De ce e democraţia românească un mutant? (2)

StrutocamilaDe ce e democraţia românească un mutant? (1)

Mare-i grădina Domnului şi nenumărate sunt căile Lui. Când însă Domnul este înlocuit de Domnii care procedează la „înmugurirea” electorală, precum înmuguresc în „Centrul pentru Incubaţie şi Condiţionare” homunculii creaţi prin metoda Bokanovski1, noţiunile de merit şi apreciere devin bizarerii periculoase în afara unui control bine moderat discursiv.

6. Votul – un ritual ciclic „placebo – nacebo”2

În primul rând, este un ritual care justifică mai mult decât oricare alte criterii existenţa unui regim politic democratic. Este singurul moment, cel de la urne, când cetăţeanului i se lasă impresia că ar fi cumva suveran în privinţa treburilor statului. Ăsta e „efectul placebo”. Alegătorul nostru, în ciuda scăderii ratei de participare la vot, înghite într-un număr suficient de mare „substanţa-martor” a democraţiei practice încât să dea sistemului justificare. Când însă începe să simtă binefacerile miraculoasei doctorii, parcă începe să-l doară şi ce nu are. Ăsta ar fi „efectul nacebo”. O vreme doar, vreo 2 ani în ultima vreme, pentru că specialiştii democraţiei electorale îi servesc iarăşi pastile-minune cu gust de mici, sarmale, tochitură, bere, ţuică fiartă, făină, ulei, zahăr, scrumbii afumate, salivând a pomană.

În al doilea rând, votul este legitimarea bunului plac al celor aleşi. Cu certificatul primit din partea unui birou electoral, alesul se metamorfozează instantaneu în Alesul, arogându-şi omnipotenţa, omniscienţa şi impenitenţa faţă de plebea vermiculară ce l-a votat. În al treilea rând, votul este un soporific precum Rohypnolul (drogul violului), incapacitează şi provoacă amnezii severe, că nici nu mai ştie votantul nostru cu cine s-a ţinut în câşlegi în ziua cu pricina şi ce i-a făcut respectivul de-l dor în aşa hal mădularele şi sufletul. Prin urmare, la ce să se mai strofoace să afle şi să înţeleagă ce şi de ce i s-a întâmplat ceea ce i s-a întâmplat, că-l mai şi vorbeşte lumea! O să vadă el data viitoare.

Mai sunt însă, trebuie să recunosc, unii care se agită că electoratul în sus, că electoratul în jos, chestii de-astea, subtile. Numai că ei vorbesc întotdeauna despre alegători, niciodată cu alegătorii şi doar între ei, păsăreşte.

7. Reprezentarea decorativă

Democraţia reprezentativă românească nu depăşeşte, din punct de vedere structural, nivelul unor seci prevederi constituţionale, legislative şi de construct instituţional, iar din punct de vedere practic nivelul frustelor scrutine periodice. Adică, pur formalism. Reprezentarea cetăţenilor înseamnă responsabilitate faţă de interesele cetăţenilor chiar dacă mandatul reprezentativ nu este unul imperativ.

Odată ce sistemul politic postdecembrist a fost creat în absenţa unei presiuni a majorităţii cetăţeneşti, supravieţuirea acestuia a trebuit protejată de eventuale astfel de tulburări. Şi ce metodă mai bună era la îndemână decât încremenirea sistemului de partide prin restricţionări care să tempereze alternativa politică şi tragerea la răspundere, un sistem meşterit mai degrabă să creeze tabuuri, decât să genereze competitivitate. În democraţia românească aleşii nu reprezintă, ci se reprezintă, ei sunt tutori fuduli ai plebei votante şi nu mandataţii cetăţenilor să le promoveze interesele. Iar când aceşti tutori mai şi provin din tagma inepţilor şi ticăloşilor, în spatele faţadei de carton presat pe care scrie „Democraţie” duhneşte a demagogie şi a tejghea răpănoasă.

8. Drepturi şi libertăţi paraconstituţionale

Doar 39 de articole în Constituţia noastră, şi tot atâtea inadvertenţe între litera, spiritul şi practica respectivelor prevederi. Fără a le trece pe toate în revistă, unele dintre ele îmi stârnesc un râs amar, altele indignare pur şi simplu.

Cum vi se pare că se aplică „egalitătea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”? Dau doar exemplul raportului dintre cetăţeni şi Avocatul Poporului, adică avocatul lor. În Constituţie, rolul acestuia este de „apărare a drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice”. Legea nr. 35/1997, cea care descrie instituţia, spune însă, la art. 15, următoarele: „Nu fac obiectul activităţii instituţiei Avocatul Poporului şi vor fi respinse fără motivare petiţiile privind actele emise de Camera Deputaţilor, de Senat sau de Parlament, actele şi faptele deputaţilor şi senatorilor, ale Preşedintelui României, ale Curţii Constituţionale, ale preşedintelui Consiliului Legislativ, ale autorităţii judecătoreşti, precum şi ale Guvernului, cu excepţia legilor şi ordonanţelor.” Oare doar prin legi şi ordonanţe se pot încălca drepturile şi libertăţile cetăţeneşti de către instituţiile amintite sau şi prin modul cum ele sunt interpretate sau aplicate, adeseori abuziv şi discreţionar? Şi cum se îmbină respectivul text de articol cu cel din Regulamentul de funcţionare al Avocatului Poporului (art.22.2), care spune că „în cazul în care se constată încălcarea gravă a drepturilor petiţionarului sau ilegalitatea actului administrativ, Avocatul Poporului emite o recomandare adresată autorităţii administraţiei publice, care a încălcat drepturile respective sau a emis actul ilegal? Nu mai fac excepţie doar legile şi ordonanţele? Cea mai bună cale de a nu apăra cu adevărat drepturile şi libertăţile cetăţeneşti este de a încurca semnele de circulaţie. Mai adaug o referire la principiul nediscriminatoriu în faţa legii, cazul Cătălin Voicu. Indiferent de faptele sale şi antipatia profundă pe care acest individ a generat-o în sufletele iubitorilor de „justiţie până la capăt”, prelungirea abuzivă a arestării preventive de la maximul constituţional de 180 de zile la circa 480 de zile e clar că nu i-a deranjat la „justiţiarism”. Ceea ce mă îndeamnă să cred despre „justiţiari” că pentru ei egalitatea şi nediscriminarea în faţa legii se aplică după adversităţi, nu după dreptate.

Atac un pic şi problema libertăţii de conştiinţă şi de exprimare. Chiar dacă oficial aceste libertăţi sunt apărate, practica ne arată că atât unele oficialităţi, cât şi unele persoane fizice zbuciumate de dragul drepturilor şi libertăţilor menţionate le încalcă cu nonşalanţă când de ele se prevalează adversarii de idei şi fapte. Religia e bună doar dacă este creştină, creştinismul e bun doar dacă e ortodox, românul bun este doar cel care răcneşte cu „vocea patriotului naţionale”, singurul partid care ar trebui să existe este partidul al cărui membru este sau pe care-l simpatizează (deşi, altfel, dumnealui este cel care ne aminteşte democratic perversitatea regimului cu partid unic de care s-a lepădat de 3 ori într-o noapte sau despre care habar n-are ce-a însemnat cu adevărat), corect este ceea ce înţelege şi nu vrea sub nici o formă să fie pervertit de posibilitatea ca ceea ce a înţeles în felul său să fie, cumva, eronat. Să mai încerce cineva să-i explice ipochimenului ce semnifică numitorul sau simţul comun! 

Mă opresc la alte două drepturi, conexe, cel la informaţie şi la educaţie. Avem parte de un sistem de educaţie încremenit într-o tradiţie repetitivă a informaţiei care te face să ştii ceva despre ceva, fără a adăuga neapărat plusvaloare. Ba mai mult, un sistem care sufocă precum pe un însetat condiţionarea de a bea toată oferta; nu un pahar de apă, ci toată cisterna cu furtunul, că nu putem cheltui câte un pahar la toată lumea; ori paharele sunt casante şi se impută contabil, ori folosirea unui singur pahar ridică probleme de igienă. Deci, masei i se oferă angros, la kilogram, la calup, la bidon şi educaţia. Apoi avem informaţia, distribuită parcimonios de astă dată, privind deciziile politice supuse acceptului sau oprobiului public, precum în referendum. I se explică cetăţeanului cum stau lucrurile privind subiectul în litigiu? Nu. I se spune însă, alternativ, că ceea ce susţine X faţă de ceea ce spune Y va genera o catastrofă şi că ceea ce spune Y faţă de ceea ce susţine X va genera o calamitate. Nu doar că pentru o parte a lumii catastrofa nu-i chiar o calamitate, ci, conjunctural, una dintre ele este chiar benefică, reprezentând un rău mic, perfect digerabil şi cu un potenţial evolutiv sărbătoresc. Nici un proiect propus nu este totuşi rău, doar cei care îl propun. Şi-aşa proiectul, plin de bube dulci sau usturătoare, trece. Dacă nu azi, mâine, când capătă culorile potrivite, un curcubeu spectaculos dar efemer.

1Metoda Bokanovski – metodă de creare a unor tipare umane prestabilite (condiţionare intelectualo-socială), în societatea distopică imaginată în 1932 de Aldous Huxley – „Minunata lume nouă”, Ed. Polirom, 2011.

2Placebo: preparat medicamentos inofensiv, dar care produce plăcere pacientului şi impresia de efect terapeutic benefic. Nacebo: preparat medicamentos inofensiv care, coroborat cu sugestii negative, creează sau exacerbează efecte negative asupra pacientului.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la De ce e democraţia românească un mutant? (2)

  1. Pingback: De ce e democraţia românească un mutant? (3) | POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s