Prin cenuşa politicii (1)

1798749-glass-ash-tray-with-ashesPrin cenuşa politicii (1)

Până în 2004, politica se făcea preponderent peste capul cetăţenilor, o expresie care doar la prima vedere se limitează la descrierea unui stat (şi aici ne referim la instituţiile ce definesc cele trei puteri: guvern, parlament, instanţe judecătoreşti) discreţionar. Peste capul cetăţenilor implică şi apatia cetăţenilor faţă de faptele statului pe care ei îl generază prin alegeri şi care stat le este fie de neînţeles, fie îl consideră prea puternic pentru a-i face faţă, fie pur şi simplu nu sunt convinşi că ar fi treaba lor. Implică de asemenea şi tabieturile în care partidele politice şi organizaţiile nonguvernamentale începuseră să se complacă. Într-un anumit fel, lucrurile se petreceau şi cam atât. Vocile entuziaste şi romantice ale anului 1990 se estompaseră, făcându-se auzite mai cu seamă în cercuri restrânse şi exclusiviste – cluburi şi publicaţii colegiale.

După 2004 s-a schimbat sensibil, să-i spunem, paradigma. Este „meritul” apariţiei preşedintelui-jucător personificat de Traian Băsescu, cel care pendulând între agresivitatea şugubeaţă şi combinaţiile politice frapante, între discursurile pro-europene şi justiţiare şi clientelizarea dosnică dar meticuloasă, deghizată în reformă a instituţiilor statului a iscat patimi, a polarizat radical societatea, în acelaşi timp deconstruind şi remodelând limitele procedurilor democratice şi rolul constituţional al preşedintelui. Să zicem că acest brânci neortodox a fost totuşi un pas înainte şi a trezit cât de cât din letargie rutinele post-iliesciene.

Schimbarea de percepţie şi de abordare a politicii nu a însemnat automat o evoluţie calitativă semnificativă. Simpla polarizare explicită pe axa pro şi anti-Băsescu, precum şi de la un moment dat deranjanta agitaţie care ar putea fi interpretată superficial ca vivacitate politică, ambiguităţile constitutive ale sistemului politic relevate de ciclonul stârnit de preşedintele-jucător nu au declanşat însă un proces real de evaluare a carenţelor sistemului politic şi nu au generat examinări oportune reconfigurării lui către un firesc declamat, de altfel, în toate luările de poziţie, de oriunde au venit ele, dinspre Putere sau dinspre Opoziţie. Cât despre paznicii civici, atât organizaţiile neguvernamentale, cât şi mass-media, ei s-au poziţionat partizan aproximativ pe aceeaşi axă, justificând acţiunile câte uneia dintre tabere în loc să amendeze derapajele amândurora.

Aş putea trece peste clivajul creat de polarizarea pro şi anti-Băsescu, peste prăpastia care desparte aceste singulare tabere şi între marginile căreia fac acrobaţii Traian Băsescu şi comilitonii săi, ceilalţi vociferând sau ţinând hangul, dar numai dacă aş găsi un rost la nivel de politică. Doar că ceea ce se petrece, cu variate nuanţe, din 2005 în special până azi nu a politică aduce, ci a sminteala în care toţi se cred Napoleon. Spunea Toader Paleologu, acum patru ani şi ceva în urmă, despre Traian Băsescu, că „există o anumită afinitate – poate spontană, poate nu îndelung reflectată – cu acest tip de bonapartism al apelului la popor, al gaulle-ismului împotriva regimului partidelor.” Cât ar fi de intelectual, Toader Paleologu trânteşte de obicei câte-o „pleaşcă” (luaţi-o ca interjecţie) care uneori amuză, dar de cele mai multe ori consternează. Cum s-ar fi putut vreodată poziţiona Traian Băsescu împotriva regimului partidelor, când el s-a dovedit un alchimist al diverselor configurări partizane? Şi cât „bonapartism” credem că nu ar agrea opozanţii săi, numindu-i aici măcar pe Victor Ponta şi Crin Antonescu sau Dan Voiculescu, un maniacal atins atât de morbul grandorii, cât şi de delirul persecuţiei? După cum se manifestă liderii noştri politici în ultima vreme, mai degrabă avem de-a face cu Napoleon al lui Orwell decât cu Napoleon al Franţei. Şi ca şi aceştia, dumnealor s-au înconjurat aidoma de curteni levenţi şi oportunişti totodată.

Orice discurs am urmări, actualii noştri politicieni în primul rând se revendică de la câte un curent politic şi abia la urmă sau îndeobşte niciodată se întreabă de ce de la acesta şi nu de la altul.

Dacă imediat după decembrie 1989 mulţi dintre viitorii politicieni s-au plasat pe scala ideologiilor şi partidelor mai curând în urma unor impresii superficiale sau a unor apartenenţe istorice pre-comuniste, un nucleu restrâns numeric, dar deosebit de dibaci, s-a insinuat ca diriguitor al trebilor statului – CFSN. Oportunismul natural, cel pe care l-au învăţat mulţi dintre concetăţeni fie din proprie experienţă, fie din sfaturile de-acasă, şi anume acela de „a te da cu cel puternic”, a creat atât mega-organismul politic FSN, cât şi pleiada de partide-satelit care, împreună, au contracarat pentru câţiva ani orice formă de alternativă politică. Scorurile electorale realizate de fenicşii PNL (Câmpeanu), PNŢCD (Coposu) sau PSDR (Cunescu) în 1990 au fost ridicole: cumulat, au obţinut 10% din voturi. Fără doar şi poate, campania de mistificare la adresa lor ca partide istorice sau la adresa unei democraţii autentice a contat enorm în mentalul unui electorat în majoritate ignorant, predispus şi sensibilizat timp de decenii la genul de mesaj lozincard.

Cu toate că am acumulat, să zicem, 24 de ani de democraţie, că am traversat alternanţe la guvernare, că sistemul de partide s-a curăţat de reziduurile-satelit, cu toate că discursul politic s-a diversificat şi chiar s-a împodobit cu termeni şi idei noi, lucrurile nu stau cum mult altfel decât la începuturi. La nivelul clasei politice s-a păstrat modelul de reuşită bazat pe cabotinaj şi servilism, iar la nivelul populaţiei nefericita combinaţie dintre incultura politică, lehamitea provocată de guvernările de tip clică şi abandonul fatalist.

Bruma de speranţă într-un bine măsurabil în timpul vieţii a fost risipită de două ori până acum: (1) Convenţia Democratică (1996 – 2000), pustiită de aglomeraţia de formaţiuni politice cu interese particulare, de aroganţa de lider a PNŢCD, de voltele lui Radu Câmpeanu şi de lipsa unui program politic coerent; şi (2) Alianţa D.A. (2004 – 2008), pustiită la rândul ei de aroganţa de lider omniscient şi omnipotent a preşedintelui-jucător Traian Băsescu în tentativa sa de a-şi subordona partidele componente şi a le topi într-un partid personal. Efectul nociv al unei asemenea viziuni despre politică s-a văzut în guvernările Boc – Ungureanu, guvernări complet domesticite de preşedintele-jucător şi care au eşuat în cameleonism şi confuzie legislativ-administrativă.

Observăm că pe o axă a timpului, având ca punct de start anul 1992, scena politică românească se află într-o oscilaţie periodică. Nimic nu pare să-i tulbure unda de propagare a mereu aceloraşi speranţe şi dezamăgiri, urmând traiectoria tuturor metehnelor de la începuturi, oricine, oricum şi oricât le-ar prezenta îmbietor drept altceva.

În contrast cu declaraţiile uneori festiviste privind valorile democraţiei, cele europene şi cele morale, membrii clasei noastre politice promovează în fapt autarhia, golănia şi fudulia de-a se considera mari oameni de stat, aflaţi dincolo de regulile pe care le impun altora şi singuri purtători ai adevărului absolut. Ce ne facem însă că dumnealor sunt împărţiţi pe căprării, că se află într-un permanent conflict şi că adevărul absolut nu poate fi de mai multe semne?

Pentru a explica inexplicabilul există însă grupul intelectualilor gata oricând pentru o instrucţiune care te scoate din perioada de garanţie, iute lămuritori ale nelămuritelor. Căci politica este compromis şi negociere, nu?

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Prin cenuşa politicii (1)

  1. Pingback: Prin cenuşa politicii (4) – Amoralpolitik | POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană

  2. Pingback: Prin cenuşa politicii (3) – Algoritmul politic ca împărţire a prăzii | POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană

  3. Pingback: Prin cenuşa politicii (2 bis) | POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană

  4. Lili Craciun zice:

    Să te desparți de FSNism? În teorie pare ușor, în practică este mai greu. Pentru că aderarea (din păcate și a celor care se reclamă a fi de stânga dar și a celor care se reclamă a fi de dreapta) la FSNism – sau hai să-i spunem neocomunism că-i mai corect – nu este la nivel de doctrină politică ci la nivel de contracte, sinecuri, avantaje materiale. Părerea mea e că fiecare îl are la mână cu ceva pe celălalt și este și el în mâna cuiva, deopotrivă. Mai pică câte unul? Fie a sărit calul la furat, fie n-a dar destul din furt.
    După opinia mea, ar trebui să existe un punct zero și să o luăm de la capăt. Și cu stânga și cu dreapta. În care să nu regăsim nici a 99-a spiță din cei care sunt acum pe eșichierul politic.

    • Horia Pană zice:

      Stimată şi dragă Lili Crăciun,

      Fesenismul nu e baş neocomunism. E o formă mult mai subtilă şi mai perversă utilizată de aparatchiky de a se prezenta ce nu au fost şi nu sunt capabili să fie. Am trecut, odată cu ’96, peste acel pericol.
      Şi eu cred că fesenismul nu poate fi încadrat ideologic, ci poate doar metodologic. O strategie cu tacticile aferente de a supravieţui politic şi economic unei urgii căreia interesaţii nu i-au putut prevedea amploarea. Sindromul Gorbaciov, ca să fiu interesant. În aceste condiţii, debuşeul a fost monopolizarea mecanismelor de control economic. Cum s-a făcut asta? Să-i întrebăm pe Stolojan, Văcăroiu, Negriţoiu, Danielescu şi în vârf, moţ, Isărescu. Ceilalţi, peştii-pilot cu pretenţii de rechini. Doar aceştia încep, cu greu, de ieri să cadă. Câte-un pic. Rechinii însă dau încă certificate de bună sau rea purtare.
      E cam târziu, ba chair oniric să ne gândim la un punct zero. Dar de un T1 mai avem vreme.

  5. Pingback: Prin cenuşa politicii (2) | POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană

  6. Jan Valjean zice:

    Adevarata problema este ca niciun partid nu se ridica nici macar la nivelul de jos al asteptarilor romanilor.La fel,nu exista nici macar un singur politician care sa merite atentia cuvenita,toti sunt o apa si-un pamant.Mai ales ca toti iubesc pamantul,adica vor sa aiba cat mai mult in proprietate,uitand ca vor fi nevoiti sa se multumeasca cu 2 mp. cand vor muri.

    • Horia Pană zice:

      Problema mea, domnule, este că habar n-am care este nivelul de aşteptare, fie el de sus sau de jos al românilor. Ştiu doar care este nivelul de aşteptare al unora dintre români.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s