om vine in casa mea si ma ataca pe mine, pe familia mea si proprietatea mea. Atunci cind votez, votez un reprezentant ca sa-mi apere drepturile, nu ca sa mi le incalce. Daca nu isi face treaba pentru care e ales, trebuie schimbat. Doua lucruri total diferite. Desi, toti cei care voteaza pentru taxarea oamenilor ar trebui bagati la puscarie.

        Statul nu este pus ca sa accepte dorintele nimanui. De aceea democratia nu este de dorit intr-o tara care se vrea libera. In democratie, statul trebuie sa faca ceea ce doreste majoritatea. Intr-o tara libera, statul trebuie sa respecte drepturile TUTUROR oamenilor.

        Se pare ca dvs cu toate pregatirile academice in stiintele politice nu cunoasteti sau nu faceti diferenta intre drepturi inalienabile si drepturi civile. Statul este obligat ca sa respecte drepturile inalienabile ale omului. Este gresit sa credem ca statul ne face o favoare daca ne da o lbertate sau alta. Nu, statul poate respecta drepturile omului, sau le poate incalca. Dar statul nu da drepturi inalienabile.

        De aceea statul nici nu are dreptul ca sa se amestece in metoda preferata de parinti pentru educatia copiilor lor. Nu tine de autoritatea statului ca sa spuna cuiva ce si cum sa invete. Nu are dreptul sa stabileasca examinari si calificative de absolvire. Inca o dovada ca nu stiti ce inseamna libertatea, nu cunoasteti care este rolul guvernului si ce are dreptul sa faca.

        Nu, homeschoolingul nu este acceptat in Romania pentru ca o tara in care se promoveaza asa zisa democratie nu accepta ca populatia sa gindeasca independent, ci trebuie indoctrinata conform statului. In SUA, homeschooling-ul nu este reglementat de guvern. Nu inteleg de ce abordati acest subiect daca nu va este familiar.

        Nu, SUA nu a fost infiintata ca democratie, asta este minciuna cea mai mare. SUA a fost formata ca republica constitutionala. Cuvintul democratie nu exista in niciunul din documentele fondatoare. Tirania majoritatii nu a fost acceptata de oamenii de atunci.

      • Horia Pană zice:

        Stimată doamnă,

        E clar că purtăm dialogul surzilor. Dumneavoastră ori nu mai recunoaşteţi nici măcar propriile dumneavoastră afirmaţii, ori folosiţi idei şi concepte dobândite cam după ureche, altfel nu aţi avea un discurs atât depe lângă subiectul aflat în discuţie, într-o completă confuzie. Că ceea ce vă spun eu vă este străin complet, nu mai încape vorbă.
        Cred că vă plictisiţi îngrozitor şi v-a căşunat să profitaţi de deschiderea mea spre un dialog raţional. Dar acesta a ieşit deja din acest tipar.

        Vă propun să ne vedem fiecare de ale lui!

  4. Cristina zice:

    Democratia este ultimul pas inainte de tirania majoritatii. Nu democratia trebuie dorita, ci libertatea si respectarea drepturilor fiecaruia.

    • Horia Pană zice:

      Stimată doamnă,

      Vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar noţiunile de democraţie, majoritate, libertate şi respectarea drepturilor fiecăruia vă sunt cam străine. Altfel ar fi sunat comentariul dumneavoastră dacă ele v-ar fi fost cât de cât familiare.

      Democraţia include obligatoriu libertatea şi respectarea drepturilor fiecăruia. Pe lângă altele, democraţia include în mod obligatoriu un sistem politic de reprezentare a cetăţenilor, clădit pe un sistem electoral în care cetăţeanul, în mod liber, îşi exprimă opţiunea politică. Astfel se creează o majoritate parlamentară şi o minoritate.

      Termenul de „tiranie a majorităţii” este impropriu utilizării în cazul unei democraţii. În acest caz, el nu este altceva decât bocetul neserios al celor care nu au obţinut majoritatea.

      V-aţi fi putut exprima nemulţumirea faţă de gradul de democratizare reală a societăţii româneşti, dar nu faţă de democraţie în general. Dacă însă aceasta vă este opţiunea, anti-democratică, cu libertate şi drepturi fără reguli, atunci sunteţi mai degrabă adepta unei societăţi utopice, adică fanteziste.

      • Cristina zice:

        Din fericire, am citit destul ca sa inteleg termenul de „democratie”. Democratia, care se bazeaza pe votul majoritar, nu include obligatoriu libertatea si respectarea drepturilor fiecaruia. In democratie, drepturile minoritatii sint incalcate.

        Chiar dvs. numiti incalcarea drepturilor minoritatii „un bocet neserios”. Deci daca majoritatea voteaza ca oamenii cu ochi albastri sa fie omoriti, acestia impotrivindu-se se numeste un „bocet neserios al celor care nu au obtinut majoritatea”, nu?

        Nu, nu sint adepta unei societati utopice, adica daca asta inseamna ca exista posibilitatea ca drepturile oamenilor sa nu fie incalcate. Da, stiu ca exista oameni care sint bolnavi de putere si doresc sa controleze si sa incalce drepturile altor oameni, dar asta nu inseamna ca libertatea nu este posibila.

        De exemplu, 2 documente arata clar ca este posibil. Declaratia de Independenta si Constitutia SUA arata ca drepturile tuturor oamenilor pot fi respectate, nu doar celor ale majoritatii. Se pare insa, ca dvs sinteti acela care nu cunoaste ce inseamna libertatea.

      • Horia Pană zice:

        Stimată doamnă,

        Deoarece generalizaţi, vă spun că drepturile minorităţilor etnice nu sunt încălcate. Eu mă refeream la minoritatea politică, parlamentară, pentru că despre politică vorbeam din start.

        Şi da, într-o democraţie, să pierzi o majoritate politică este semn de voinţă populară, nu de nedreptate. De aceea pomeneam eu de „bocet neserios”.

        Dumneavoastră v-aţi exprimat opinia spunând că democraţia nu trebuie dorită pentru că duce la tirania majorităţii şi că stă în calea libertăţii şi respectării drepturilor fiecăruia. Eu ce altceva pot crede din asta?

        Când am răspuns astfel: „Dacă însă aceasta vă este opţiunea, anti-democratică…” nu am exprimat un verdict, deoarece conjuncţia „dacă” deschide o propoziţie condiţională.
        Dumneavoastră în schimb insinuaţi tendenţios că habar n-am ce este libertatea.

        Nu vreau să intrăm în polemici nefericite. Pentru asta vă ofer, amical, dar şi un pic profesoral – fie-mi iertată apucătura didactică 🙂 – câteva referinţe din domeniul pe care-l discutăm:

        1. Libertatea şi libertăţile sunt concepte diferite, dar nu paralele. Libertatea este o valoare umană universală, în sens filosofic. Libertăţile sunt componentele particulare, individuale ale conceptului general de libertate, precum libertatea de gândire şi de conştiinţă, libertăţile politice, de asociere, libertăţi specificate de libertatea şi integritatea persoanei etc.

        2. Drepturile creează spaţiul juridic în care se manifestă libertăţile fiecărei persoane în parte şi care se aplică peste tot (sunt universale) şi tuturor la fel (sunt egalitare).

        3. Democraţia (cea modernă, nu cea grecească, de exemplu, care conform actualei dezvoltări a societăţii umane n-ar mai fi o democraţie) este un regim politic sau o formă de guvernare. Ea include câteva elemente (unele le-am expus deja în articol) precum: suveranitatea provine de la cel mai de jos nivel de autoritate – cetăţeanul; egalitatea politică – nimeni nu-şi poate aroga preeminenţa politică fără acceptul cetăţenilor (votul de reprezentare); norme sociale pe care cetăţenii şi instituţiile le consideră acceptabile – parlamentarism, legiferare; pluralism politic – pluralismul de idei şi pluripartidism; egalitate în faţa legii; libertăţi cetăţeneşti; drepturi fundamentale; organizare non-partizană şi non-guvernmentală – societate civilă etc.

        4. Democraţia este singura formă de regim politic care nu se găseşte pe poziţii antagoniste cu libertăţile şi drepturile omului.

        5. Democraţia este nu doar un model de regim politic şi de formă de guvernare, ci un proces continuu. De ce continuu? Din două motive:
        (1) Democraţia este un ideal politic teoretizat prin criteriile care o definesc.
        (2) În practică există diferite forme prin care respectivele criterii sunt atinse.
        a) D.p.d.v. al exercitării suveranităţii cetăţeneşti avem democraţia directă (referendară) şi democraţie reprezentativă (reprezentare prin mandate atribuite printr-un sistem succesivv de selecţie – vot popular, vot parlamentar).
        b) D.p.d.v. al structurii formei de guvernământ avem monarhia constituţională, republica parlamentară şi democraţia prezidenţială (cu forma ei hibridă, democraţia semi-prezidenţială – preşedintele ales prin vot direct, aflat însă în relaţii diferite faţă de guvern).

        6. Ca să repet ceea ce am spus în comentariul anterior, probabil că dumneavoastră aveţi, ca şi mine de altfel, o problemă cu gradul de democratizare a societăţii noastre, adică cu numărul de criterii ce definesc o democraţie matură, consolidată care sunt îndeplinite. Nu cu democraţia în sine, mi-ar plăcea să cred.
        Este dificil ca după 51 de ani de dictaturi (1938 – 1989) şi alte hiatusuri precum stările de război (1877 – 1878, 1916 – 1919; în 1941, când România intră în război era deja dictatură), deci o democraţie firavă şi cu discontinuităţi, să ne aşteptăm la o democratizare rapidă, pocnind din degete. Nu este suficient pentru asta cadrul constituţional şi instituţional, ci şi o internalizare a valorilor, principiilor şi procedurilor democratice până la cel mai de jos nivel de autoritate, cetăţeanul. Iar acesta este un proces de durată.

        Şi uite-aşa, am scris un articol în toată regula. 🙂

        Vă doresc numai bine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s