Intelectualul între politică şi oglinda fermecată

 

Intelectualul in oglinda(Ţin neapărat să previn cititorii că nu am trufia de a susţine că acest text desluşeşte problematica intelectualului de la un capăt la altul. Nu susţin nici că opiniile exprimate succint de mine sunt categorice. Abia dacă râcâi un pic la suprafaţă. Aşa că, orice comentariu critic pertinent şi la subiect – adică fără lozinci – este binevenit.)

Condiţia de intelectual în politică… Complicată chestie, din orice direcţie ar veni aprecierile: dinspre cei care fac rechizitoriul „intelectualilor lui Băsescu” – interesant faptul că nu se vehiculează nici o referire la intelectualii din tabăra adversă; n-or fi? – sau dinspre înşişi intelectualii cu pricina. Complicată nu fiindcă ar fi nu ştiu ce impediment în a decodifica noţiunea de intelectual, cât datorită feluritelor interpretări, adesea lacunare, divergente sau confuze.i Intelectualul ar fi, pe scurt, o persoană implicată şi preocupată de sfera abstractă a ideilor, care profesează întru crearea şi transmiterea ideilor şi a cărei expertiză îi conferă autoritate şi notorietate în discursul public. Avem apoi diferenţierea între intelectualul critic (exterior sistemului de putere şi care se raportează critic la valori generale) şi intelectualul organic (inclus sistemului de putere, ataşat unui sistem de convingeri şi militant pentru concretizarea abstracţiilor, ideilor şi valorilor universale într-un praxis coerent).

Daniel Barbu spune că intelectualul public care «intră în politică» încetează prin chiar această mişcare să mai fie un intelectual. Devine pur şi simplu politician. Poate un politician cu o inteligenţă mai exersată, cu o cunoaştere mai diversă, cu o operă acumulată, cu o capacitate discursivă mai evoluată. El (sau ea) îşi schimbă vocaţia pentru o profesie.”ii Despre vocaţie, profesie şi politică a scris mai demult, şi mai aplicat, Max Weberiii (1926). Şi el spunea că vocaţia unui politician este „chemarea” lui pentru a promova o cauză şi care inspiră încredere şi emulaţie adepţilor săi, discipoli, descendenţi sau aderenţi politici, acest politician întruchipând liderul. Profesionalismul politicianului se traduce prin calităţile de îndrumător al liderului pentru a pune în practică proiectul „chemării”. Intelectualul intrat în politică întruneşte atât componenta vocaţie (referenţial al intelectualului critic), cât şi profesia (referenţial al intelectualului organic). Mai precis, el îmbină componenta teoretică convingere – viziune – proiect faţă de starea prezentă a societăţii şi componenta reguli – metode – mijloace prin care prima componentă devine sau poate deveni realitate.

Cel puţin la nivel teoretic şi dezirabil practic, intelectualul are capacitatea de a îmbina vocaţia cu profesia, fără a anula vreunul dintre atribute. Stau însă lucrurile aşa cum le-am prezentat până acum, mai ales pe veşnicitele plaiuri ale îngăimăcelii româneşti? Nu prea. Mă hazardez să spun că în discursul public românesc se împletesc necuvenit interpretările frivole, cu cele inepte pur şi simplu şi cu cele alterate convenabil conjunctural. Una dintre aceste interpretări ce le consider eronate ar fi asimilarea intelectualului cu tehnocratul, acesta din urmă fiind un expert incontestabil, dar strict limitat domeniului său de specializare.

Pentru început, am recuperat trei interpretări date intelectualului de Cristian Preda, intelectual, profesor de ştiinţe politice şi politician totodată, ca şi un afront expeditiv, arţăgos şi inutil adresat unei comentatoare pe blogul său. Spune Cristian Preda aşa:

• „Eu cred că intelectual nu e doar cel care mânuieşte concepte, ci cel care refuză ambiţia de a lua puterea.”

Intelectual e cel care, folosindu-şi notorietatea, intervine în dezbaterea publică pentru a LIMITA puterea. În acest sens există foarte puţini intelectuali români azi.”

• „Definiţia ar fi că e intelectual oricine are o gândire critică în spaţiul public, indiferent dacă este sau nu membru al unui partid.”

Adunate toate astea la un loc, rezultă că intelectualul este: cel care mânuieşte (uneori le şi mânăreşte) concepte, are o gândire critică, este implicat în spaţiul public refuzând implicarea în jocurile de putere, dar intervine în jocurile de putere (deci se implică), chiar dacă este sau nu membru al unui partid. După cum se vede, intelectualul lui Cristian Preda nu are un crez care să-i confere vocaţie şi nici profesionalism, pentru că el doar mânuieşte concepte, critică şi urmăreşte să limiteze puterea. Dar poţi să limitezi puterea fără să te implici în jocurile de putere? Actele politice ale lui Cristian Preda au urmat îndeaproape această năuceală conceptuală, din care o să exemplific doar câteva: admonestarea prin stigmatizare a partidului al cărui membru era în public şi nu criticarea erorilor cu rost reparatoriu, statutar, în forurile interne; dezbaterea transformată în gâlceavă faţă de preopinenţi; lipsa unui proiect personal coerent pe care să-l urmeze cu tenacitate; disponibilitatea de a justifica nejustificabilul prin loialism necritic şi iconolatru faţă de un lider politic şi de ciracii săi; eschivele oportuniste sau laşe când valori şi principii au fost puse pe tapet de cei consideraţi a fi parteneri de idei; alimentarea unor controverse ce au potenţat conflicte politice distructive. Să aibă atunci dreptate Daniel Barbu, că intelectualul intrat în politică încetează să mai fie intelectual? Sau abandonul acesta are cauze ce nu ţin de criteriile ce definesc intelectualul, fie el implicat sau nu în „treburile Cetăţii”?

Scria Cristian Preda pe blogul său, prin ianuarie 2009, despre Crin Antonescu că ar fi declat că „ne trebuie monarhie, pentru că toţi republicanii sunt iacobini”. Fals, fiindcă el insinuase că tipul de republică în care a alunecat România este una de tip iacobin, cu referire la tendinţele de centralizare a competenţelor şi reprezentării statului în mâna unei singure persoane/instituţii, cea a preşedintelui Băsescu. Şi apoi, pentru că o recunoaşte într-un fel şi Vladimir Tismăneanu (interviu luat de Eugen Istodor), cu referire la tele-justiţie şi cavalcadele justiţiare: Nu vom putea extirpa corupţia fără probe. De-aici şi paradoxul luptei împotriva corupţiei: riscul de a utiliza metode care să ne păteze mâinile. Este o mare provocare să ştii să nu cazi în această capcană a unui iacobinism justiţiar.” Tot acolo, mai scria Cristian Preda: „Un alt liberal, Mihai Voicu, unul dintre autorii bizarului sistem electoral folosit în noiembrie 2008, a explicat, la fel de doct, că sistemul majoritar de vot – cel care este folosit în SUA, Marea Britanie sau Franţa – nu îi reprezintă pe cetăţeni! Doar stânga extremă a mai susţinut până acum aşa ceva. O altă mistificare fără jenă. Orice alfabetizat în ştiinţele politice, care a avut deja ca materie de studiu sistemele electorale, nu ditai profesorul universitar în domeniu, ştie că diferitele sisteme electorale conduc la grade diferite de reprezentare a voturilor exprimate, fără ca prin asta să fie prejudiciat caracterul democratic al societăţii. Exact ce susţinuse în declaraţia sa Mihai Voicu, care a exprimat următoarea opinie: „Unu la mână – este bine să avem vot uninominal pentru că există o mai mare apropiere alegator – ales şi o responsabilizare mai mare a acestuia din urmă, evident dacă omul mai are vreun gând de realegere. Doi la mână – un număr cât mai mic de cetăţeni să rămână fără reprezentare parlamentară. Majoritarişti de conjunctură susţin că democraţia înseamnă exclusiv majoritatea şi trebuie să avem parlamentari aleşi după un sistem majoritar, într-un tur sau două. Argument – se constituie guverne stabile. Wrong! Guvern stabil avem şi acum, pentru că 70% în Parlament nu au nici englezii, tătucii majoritarului. Şi în afară de asta eu cred că orice cetăţean care alege un partid situat peste pragul electoral trebuie să fie reprezentat de partidul care promovează şi ideile sale. Nu ne place actualul sistem? Putem propune altul, oricare, că mai există.” Să fie, de exemplu, Finlanda, Suedia, Germania sau chiar Parlamentul European tributare unei „stângi extreme” pentru că utilizează diferite forme ale reprezentării proporţionale? Nici vorbă. Nu este acest tip de declaraţii publice un abandon de la calitatea de intelectual care apără valori şi principii, fără a le manipula în fel şi chip?

De-a lungul anilor, au fost numeroşi intelectualii implicaţi în sfera politică şi administrativă, dar extrem de puţini au şi performat în aceste domenii. De pildă, la Educaţie am avut, din 30 decembrie 1989 până azi, în 15 guverne, 20 de ministeriate şi 18 miniştri (Ecaterina Andronescu a avut 3 mandate)iv. Majoritatea acestor miniştri ar intra în categoria intelectualilor, aşa cum s-ar desprinde din criteriile exprimate anterior, adică vreo 16 (deşi plagiatul l-ar descalifica pe Ioan Mang sau activitatea strict didactică i-ar putea trimte pe unii în categoria funcţionarilor din învăţământ); excepţie făcând Cristian Adomniţei şi Liviu Pop, care nu se încadrează deloc în schemă. Dacă privim spre rezultatele ministeriatelor dumnealor, sistemul de învăţământeste în paragină. În ciuda ifoselor reformiste (mai puţin Mircea Miclea – care a fost abandonat de PDL când s-a apropiat prea mult de adevărul din spatele CV-urilor academice – şi, într-o mai mică măsură, Daniel Funeriu, a cărui reformă anunţată s-a pierdut însă pe drum, printr-o confuză şi inaplicabilă modificare a legislaţiei, cât şi printr-o inaptitudine practică).

Să trec în revistă performanţele miniştrilor care s-au perindat pe la Cultură?v 24 ministeriate în 15 guverne, toţi intelectuali, fără şovăială. Ca o curiozitate, în Cabinetul Văcăroiu s-au perindat 6 miniştri ai Culturii. Care sunt efectele palpabile ale efortului intelectual al acestor miniştri? Nimeni nu a făcut o statistică a gradului de incultură la nivelul populaţiei României, însă eu risc să susţin că incultura este în creştere, deşi natalitatea este în scădere. Şi asta deoarece mortalitatea, bat-o vina, elimină încet şi sigur pe cei care mai făceau diferenţa. Să fie clar, nu pun semnul egal, oricât s-ar ofusca unii sau alţii, între cultură şi deţinerea unor diplome şcolare sau universitare. Inculţii cu diplomă par a deveni o „elită” în sine. Ce se întâmplă cu elementele de patrimoniu cultural? Care se transformă în moloz, care în deşeuri celulozice, care sunt sortite mucegaiului din depozite improvizate, care sunt încredinţate dejecţiilor „critice” ale păsăretului urban. Pentru cea mai mare parte a populaţiei accesul la cultură este un lux, dar un lux pe care intelectualitatea ar trebui să-l deplângă. În schimb, membrii ei sunt fericiţi între ei – chiar şi atunci când fac volte printre nefericiri, valsează savant prin cluburi de fiţe literare sau plastice, se refugiază în turnuri de fildeş armat unde se flatează galeş reciproc sau în conjuraţii ofuscate, de unde trimit mai apoi diatribe dispreţuitoare la adresa „mahalalei inepte”. Care, la rândul ei, nu trebuie să-i priceapă ce vor, ci doar să-i merite.

Din acest prost înţeles rost, ori din perfidă denaturare loialistă a sensurilor, intelectualul care imită participarea la „propăşirea neamului şi ţării” a emis, pe rând, justificări alterate pentru fel de fel de solomonii, a prefăcut derapajele în măiestrii vizionare, a propovăduit, în numele diversităţii, conformismul lozincard şi unicitatea perspectivei, a potrivit pasabil sinecura bunelor servicii cu recunoaşterea meritului personal.

Nu de puţine ori, intelectualul nostru afişează, pe lângă o superioritate drapată în cea mai pură ipocrizie, ieşiri care frizează ridicolul sau superficialitatea pe care, de altfel, o condamnă. O asemenea situaţie îmi apare mie din articolul publicat de Mihai Răzvan Ungureanu în Blogurile Adevărul. De ce nu există o Românie a intelectualilor?, se întreabă MRU. Pentru că, răspunde tot el, aproape am distrus lumea în care trăim din cauză că am confundat ce înseamnă competenţe şi popularitate”. Cine o spune? Cineva care în ultimii ani a alergat după notorietate ca măgarul lui Nastratin după morcovul ce i se bălăngănea la bot. Iar competenţele sale s-au evidenţiat în destrămarea bunelor intenţii declarate ale Forţei Civice pe care o păstoreşte într-o cârpăceală, cu el pe post de maestru croitor. „Vreau o Românie în care să ne putem baza pe intelectualii care nu se lasă deturnaţi de circul politic”, mai spune el. El, care oscilează şi acum încotro să-şi alinieze rămăşiţa de partid politic, complicându-se într-un circ în care se vede pe sine ca dresorul celorlalte animale politice. Şi continuă: „Ajunge! Televizorul e un instrument de divertisment. Nu educă şi nu ajută la normalizarea lumii în care trăim. A venit vremea să închidem televizoarele şi să le redeschidem doar când e cazul. Pentru filme, meciuri de fotbal sau orice altă distracţie credem că ne relaxează.”La o asemenea filipică la adresa televizorului mă aştept să nu-l mai văd pe MRU în nici o dezbatere politică televizată. Poate-i mai bine, nu ştiu. Staţi, că nu s-a terminat prelegerea! „ Minţile luminate nu se regăsesc în audienţe. Cântăreţii nu ţin concerte în universităţi, iar intelectualii nu ţin prelegeri pe stadioane.”Doar prin târguri şi pieţe. Şi de ce nu s-ar strădui minţile luminate, adică intelectualii, să facă audienţe? „Vreau o Românie a intelectualilor care să aibă o voce publică puternică şi importantă.” Şi de unde să vină România asta, cine s-o dezvăluie dacă este doar pitită de scârbe existenţiale, dacă nu intelectualii cu voce publică? A, vai, nu pot avea voce publică pentru că lor le repugnă audienţele. Nu pot trece cu vederea, apropo de circul politic, prestaţiile publice similare unor „bufoni ca Dan Diaconescu” (apud MRU) ale lui Adrian Papahagi sau Mihail Neamţu (manifestaţia pro-Băsescu, P-ţa Revoluţiei, 26 iulie 2012). Cum am putea face distincţie între saltimbanci şi învăţaţi”, cum tot MRU o zice?Mi se reproşează că sunt prea didactic, urmare a pregătirii mele profesionale. Prefer această critică în locul superficialităţii.” Sunt convins că ar prefera, dar, la atâta superficialitate şi selectivitate a aprecierilor strânse într-un text de 722 de cuvinte, preferinţele sale devin lipsite de importanţă.

Criticul şi eseistul Carmen Muşat vorbeşte la rândul ei despre intelectualivi: „De la ei avem aşteptări mult mai mari decît de la oamenii obişnuiţi, tocmai pentru că inteligenţa şi talentul, succesul literar sau cel social le conferă o aură aparte, care-i situează în mentalul colectiv deasupra contingentului. Or, prin compromisurile pe care le fac, prin cedările lor, prin orbirile de care dau dovadă, ei înşeală aşteptările noastre şi irosesc capitalul de simpatie socială pe care l-au dobîndit datorită prestaţiei lor profesionale…adeseori intelectualul devine un instrument al Puterii şi nu un critic al ei a devenit o realitate la ordinea zilei… Aş spune că principalul reproş pe care îl fac intelectualilor publici de la noi este că şi-au folosit inteligenţa şi talentul pentru a justifica, pentru a scuza şi pentru a legitima derapajele Puterii (fiind ei înşişi înregimentaţi, la propriu, în rîndurile acesteia). Inteligenţa lor a servit, în ultimii cinci ani, la transformarea infractorilor în judecători, a legitimat impostura democratică şi a acreditat formele fără fond drept instituţii credibile ale statului de drept. De ce au făcut-o? Din comoditate, din orgoliu «de castă», din vanitate, din satisfacţia de a participa la «misteriile» Puterii, din convingere pură şi simplă că reforma statului e una reală? Nu m-aş hazarda să dau un răspuns.”

E greu, într-adevăr, de dat un răspuns. Şi este improprie şi generalizarea reproşurilor. Ceea ce se vede însă public, de cele mai multe ori din păcate, sunt tocmai abandonurile şi versatilitatea intelectualului faţă de un rost îndeosebi teoretizat, dar şi clamat cu orgoliu ca distincţie faţă de restul vieţuitorilor umani.

Închei seria cumplit de incompletă a prestaţiilor publice ale intelectualilor cu o zicere a lui Teodor Baconschi: „Doamne, distanţa dintre adevărul politicii şi uşurinţa vânzării unor simple aparenţe este cutremurătoare! Şi nici dacă se apucă vreunul să spună adevărul cumplit de cinic şi batjocoritor la adresa alegătorilor, nu e crezut! E acuzat de subiectivism sau de frustrare vindicativă. Şi asta nu doar pentru că adevărul doare, ci şi pentru că fiecare avem o dramatică nevoie de iluzii. Din acest motiv sunt folosiţi intelectualii – ca vitrină legitimantă – până când vine iari momentul aruncării lor la coş: ei pot crede cu adevărat în valori, însă tot ei sunt şi cei care înţeleg (nu neapărat primii) că regele e gol.” Contrasemnez la prima propoziţie. Este ceea ce am încercat să spun în atât de multe cuvinte. În continuare însă, într-un acces de narcisism intelectualist, transferă vinovăţia „cumpărării aparenţelor” către dispreţuitul public. Apoi îi revine simţul autocritic şi recunoaşte dramatica nevoie de iluzii a intelectualului care este. Ca să încheie cu o auto-victimizare: intelectualii – vitrină legitimantă, care apoi sunt aruncaţi la coş. Dacă ei văd şi înţeleg că regele e gol, de ce-l mai legitimează după ce le trece frustrarea? O altă dilemă din care nu se poate ieşi?

După cum se vede, am căzut la rândul meu în diatribă, etalând mâhnirile mele la adresa intelectualului implicat public, aşa cum îi văd şi eu menirea. Şi ca să nu-mi pierd tonul de până acum, pun deocamdată punct subiectului cu un citat din Arthur Koestlervii: „În cea mai mare parte, ei sunt victimele unei maladii profesionale, înstrăinarea intelectualului de realitate. Odată ce-au pierdut contactul cu realitatea, ei au dobândit o artă diabolică. Ei pot demonstra tot ceea ce ei cred şi cred în tot ceea ce pot demonstra.”

iDeşi nu acoperă complexitatea problematicii intelectualului, pagina din Wikipedia o desluşeşte cât de cât, suficient pentru textul articolului (v. şi varianta în română)

iiiMax Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Ed. Anima, Bucureşti, 1992

viInterviu pentru LiterNet.ro

viiAm găsit citatul în mai multe publicaţii, dar fără specificarea sursei. Cel mai probabil, este un extras din expunerea lui Koestler la Congresul pentru Libertate Culturală, Berlin 1950.

 

Reclame

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Intelectualul între politică şi oglinda fermecată

  1. Pingback: VIITOR FACULTATIV – Dorin Tudoran: Confuzia națională: Intelectualul | Presa Online

  2. Pingback: Lamentare intelectuala | Tarot Politic

  3. Pingback: Confuzia națională: Intelectualul « voxpublica | Platforma de comentarii, bloguri si opinii REALITATEA.NET

  4. Pingback: Confuzia națională: Intelectualul | CERTOCRAŢIA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s