Cercul vicios al duşmanilor viciului (2)

20121219-fullÎn afara celor direct implicaţi, nimeni nu are o perspectivă întregitoare asupra cauzelor şi motivaţiilor ce au determinat ruperea coaliţiei USL. Şi nici măcar aceştia nu au facultatea de a discerne, din noianul de detalii ce au stat la baza judecăţilor şi deciziilor preopinenţilor lor imaginea care surprinde integral situaţia. Putem însă identifica, nu fără o atentă şi nepărtinitoare prelucrare a informaţiilor devenite publice, câteva elemente care să ofere unele explicaţii; suficiente însă cât să nu ne pierdem în speculaţii jenante şi să contrafacem realitatea. În ciuda acestei evidenţe, există indivizi care afirmă că ştiu absolut totul, ba şi ceva în plus. Găunoasa logică pe baza cărora îşi înalţă lor înşişi gloriole sună cam aşa: Eu văd realitatea în care trăiesc. Şi pentru că realitatea este adevărată, eu văd adevărul. Numai că şi minciuna, răstălmăcirea, manipularea sau iluzia sunt la rândul lor secvenţe din respectiva realitate, iar existenţa, manifestarea şi influenţa lor sunt de asemenea cât se poate de adevărate. Nu ştiu însă cum se face, dar adevărul pe care-l văd dumnealor este mai totdeauna în contradicţie cu adevărul pe care-l văd alţii. Deoarece un adevăr nu poate fi în contradicţie cu sine însuşi, e clar că avem aici o problemă serioasă. Rezolvarea ei este însă simplă, fiindcă noi vedem fragmentele realităţii complexe în care trăim, niciodată realitatea în ansamblu. Ceea ce ne duce la concluzia că indivizii care pretind că ştiu tot adevărul despre cele ce se întâmplă ori sunt taraţi mintal, ori mint cu neruşinare. Într-o reprezentare foarte simplistă, chestiunea se pune astfel: adevărul este o reflectare a realităţii, minciuna trebuie să fabrice o realitate.

Într-o succintă prezentare, elementele ce au condus la ruperea USL ar fi, în opinia mea, următoarele:

1. Scopul naşterii USL a avut un singur reper clar definit – demiterea preşedintelui Traian Băsescu şi demantelarea reţelei de putere pe care a ţesut-o. Scop ratat datorită unei înlănţuiri de evenimente caracterizate de: precipitarea cauzată de o majoritate conjuncturală cu risc de volatilitate; suficienţa oferită de rezultatele alegerilor locale; autosabotarea prin necorelarea listelor electorale cu situaţia de facto a populaţiei cu drept de vot; ProgUSLbrutalizarea normelor legale pentru a se potrivi scopului; reacţia instituţională internă şi internaţională la agresiunea normativă; replierea în limitele constituţionale determinate de prescripţiile CCR; cvasi-combatul în campania pentru referendum; pactul de coabitare dintre preşedinte şi premier.

2. Absenţa unui program de guvernare care să ofere soluţii şi nu alte promisiuni. De fapt, toată campania USL s-a încadrat în variante ale unui set de făgăduieli identice oricărui pretendent:

1. Vă spunem Adevărul! Muncim împreuna pentru a ieşi din criză.

2. Nu promitem mai mult decât putem face!

3. Noi nu suntem ca ei! Vom avea o guvernare competentă, transparentăşi cinstită.

4. Problema României – conducătorii de astăzi şi nu românii! Românii sunt soluţia.

5. Agenda noastră – problemele reale ale oamenilor.

6. Susţinem un nou model economic bazat pe iniţiativa privatăşi locuri de muncă!

7. Doar tăind, nu ieşim din criză!

8. Avuţia naţionalăapărată, nu jefuită!

9. Priorităţile USL: agricultura, energia, educaţia, sănătatea şi siguranţa cetăţeanului.

10. România – un partener respectat în Uniunea Europeanăşi în lume.

Suntem la mai bine de 2 ani de la momentul acestui angajament şi observăm că adevărul e altul de la o zi la alta, că muncim cât să supravieţuim, că din criză n-am ieşit decât statistic, că de promisiuni e podul plin şi nu mai e loc de ce s-ar putea face, că „noi” sunt cam ca „ei”, că despre competenţă mai degrabă ba se râde – ba se plânge, că transparenţa e mătuită, iar de cinstea lor are grijă justiţia zi de zi. De 2 ani se promite susţinerea iniţiativei private şi mereu este pusă sub indicativul „în măsura în care cadrul fiscal-bugetar o va permite”. „Doar tăind, nu ieşim din criză!” Dar nici creând noi scheme de taxare şi impozitare, care mai de care mai insolite. Avuţia, uite-o, nu e, priorităţile „după buget”, iar despre respect în afară suntem pe deplin lămuriţi, în special după momentul iulie 2012.

Culmea batjocurii privind programul de guvernare a fost atins acum, odată cu încropirea Guvernului Ponta 3. Mai întâi ni s-a servit ipocrizia prezidenţială, când Traian Băsescu a cerut un alt program de guvernare, care să cuprindă noile condiţionalităţi prin schimbarea compoziţiei Cabinetului. A ţinut însă vreodată cineva cont, preşedinte sau parlament, că directivele programelor de guvernare n-au fost mai deloc respectate, ci s-a guvernat de pe o zi pe alta, contextual şi conjunctural? Nu. Apoi ni s-a servit o obrăznicie colosală de către premier, Victor Ponta spunând că el nu vine cu un program de guvernare, că la Constituţie scrie simplu, program şi atât: Am zis eu program de guvernare? Uitaţi-vă în Constituţie, art. 114, nu vorbeşte de program de guvernare.” Probabil că se referă atunci la programul orar, că doar cu asta se ocupă un guvern, nu?

3. Respectarea contractului şi tendinţa dominatoare a uneia dintre părţi sunt alte probleme insolvabile în politica noastră. Lăsăm deoparte „marea bulibăşeală” a CDR şi privim spre cele mai recente coaliţii de guvernare. Avem, pe de-o parte, alianţa dintre PNL şi PD (Alianţa D.A., 2004 – 2007), care s-a fracturat în momentul în care Traian Băsescu, profitând de ascendenţa sa de încredere, a încercat să-şi subordoneze guvernul şi să pună PD ca primă vioară în orchestră. Pentru acest deziderat nu a mai contat nici programul de guvernare, nici stabilitatea politică, nici protocolul de colaborare. Avem, pe de altă parte, coaliţia PDL – PSD (dec. 2008 – oct. 2009), care s-a rupt din pricina intereselor privind alegerile prezidenţiale, a controlului asupra desfăşurării alegerilor (ministeriatul la MAI al lui Dan Nica, PSD) şi a intenţiei de supremaţie guvernamentală a PDL. Nici atunci n-a contat în vreun fel angajamentul luat faţă de cetăţeni sau înţelegerile reciproce. Şi avem, în final, coaliţia USL, dizolvată pe un singur motiv real: tendinţa dominatoare a PSD în actul de guvernare şi de a aloca PNL o postură de vasalitate. Nici în acest caz n-au contat protocoalele, angajamentele şi alte asemenea texte devenite iute maculatură.

Interpretări

Apelul la cea mai simplă formulă logică ar demonta acuzaţia adusă PNL, în special lui Crin Antonescu, că ruperea USL s-ar fi datorat unor orgolii personale şi/sau unui parteneriat secret cu Traian Băsescu. În primul rând, garanţia susţinerii sale în candidatura pentru preşedinţie din partea PSD, aşa cum Victor Ponta a tot dat asigurări, l-ar fi împiedicat să facă acest pas. Dacă l-a făcut, înseamnă că nu au mai existat respectivele garanţii. Lucru vizibil încă din primăvara anului trecut, când diverşi lideri PSD au clamat un candidat propriu la preşedinţie. În al doilea rând, a devenit evident că ministerele gestionate de PNL au fost efectiv „emasculate” şi că deciziile nu se mai luau conform protocolului, prin discuţii între parteneri, ci prin complicitatea unor miniştri liberali dispuşi la compromisurile cerute de Victor Ponta. Momentul în care Crin Antonescu a decis schimbarea lor (Chiţoiu, Stroe) cu alţii, o rocadă ministerială cu Nicolăescu la Finanţe (oricum un portofoliu golit de responsabilitatea bugetului, dar responsabil pentru încasările la buget), aducerea la Sănătate a lui Buşoi şi propunerea ca vice-premier şi ministru de Interne a lui Klaus Johannis, o nucă prea tare în coasta lui Ponta, este edificator. În al treilea rând, dacă Victor Ponta mai dorea cu adevărat colaborarea cu PNL n-avea decât să procedeze aidoma acestor zile, când schimbările guvernamentale sunt trecute prin parlament. N-ar fi existat toată tevatura poreclită criză politică şi treburile ar fi fost lămurite încă de acum o lună. Victor Ponta, în ciuda eschivelor împăciuitoriste de un cabotinism perfect, a ales calea de a pune problema astfel: ori Crin Antonescu şi PNL cedează şi se supun voinţei PSD, ori Crin Antonescu şi PNL sunt vinovaţi de ruperea USL. Decizia lui Antonescu de a părăsi USL, după cum se vede împărtăşită de majoritatea liberalilor, nu a fost una uşoară şi nici arogantă, doar necesară într-o situaţie fără altă ieşire decât predarea PNL la discreţia PSD. O variantă la fel de inacceptabilă ca şi cea trăită în primăvara lui 2005, când Traian Băsescu propunea fuziunea dintre PD şi PNL sub forma PDL, însemnând de altfel dispariţia PNL.

PNL în opoziţie

Partidele ce constituiau până deunăzi opoziţia, PDL şi fracţiile sale migratoare, nu vor să accepte, deocamdată, postura PNL de opozant al guvernării. Aşa că îl demonizează în stilul deja caracterisitic demonizărilor practicate între ele. În acelaşi timp, prin „vocile dreptei” deplâng inexistenţa sau impotenţa unei opoziţii fecunde. Nu avem opoziţie reală pentru că se face un sandwich din supărări legitime, nedigerate încă, şi apoi, muşcând cu obidă din el, se scuipă sictirit spre ea. E reţeta care demoralizează orice opoziţie. Cea mai mare dezamăgire vine dinspre idealizări: a democraţiei, a câte unui lider politic sau partid, a unor modele pur teoretice de fapt. Iar cea mai mare frustrare vine dinspre cei care nu se implică, dar acuză neimplicarea altora.

În primul rând, teoria democraţiei descrie un ideal-tip definit de un set de criterii, în timp ce practica democratică este intenţia de a suprapune respectivele criterii peste realitate. Cu cât avem mai multe puncte de convergenţă, cu atât spunem că un regim politic este mai democratic. În al doilea rând, la nivelul practicii democratice, regulile sunt stabilite de Constituţie. Toate celelalte norme şi proceduri se subsumează prevederilor acesteia.

Din aceste două perspective, Crin Antonescu nu poate fi privit nici ca vreun binefăcător al democraţiei, cum ironiza cineva situaţia, nici un răufăcător. El a procedat, la nivelul politicii generale, conform acestor libertăţi şi limitări. A avansat demersuri sau s-a repliat în funcţie de ele. Şi asta nu se poate contesta decât la nivelul subiectivităţii dată de afecte. Când a considerat că un angajament politic a fost încălcat într-o măsură prea mare, când intenţiile de dominare a PNL şi de înrobire a sa unor politici ce ieşeau din cadrele contractului au devenit evidente, a ales să părăsească alianţa. Nu are nici o importanţă că printre acele multe alte înţelegeri era şi candidatura lui Crin Antonescu la prezidenţiale, cu presupusa susţinere a PSD. Dacă orgoliul prezidenţiabilului i-ar fi fost singura motivaţie, n-ar fi părăsit USL şi ar fi acceptat toate condiţionările lui Ponta. Legat strict de subiect, dacă ne-am luat un anumit angajament, îl respectăm cu toţii, chiar dacă vocile nemulţumiţilor devin virulente. Din acest punct de vedere, reacţia PNL este pe deplin justificată. Că alţii şi-au transformat atitudinea faţă de el în funcţie de interese meschine – Ponta, Antena 3, Tăriceanu etc. – spune ceva despre ei şi altceva despre Antonescu.

Atenţie însă, asta nu e o pledoarie care să-l absolve de erorile şi vinovăţiile unei firi poate prea pătimaşşi deci prea radicale. Aceste excese cauzează, fără doar şi poate, unor noi construcţii politice de care România nu poate încă scăpa – coaliţiile de guvernare. Va mai trece timp până ce vom cunoaşte clarificarea scenei politice în partide distincte şi neobligate la compromisuri conjuncturale riscante.

Volens – nolens, Crin Antonescu va fi lider al opoziţiei deoarece este reprezentantul celui mai mare partid aflat în opoziţie parlamentară. Pe cât de realpolitik sau de fantezipolitik se vor comporta celelalte entităţi ale opoziţiei faţă de PNL, pe atât vor arăta şi cât de mature sunt ele din punct de vedere politic. Insultelor administrate reciproc în ultimii ani li se poate aplica „reducerea fracţiilor”, simplificând „ecuaţia” sau amplificarea lor, permanentizând un conflict inutil şi contraproductiv. Dintre toate aşa-zisele argumente anti-PNL, cel mai inadecvat este însă cel al cârdăşiei cu PSD şi PC, care vine tocmai din partea unor foşti aliaţi ai PSD, PC şi UNPR.

Poate soarta PNL în opoziţie ar fi fost mult mai grea şi cu costuri politice majore pentru Crin Antonescu, dacă PDL şi aşchiile sale nu s-ar fi războit pentru o iluzorie supremaţie şi pretins corectă reprezentare a Dreptei. Cu PDL, FC şi PMP agregate, PNL ar fi trebuit să facă compromisuri şi aici. În situaţia de faţă, PNL devine, oricâte zâmbre ar face restul opoziţiei, lider de etapă şi doar alături de PNL vor putea crea probleme PSD şi acoliţilor. Şi mai la urma urmei, Crin Antonescu n-ar fi prima broască pe care dumnealor au fost dispuşi să o înghită, într-un final.

Cercul vicios al duşmanilor viciului (2)

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Cercul vicios al duşmanilor viciului (2)

  1. Pingback: Statuia care n-a devenit om mare | POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană

  2. Andrei Tiut zice:

    @Horia Pana. Pai, la estimarea prin ancheta problemele sunt cum zici tu. Eu ma refer la consumul intern estimat de INS, care se joaca cu date ceva mai multe si mai putin subiective (sper). Ala era in esenta identic in 2013 fata de 2012 (in ciuda cresterii economiei si salariilor) si ala urca (ma rog, daca nu cade la loc)

    • Horia Pană zice:

      De acord cu tine, Andrei! Am citit datele la care te referi, am citit diversele comentarii asupra lor şi, cât mă duc cunoştinţele mele firave de economie, situaţia este încă deosebit de vulnerabilă. Consumul a cam stagnat, plusul la salarii şi pensii ducânu-se preponderent în depozite bancare, dar a crescut indicele preţurilor de consum cu aproape 1%. Cum spune analistul economic Marin Pană („Curs de guvernare”; nici o legătură de rudenie 😀 ): „Rămân ca sursă sănătoasă de stimulare a creșterii economice investițiile în noi facilități de producție și de căi de comunicație ( preferabil din fonduri europene și în parteneriat public-privat), cu avantajul creării de locuri de muncă. De-abia după ce acestea ar alimenta bugetul și l-ar degreva de o parte din obligațiile de protecție socială, ar fi fezabilă majorarea sustenabilă a veniturilor.”

  3. Andrei Tiut zice:

    Noi (adica populatia) nu prea am iesit din criza nici macar statistic, Consumul populatiei inca nu a luat-o in sus.

    Ma rog, a luat-o in sus in acuma ianuarie (de s-a bucurat) tot comunicatorul gyvernamental. Daca tendinta se mentine va fi bine pentru noi si pentru guvern, Daca nu, mai vedem.

    • Horia Pană zice:

      Andrei,

      Tu şti prea bine că statistic putem ieşi sau putem rămâne într-un anumit areal itemizabil. Ce se întâmplă la nivel de antropologie politică este altceva. Mai ales că întrebările din sondajele de opinie, aşa cum sunt ele construite, „tradiţional”, au propriile expectanţe, nu neapărat identificabile cu problematicile reale ale societăţii. Mă întrebi despre mama şi tata? Îţi răspund mai degrabă ce cred eu că reprezintă mama şi tata, nu despre relaţiile mele cu ei.
      Criza societăţii nu este asumată de societate, ci doar de o parte suficinet intelectualizată cât să se preocupe de asta. Dar şi din acest segment intelectualizat, o parte este profund partizană. Deci, cât este dinspre aceste segmente socio-profesionale demers legitim şi altruist şi cât interes particularizabil?
      Aşa că, tendinţa, neidentificată cu acurateţe, nu poate menţine nimic. Volatilitatea este prea mare, varianţii sunt prea mulţi.

  4. Pingback: “Opozitia” si gaura cheii. | Tarot Politic

  5. Grasul zice:

    Mie mi-a placut articolul, mi se pare chiar savuros si cu multe din afirmatiile autorului as putea fi de acord. Sunt insa circumspect in privinta celei de a doua jumatati a capitolului „PNL in opozitie” si cunoscand inclinatia autorului catre ironii mascate presupun ca este vorba tot despre o analiza ironica si nu despre adevaratele opinii ale autorului. Sau as fi poate dezamagit daca acestea ar fi adevaratele opinii ale lui Sneezy.

    • Horia Pană zice:

      Dragă Grasul,

      Ne ştim deja de ceva vreme, suficientă cât să nu mă mai consideri un propagandist nenorocit. 😀 Glumesc!

      Legat de a doua parte a ultimei secţiuni… Cred că nu te referi la partea în care consider justificată ieşirea PNL din USL. Aşa că rămâne partea cu PNL ca lider al opoziţiei.

      De facto, PNL este cel mai mare partid aflat acum în opoziţie faţă de majoritatea PSD – PC – UNPR – UDMR. Lucru incontestabil. Tot un fapt incontestabil este că PDL, FC şi PMP nici măcar nu pot iniţia o moţiune de cenzură, pentru care este necesară întrunirea unui minim de 144 de parlamentari. Prin urmare, PDL, FC şi PMP, fără PNL, nu pot face asta. PNL singur însă poate.
      Tot o realitate este aceea că PDL, FC şi PMP se războiesc între ele şi amântrei cu PNL. Asta face ca opoziţia să se comporte incoerent şi distructiv. Prin urmare, logica le-ar îndemna să îngroape securea războiului, chiar dacă nu se aşează, pe moment, să şi fumeze pipa păcii.

  6. Arghirescu zice:

    Eu cred că nu este nevoie de un articol așa de lung pentru a spune nimic.
    Adevărul este că toți oamenii au educație comunistă: Ea spune: 1. Noi suntem neica cineva. Cetățenii sunt niște tâmpiți (spusă în clar de președinte). Noi și fiii noștri stăpânim în veci bogățiile țării și pe golani prin simulări de democrație. 2. Noi suntem neica nimeni. Noi nu avem nici o putere și nici un drept.
    Pe aceste caricaturi (pe neica cineva și pe naica nimeni) numai moartea îi mai poate reeduca. Numai educația adevărată a copiilor poate crea adevărați cetățeni. Însă nu se va face, deoarece ar trebui să o facă tocmai caricatrurile acestea.

    • Horia Pană zice:

      Domnule Arghirescu,

      Din comentariul dumneavoastră ar rezulta că articolul ăsta – parte dintr-un serial – nu vă era adresat. Dumneavoastră păreţi să le ştiţi pe toate atât de bine încât orice opinie diferită, nu neapărat contrară, vă plictiseşte. Numai că textele mele se adresează unui public divers şi uneori explicaţiile de genul 1 + 1 = 2 şi 2 + 2 = 4 nu sunt chiar pierdere de vreme.

      O să-mi permit să comentez acum şi spusele dumneavoastră.

      Dacă toţi oamenii ar avea educaţie comunistă, şi toţi cetăţenii sunt tâmpiţi – conform educaţiei comuniste – cine îi va „educa adevărat” pe copii ca să devină nişte „cetăţeni adevăraţi”? Cei cu educaţie comunistă?
      Şi totuşi, realitatea infirmă ce susţineţi. Măcar din presupunerea că dumneavoastră nu aveţi o „educaţie comunistă” şi nici „tâmpit” nu sunteţi (citez din caracterizările dumneavoastră), altfel n-aţi fi un critic atât de stigmatizant.

      Că sunteţi supărat pe viaţă, pot înţelege. Pentru ceea ce nu pot avea înţelegere este dispreţul generalizat, scârba umorală faţă de orice şi oricine, cu o imprecizie nepermis de nonşalantă. Am scris despre acestea în ultima parte a articolului. O să adaptez cele spuse de mine contextului oferit de dumneavoastră: „Se face un sandwich din supărări legitime, nedigerate încă, şi apoi, muşcând cu obidă din el, se scuipă sictirit” jur împrejur, fără distincţie şi, uneori, fără discernământ.

      Eu încerc să aduc lucrurile pe un făgaş raţional, să evit abordările afective. Sunt cititori care înţeleg acest demers, pentru care asta nu înseamnă „nimic” şi alţii care-l refuză cu încăpăţânare. Nu oblig pe nimeni la nimic, ci doar propun un mic efort de gândire nonpartizană şi non emoţională pornind de la opiniile mele legitime, nemarcate de „educaţia comunistă” de care vă plângeţi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s