Jucându-mă Marocco cu gândurile

Marocco♦ Una dintre cele mai mari cacealmale este aceea că unde-i lege nu-i tocmeală. Nu mă refer de data asta la sentinţele nu de puţine ori caraghioase ale diferitelor instanţe judecătoreşti sau în flagrantă contradicţie de la o instanţă la alta, fără ca cineva să răspundă pentru nefastele lor consecinţe. Ci mă refer la efectele interpretării unor anumite contestaţii la un act normativ, recte cele care ridică probleme de inacceptbilitate, dar şi de neretroactivitate. De pildă, cea privind ordonanţa care a dat temporar frâu liber migraţiei politice a aleşilor locali sau cea care îi deschide lui Ponta portiţa din spatele casei pe unde să fugă şi să facă pe mortu-n păpuşoi cu pseudo-doctoratul lui. Dar exemplele sunt mai multe şi mai sofisticate decât acestea. Nu contează, precum nici care instanţe anume se pronunţă, Curtea Constituţională, Înalta Curte sau însuşi Parlamentul.

Ce înseamnă neretroactivitatea? Când o lege intră în vigoare, în principiu ea are drept scop a reglementa viitorul, adică actele şi situaţiile ivite după intrarea ei in vigoare, şi nu trecutul, adică actele şi situaţiile anterioare intrării sale în vigoare (Dicţionar juridic).

Ce ne facem însă în cazul în care un act normativ este neconstituţional, ilegal sau respins de parlament? El este sancţionat şi anulat, evident. Nu şi consecinţele sale, deoarece nu o dată s-a invocat pomenita neretroactivitate. Cum ar veni, e ilegal şi legal totodată, e dreapta nedreptate în zbor planat. E ca şi cum mie mi s-ar anula o amendă, dar totuşi trebuie să o plătesc, că anularea ei va avea efect în viitor.

A dracului tocmeală!

♥ Un amic de-al meu avea un laitmotiv pe care-l servea agasant ori de câte ori i se părea că spune ceva interesant, dar cu un aer mucalit: Dacă nu ţi-am spus, îţi repet. Aşa şi eu, dacă nu v-am spus, vă repet că deşi am citit şi răscitit Biblia şi alte scrieri de sub ea, deşi m-am rugat şi-am fost dus la biserică de mic, deşi mă consider suficient de creştin încât să nu fiu liber-cugetător, cuget liber şi adeseori cârtesc în cele bisericeşti.

Spune Teodor Baconschi într-o postare pe facebook: „Anticlericalismul e fumat în Occident de la Reformă, trecând prin Revolia franceză, până la socialismul, anarhismul şi pozitivismul secolului XIX. Şi-a atins apogeul în comunism, regim declarat ateu… Numai ignoranţa poate servi anticlericalismul românesc drept mare noutate eliberatoare.” Nu neg, aşa e. Doar că…(cârcoteală)… uitându-mă cum intervine sau, după caz, nu intervine clerul românesc în viaţa politică, socială şi culturală, parcă-mi vine să mă-nfoi o ţâră.

N-am aflat din Biblie că trebuie să plătesc tarife bisericeşti, ca la ghişeele administraţiei publice, pentru o misiune care cică-i venită din har dumnezeiesc. Mai ales după ce că le plătesc deja o dată, prin alocările bugetare, deşi cinul bisericesc este scutit de multe din taxele şi impozitele de care nu scapă nici un muritor de rând, nici măcar cel care n-are nici un venit. N-am aflat din Biblie de ce lumânarea de-acasă este diavolească şi aia manufacturată popeşte este sfintă, deşi ingredinetele şi plămădeala sunt aceleaşi. N-am aflat nici de ce trebuie să pup tot felul de artefacte, de ce trebuie să mă bag sub poală popii şi alte tipicuri de-astea, din ce în ce mai bizare. Nici de ce păcatele popeşti au înţelegere şi impunitate: „După cum nu se amestecă aurul cu cenuşa, aşa nu se amestecă la preot păcatele lui cu harul care este dat de la Dumnezeu, măcar de ar fi el cât de păcătos” (Sfaturi ortodoxe, via părintele Cleopa). N-am să înţeleg niciodată de ce toate farafastâcurile ritualice sunt mai importante decât pildele şi învăţăturile. Pentru mine Biblia a reprezentat şi reprezintă un compendiu despre buna şi corecta convieţuire interumană, un codex moralia în care importantă nu e atât litera încremenită, cât spiritul mereu viu. Orice nu-i de-acolo e lumesc şi deci… mai uşor cu sfintele pe scări! Dacă a crede astfel e păcat, al meu să fie!

♠  Mi se vântură pe la fereastră, nu iarna, lilieci şi ciuvici. Pe bune! Am dincolo de fereastră, dincolo de stradă, loc de verdeaţă, loc de odihnă, de unde – mai puţin zarazele înmormântărilor ţigăneşti, tot mai rare de altfel – nu se iţeşte nici durere, nici suspin. Doi chiparoşi mândri atrag, pare-se, respectivele vieţuitoare. Acolo toarce „pisi-ul” cu care mă „ombilichez” cu lumea, acolo torc şi dărăcesc şi eu diverse, adverse şi traverse. Prea des însă, ce-ncerc să ştopolesc îmi iese cu noduri. De exemplu, asta.

Dacă un politician a făcut una, trebuia să facă alta. Iar dacă o face până la urmă, naşpa, e prea târziu şi nu se mai pune. Dacă n-a făcut una, dar a făcut alta, bună şi aia, iarăşi nu se pune, că nu asta se aştepta în „prime-time”, singurul moment când chestia şi contează. Cu cât prestaţia eficientă a unui politician este mai rară, cu atât este mai ignorată. Şi asta în numele unei aşteptări permanente şi a exemplului de urmat după care răcnesc toţi comentatorii. Cunoaşte vreunul dintre „triştii lumii” că există parlamentari netelevizaţi, cu prezenţă şi activitate peste 90%, complet ignoraţi, dar eficienţi? Cine-s ăia? Nu-i cunosc! Deci, nu interesează! 

Revenim la lilieci şi ciuvici. Unii cică sug sângele din ce e viu până mortifică, celelalte prevestesc moartea. Într-un asemenea anturaj, ce mai e viaţa?

♣ E o zicere care îmi pare, de câte ori o văd sau o aud pomenită, mai ales pe post de concluzie, că ascunde o sămânţă de prostie: Norocul şi-l face omul cu mâna lui. Fie că are înţelesul de şansă – ca ansamblu de circumstanţe favorabile, fie că-l are pe cel de soartă – fatalitate, predestinare – norocul este un deznodământ al hazardului sau al facerilor şi nefacerilor altora. Omul nu poate decât, eventual, să profite sau nu de o conjunctură favorabilă asupra căreia, de cele mai multe ori, nu are nici o putere. „A avut noroc – a avut ghinion” este formula pereche, iute schimbătoare, sub care se ascunde frecvent un anumit fel de lene, aia de a gândi înainte de a face sau a nu face ceva. Dar să gândeşti înseamnă să-ţi asumi, moment în care nu prea mai poţi da vina pe altcineva decât pe soartă. Cu care te-ai luat în braţe ţopăind frenetic. Vă meritaţi unul pe altul!

crossKlaus Johannis, nu altul decât Preşedintele în exerciţiu: „…cred că CSM, Înalta Curte şi Parchetul General ar trebui să poată avea iniţiativă legislativă pentru că reprezintă instituţiile de aplicare a legii, respectiv de guvernare a justiţiei.” De ce nu şi Poliţia, Jandarmeria, ANAF, CNA ş.a.m.d., că şi ele sunt instituţii de aplicare a legii? Prin extrapolare, de ce nu ar guverna Parlamentul, că doar reprezintă organul reprezentativ suprem? De ce nu dăm toate prerogativele administrării statului Poporului, că doar ele este suveran? Iarăşi este folosită Constituţia ca hârtie igienică?

Pentru că abia acum a spus, în calitatea sa de preşedinte, ceva esenţial pentru convingerile mele – nu închinăciuni la biserici şi mormăieli politicoase – mi-e teamă că o să mă retrag în propria-mi carapace, ca broasca ţestoasă care a luat trei pumni între ochi, fără să ştie de unde.

Cu toate că Nichita Stănescu altceva voise să spună în Elegia Întâia, eu o dedic, cu un înţeles mai frust, lui Klaus Johannis, noua mea dezamăgire.

I.

El începe cu sine şi sfârşeşte
cu sine.
Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.

Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
şi nici formă.

Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai stâmtă piele
cu putinţă.

Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.

El este înăuntrul desăvârşit,
şi,
deşi fără margini, e profund
limitat.

Dar de văzut nu se vede.

Nu-l urmează istoria
propriilor lui mişcări, aşa
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
caii.

II.

Nu are nici măcar prezent,
deşi e greu de închipuit
cum anume nu-l are.
El este înlăuntrul desăvârşit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuşi punctul.

III.

El nu se loveşte de nimeni
şi de nimic, pentru că
n-are nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.

IV.
…………………………………..
Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, şi
cu atât mai puţin îl neagă:

Spune Nu doar acela
care-l ştie pe Da.
Însă el, care ştie totul,
la Nu şi la Da are foile rupte….

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Note de promenadă și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Jucându-mă Marocco cu gândurile

  1. miriammarydanielledaniela333 zice:

    }nc[ o dat[,cu scuzele de rigoare…http://ro.wikipedia.org/wiki/Elegia_%C3%AEnt%C3%A2ia

  2. miriammarydanielledaniela333 zice:

    Mă rog! Am încercat să înțeleg textul citat! Dar, după câte văd eu, în opinia Dv., nu am înțeles nimic. Textul poetic respectiv este suficient de ambiguu ca să trimită la…multe. Cum spuneați, omul cunoaște ceea ce vrea să cunoască. Se pare că acest lucru îl susține (de fapt) Iisus! „Fără absolutisme stupid sacralizante!” De fapt, eu nu sugerez nici un creștinism aici. (Dar, este adevărat că nu împărtășesc opinia Dv.că preoții sunt inutili. Eu cred doar că… dacă nu sunt utili pentru mine nu înseamnă că sunt inutili! Cam atât.) Nu știam că interpretarea aceea a textului poetic este, poate fi repudiată drept „para-fiosofări pseudo-religioase”. Oricum, ați scris „filosofări” și nu “filozofări” (deși, poate, după cum stau lucrurile, aș fi meritat să scrieți “filozofări”, nu-i așa?) Am să mă gândesc de ce ar putea intra interpretarea mea în acea categorie. Nu poate fi decât un câștig pentru mine! Nu mai insist. Am citit cu destul de multă atenție ceea ce ați scris de la un moment dat. Nu pot spune că nu eram în cunoștință de cauză. (Ar fi fost și păcat pentru un om care a terminat psihologie și a făcut niște ani de psihanaliză!) Totuși, m-am referit la textul poetic respectiv. Pe care l-ați citat! Îmi pare rău. Asta e!

    • Horia Pană zice:

      Ei, n-am spus niciunde că preoţii ar fi inutili, dar recunosc că am o părere proastă despre cum este înţeleasă şi practicată preoţia pe meleagurile noastre.

      Scriu filosof – filosofie pentru că în originalul grecesc este „s”, egal valabilă ca şi cea cu „z”.

      Omul cunoaşte ceea ce se străduieşte să cunoască. Şi poate cunoaşte şi cele cu care este de acord, şi cele cu care nu este de acord. Şi-şi exprimă acordurile şi dezacordurile fără ca asta să însemne război cu preopinenţii.
      Prin urmare, controversa nu este urmată de supărare. 🙂

  3. miriammarydanielledaniela333 zice:

    Dezamăgirea este ieșirea din amăgire! (Poate, în plus, să ne strecurăm ca iepurele din poemul lui Rimbaud, După potop, să ne facem rugăciunea către curcubeu, prin pânza de păianjen!)

    • Horia Pană zice:

      În opinia mea, amăgirea şi dezamăgirea sunt surori. Ieşirea din amăgire nu se face prin dezamăgire, ci prin realism. În general, dezamăgirea vine din idealizările cu care ne-am amăgit. Şi cam toţi suntem vulnerabili la idealizări. 🙂

      • miriammarydanielledaniela333 zice:

        Păi…cam da! Dar depinde și de stadiul în care se află …idealul! Este el ideal-sămânță sau a devenit ideal-opresor?!

      • Horia Pană zice:

        Miriammary,

        Iartă-mă, dar nu pricep deloc ce vrei să spui cu „idel-sămânţă” şi „ideal-opresor”. Şi crede-mă, am încercat. 😀

      • miriammarydanielledaniela333 zice:

        Ideal:
        “ model, noimă, țel suprem care determină felul și caracterul comportamentului indivizilor sau al grupurilor sociale; reprezentare a acestui țel”( DEX)

        Orice astfel de model nou, determină, în istorie, o nouă temă. Determină și o restructurare – dacă este adoptat – și este la început ca o sămânță care încolțește, crește și se răspândește, se înmulțește… creează un orizont al său, o deschidere. Recunoști aceeași temă oricâte variațiuni ar avea.
        Dar un model,un ideal, un țel necesită operaționalizare. Este un drum de la vis la realitate.
        Cu timpul, implementarea ideilor care susțin, derivă din acest model, necesitând operaționalizare, se izbește de tot felul de obstacole concrete, (până la opoziție) și astfel , idealul se tocește…se erodează, nu mai este deschizător de orizonturi…nu mai entuziasmează, nu mai motivează, nu mai călăuzește. Poate fi însă confiscat! Poate deveni sau sta la baza unei parareligii și atunci devine ideal-opresor! (Ca un pat al lui Procust!)(Utopiile sunt ca mincinoșii și felurile lor: mincinosul conștient de ceea ce face,dar care nu se minte pe sine și mincinosul care vrea să fie sincer cu ceilalți și atunci trebuie să se mintă pe sine!)
        Mă rog, cam la asta mă refeream.

      • Horia Pană zice:

        Am înţeles acum unde baţi. Eu vorbeam însă de idealizări (cf. DEX: a atribui unui lucru sau unei ființe calități excepționale) şi nu de idealul la care faci tu referire.

      • miriammarydanielledaniela333 zice:

        Se spune despre Dumnezeu nemanifestat că habar nu are despre Dumnezeu manifestat! Unii încearcă să atribuie aici o fărâmă de conștiință sau conștiinciozitate! Hm, grav cuvânt. Adică, eroismul părții nemanifestate. Dumnezeu ar fi manifestare a tot ceea ce se poate manifesta și nemanifestare a ceea ce nu se poate manifesta, și este adică o imposibilitate. Dar, după cum spune și Kant, nimicul este o imposibilitate logică! Logică sau ne-logică…Totul este inversul Totului! Și, deși nu este o problemă veritabilă, nimicul luat înăuntrul nostru, ideea nimicului (ca nimic –de- cunoscut absolut, ca imposibilitate de a cunoaște ceva în sine) , care deja nu mai are nimic de-a face cu nimicul, ne creează probleme. Nu putem cunoaște lucrul în sine, înăuntrul punctului, Îndesimea acelui punct din care – în mod absolut – nu iese nimic,nu strălucește, nu rămâne nici o urmă, nemanifestare, este… totul inversul totului!
        Nu putem cunoaște lucrul în sine ci doar manifestările sale, fenomenul! Totul este inversul totului dar nu i se opune și cu atât mai puțin îl neagă! Nu putem cunoaște nemanifestarea ci doar manifestarea!
        La rigoare, nu putem cunoaște pe cineva decât după faptele sale, după manifestările sale. Dar, aici, și tăcerea este un răspuns. Și a face și a nu face sunt tot faceri.
        De fapt, ce v-a determinat să alegeți acel text ca o referire la o dezamăgire?
        Retragerea în carapace! Problema mea este una și mai spinoasă! Ne va fi de folos un om de caracter? Chiar dacă, la rigoare, nu ar face nimic, ci doar ar sta acolo, în fruntea statului, să se rușineze de simpla sa prezență Acolo cine știm sau nu știm noi? Este doar un feeling!

      • Horia Pană zice:

        Miriammary,

        Probabil că nu ai înţeles cine, ce şi cum sunt eu într-ale gândului şi simţirii: fără absolutisme stupid sacralizante. Nimic? Totul? Dumnezeu? Diavol? Iertare? Pedeapsă? Toate astea amestecate? Nu e creştinism ce sugerezi tu, ci un melanj pe care iisus îl repudia. Omul cunoaşte ceea ce vrea să cunoască. Fie că-i place ce cunoaşte, fie că nu. Este soarta lui de a alege între ele şi blestemul sau fericirea de face o anume alegere. Treaba lui. Asta spune Iisus. Restul, sunt cimiliturile popilor care-şi vor astfel justificată existenţa. Ăştia nu mă interesează.
        Cunosc ce vreau să cunosc întrebându-mă şi întrebând în afară, nu preluând dogme.
        Orice discuţie pe această linie este ratată şi refuzată de mine. Din acest moment. Deci, rogu-te, renunţă! Nu ai nici o şansă cu para-filosofări pseudo-religioase. Nu cu mine.

      • miriammarydanielledaniela333 zice:

        Mă rog! Am încercat să înțeleg textul citat! Dar, după câte văd eu, în opinia Dv., nu am înțeles nimic. Textul poetic respectiv este suficient de ambiguu ca să trimită la…multe. Cum spuneați, omul cunoaște ceea ce vrea să cunoască. Se pare că acest lucru îl susține (de fapt) Iisus! „Fără absolutisme stupid sacralizante!” De fapt, eu nu sugerez nici un creștinism aici. (Dar, este adevărat că nu împărtășesc opinia Dv.că preoții sunt inutili. Eu cred doar că… dacă nu sunt utili pentru mine nu înseamnă că sunt inutili! Cam atât.) Nu știam că interpretarea aceea a textului poetic este, poate fi repudiată drept „para-fiosofări pseudo-religioase”. Oricum, ați scris „filosofări” și nu “filozofări” (deși, poate, după cum stau lucrurile, aș fi meritat să scrieți “filozofări”, nu-i așa?) Am să mă gândesc de ce ar putea intra interpretarea mea în acea categorie. Nu poate fi decât un câștig pentru mine! Nu mai insist. Am citit cu destul de multă atenție ceea ce ați scris de la un moment dat. Nu pot spune că nu eram în cunoștință de cauză. Totuși, m-am referit la textul poetic respectiv. Pe care l-ați citat! Îmi pare rău. Asta e!

  4. Florin Matis zice:

    Ba au atata piele, ca nici nu-i mai incape si depaseste atat de mult sfera nesimtirii incat nici
    nu-i mai cuprinde.Pentru ei
    nu mai exista limita masurii, pentru ca este infinita iar probarea capacitatii este imposibila tot datorita acelui infinit imposibil de determinat.

    • Horia Pană zice:

      Domnule Florin Matiş,

      Fiind vorba în textul meu doar de Johannis şi de o chestiune concretă, nu m-am referit nici la un generalizator „ei”; pe care oricum îl evit. În a treia secţiune a articolului chiar încerc să lămuresc de ce nu generalizez. Dar o inconfortabilă majoritate aşa este, precum spuneţi.
      Când Nichita zicea despre cea ma strâmtă piele, tocmai despre pielea care stă să nu mai încape trupul zicea. 🙂

  5. Reblogged this on Pasarea Phoenix Remixed & co and commented:
    Din nou despre peștele din capul țării. Atenție! Gaze!!! Pute cam tare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s