Să mă-nvăţ să scriu 2015

aktuality(1 ianuarie; soare cu dinţi) Cu toate că afară e soare, acum, când încep acest text, îmi pare că mă opresc la intrarea în noul an ca la intrarea nu doar a unui pasaj întunecos, ci şi a unuia complet necunoscut. De multe ori necunoscutul îmi dă angoase. Mai ales atunci când, de exemplu, nu-mi prevăd mâinele nici măcar încremenit într-un statu-quo. De câţiva ani, dinamica vieţii mele a luat cap compas mai răul. Şi asta în ciuda unor accese de încredere şi entuziasm, însă din ce în ce mai rare şi astea.

Să afişez optimism ar însemna să mă mint cu bună ştiinţă. Mai întâi de toate, aşa cum stau lucrurile în societatea noastră, şansa de a-mi găsi un loc de muncă cu contract este infimă, dacă iau în calcul ofertele în domeniile mele de pregătire. Mai apoi, vârsta mă face neeligibil şi dacă m-aş reprofila. Orice curs de recalificare aş urma, mă voi împiedica de o cerinţă de neocolit: experienţa anterioară. N-o să înţeleg sub nici o formă cum se promovează politici de reconversie profesională şi în acelaşi timp să ţi se ceară experienţă de cel puţin un an la angajare.

Să afişez pesimism ar însemna că mă aflu în pragul iminent al suicidului, că altceva nu mi-ar rămâne, nu? Doar că suicidul este un act condamnat şi de profani, şi de cei cucernici deopotrivă. Cum să dispari din contabilitatea societăţii câtă vreme mai poţi fi deposedat de ceva bunuri, chiar dacă venitul tău e zero? Degeaba bolborosesc clericii despre viaţa care ţi-a fost dată de Dumnezeu şi numai Dumnezeu ţi-o ia înapoi? Cam degeaba. Pentru că un om deposedat de toate, de viaţă este în fapt deposedat. Aşa cum există metoda „suicide by cop”, în cestălalt caz avem „suicide by God and society”, unde legătura dintre Biserică şi Stat este mai evidentă ca oricând. N-am cum să nu fiu sarcastic faţă cu ipocrizia în diversele ei forme de manifestare. Cum ar veni, dacă mori îngheţat pe câmp, într-un parc sau pe treptele bisericii este în regulă, nu-i sinucidere. Dumnezeu te iubeşte.

Aşa că afişez un oarece realism, subsumat însă condiţiilor pe care le şi nu le întrunesc…

(2 ianuarie; a nins) Îmi pun astfel speranţa, câtă mai e, în două comandamente care conduc lumea în care trăim: ce-i azi nu-i mâine şi o cunoştinţă care…din interes sau dintr-o accidentală bunăvoinţă vine cu o ofertă reală. Nu ştiu cum se face, dar pe această persoană o prefer „creştinului” care mă lasă în plata şi la mila Domnului şi a cărei compasiune sterilă în „smerenia” sa ipocrită mai degrabă mă ofensează. Îşi zice, poate, în mintea lui că asta înseamnă empatie. Rahat cu perje! Nu este nimic altceva decât eschiva faţă de nepăsarea ce-l caracterizează. Şi aşa ajungem la un al treilea comandament, cel descris de zicerea interesul poartă fesul. Recunosc cu mâna pe inimă, chestia asta nu s-a lipit de mine de nici un fel. Mi-ar fi fost de folos mai mult cinism, mai mult egoism decât am afişat? Că nu-mi sunt totuşi stăine. Toţi avem nişte limite, doar că ale mele nu sunt, probabil, atât de elastice ca ale altora şi asta, se pare, mă cam costă. Nu m-am prea potrivit vremurilor pe care le-am străbătut. Dacă înainte de 1990 eram mai curând omul frondei, după am ales să militez pentru valorile şi principiile democraţiei; una operaţională, nu butaforică şi poreclită „originală”. Cam stingher m-am simţit în ambele situaţii.

Să ne întoarcem însă cu faţa spre anul 2015, dincolo de aşteptările şi dezamăgirile legate strict de persoana mea.

Nu prevăd schimbări majore pe scena politică românească – predilectul meu domeniu de preocupare. Nici n-ar avea cum.

În primul rând, nu poţi schimba mecanismul câtă vreme desenul tehnic urmează acelaşi concept – sau simularea unui concept – cu toate erorile sale de reprezentare, cotare şi precizie, cu toate neconcordanţele dintre modelul teoretic şi produsul finit. Câteva exemple:

1. Sistemul de partide. Dacă în primii ani ’90 am ajuns undeva la 200 de partide politice, numărul minim de membri pentru constituirea unuia fiind de 251 (Decretul-Lege nr. 8/31.12.1989), după 1996 ne-am confruntat cu o reducere drastică a numărului de partide politice printr-o înăsprire a criteriilor privind constituirea lor: a) cel puţin 10.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 15 dintre judeţele ţării, dar nu mai puţin de 300 în fiecare judeţ (Legea nr. 27/1996) şi b) 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti (Legea nr. 14/2003). În ciuda efervescenţei unora de a relaxa respectivele criterii şi condiţionalităţi, politicienilor actualelor partide nu le dă inima ghes să promoveze alternative la încremenitele şi îmbâcsitele lor bivuacuri de interese. Le pasă cumva că partidele politice pot avea interese legitime locale, care nu se regăsesc în interese identificabile la nivel naţional? Pentru aşa ceva le-ar trebui o înţelegere completă a democraţiei, chiar aşa cum scrie la Constituţie, înţelegere care le lipseşte cu desăvârşire.

2. Sistemul de vot. Ne-am jucat de-a votul pe listă până ce am ajuns la votul în colegiu uninominal compensat, astfel încât am preluat toate defectele listei închise şi am transferat-o votului majoritar. De ce n-am fi ales votul pe listă deschisă, astfel încât să fie aleşi chiar cei mai reprezentativi candidaţi, chiar şi pentru un electorat incult, cum se pretinde elitist? Pentru că partidele încremenite şi îmbâcsite de care vorbeam adineaori ar fi pierdut controlul candidaţilor. Cine sunt respectivii candidaţi, în ambele sisteme utilizate până acum? Aceiaşi „escroci sentimentali” care fie finanţează partidele care-i susţin, fie sunt de un servilism rândăşesc copleşitor. Orice sistem de vot am aplica însă, cât timp elita partizană propune loaze, vom vota între loaze; cu mai multă sau mai puţină patimă şi ranchiună.

3. Reprezentarea. Cine, pe cine şi ce reprezintă? De obicei, asta se află din presă sau după ce justiţia binevoieşte să-şi amintească de vreun dosar prăfuit, parcat într-un fişet căruia cineva i-a pierdut temporar, conjunctural sau nu cheia. Se pretinde că Parlamentul legiferează. De prea multă vreme acţionează notarial la iniţiativele guvernamentale, sub acoperişul majorităţii politice. Parlamentul dezbate însă, parlamentează, aşa cum se identifică el la origini? Nu. Discursurile sunt contabilizate în minute, bine calculate cât să nu impieteze asupra celor 4,5 zile libere din săptămână alocate reprezentanţilor poporului. Are vreun „tretin” ideea de a face declaraţii politice? Nici o problemă. Femeile de serviciu pot da cu mătura şi mopul în sala de plen şi dacă un peruş la costum ciripeşte la tribună unei săli goale. Se numeşte libertate de exprimare politică. N-o încalcă nimeni. Dar nici n-o ascultă.

4. Guvernare. Pentru binele societăţii, pentru propăşirea neamului. Neamului, mai de Doamne-ajută, mai prost, după cum cred guvernanţii. Dă vreo lege Parlamentul ăla, accidental ca un parlament ce este? Nici o chestie, vine Guvernul şi o aduce la ordine cu o ordonanţă. Ba mai dă şi nişte norme de aplicare de stă mâţul în coadă, face plopul mere şi răchita micşunele. Cum sugera un fost, genetica, mama ei de parşivă. Vreţi să mărim numărul de taxe? Nu. Aşa că le mărim pe cele existente. Şi viţăvercea. 25 de ani de ereditate guvernamentală vicioasă, dar nici un urmaş degenerat, doar Harapi Albi şi Ilene Cosânzene.

Aş putea continua să brodez ca prinţesa întemniţată de vrăjitoare într-un turn inaccesibil şi fără cablu TV. Îşi închipuie cineva că Rapunzel va fi salvată de Claude? Vrăjitoarea Gothel nu doarme.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Note de promenadă. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Să mă-nvăţ să scriu 2015

    • Horia Pană zice:

      Sărut mâna! La Mulţi Ani! Totuşi… 😀 Că doar n-am intrat încă în epoca defetismului.

      • Ceva…nu știu ce…mă duce cu gândul la …Singurătatea alergătorului de cursă lungă (nuvela, sau filmul…care s-a difuzat prima dată prin1962, anul în care m-am născut!)…Uneori, un bobârnac al destinului este suficient …și Cineva se poate trezi. Și atunci începe să vadă adevărul (crud, sau care s-a mai copt nițel)…Pe urmă simți nevoia să ieși din tăcere! Și…uneori…chiar ieși. Și atunci…chiar și tăcerea ta începe să țipe…

        Să aveți zile frumoase!

      • Horia Pană zice:

        Mimiriammarry,

        Ştiu filmul, l-am văzut, iar Tom Courtney a fost colosal.

        Bobârnac, brânci, da, uneori e nevoie de aşa ceva. 🙂

        Mulţumesc mult de tot!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s