Je suis Charlie?

BXZÎn contra tuturor sentimentalismelor sau în contra unor anumite accepţii ale corectitudinii etice care au poluat (nu există alt termen mai blând pentru asta) discursurile publice din ultima săptămână, zilele care au urmat atentatului de la Charlie Hebdo, eu n-o să plâng nici vieţile pierdute, nici sacrilegiile puse în cârca atentatorilor sau caricaturiştilor implicaţi. Deplâng însă ipocriziile asociate tragediei. Ceea ce a devenit subiect de dezbatere este libertatea de expresie şi limitele şi limitările ei, fiecare avocat pledând fie pentru, fie împotriva libertăţii de a fi liber în exprimarea unor convingeri.

Unul dinte subiecte ar fi cel al sacralităţii religiei şi riturilor aosciate, în sensul de tabu. Nimic nu este acceptabil câtă vreme conteşti acest tabu. Aici mare parte a religiilor converg şi am întâlnit un discurs în egală măsură exclusiv şi exterminator: A lua pe Dumnezeu în derâdere merită pedeapsa supremă – moartea sau formele ei derivate care trimit spre aneantizarea spiritului! Şi totuşi, toate astea în numele unui spirit suprem care invită la consens întru viaţa dincolo de viaţă care nu e niciodată pe deplin moarte. Mai că-mi vine să cred că Diavolul este cel mai raţional spunând că asta e ilogic în cadenţă cazonă. O fi raţiunea modalitatea prin care credinţa în valori, dincolo de egoisme şi fariseism, devine lucrarea diavolului? Nu ajungem astfel ca în scrisorica unei cătane ce-i perora adoratei civile şi neconvinse de sentimentele sale sincere că „limita şi-a atins apogeul”?

Fiecare religie sau confesiune se pretinde a fi cea adevărată. Cum poţi alege între atâtea „adevărate” fără să cazi în păcat sau erezie? E clar că în cazul oricărei ezitări de acest gen eşti condamnat Gheenei, oricum ar defini-o dumnealor. Intervine pârdalnica de logică – tot de la Dumnezeu musai să vină, că totul de la El vine, nu? – care te convinge că nu e posibil ca două „adevăruri” să fie contradictorii. Numai că vin nişte apologeţi care şi ei vor să te convingă că logica este lucrarea dracului. În numele logicii lor. Care este sfântă pentru că n-are nevoie de premise, ci doar de concluzia care este Premisa Premiselor.

Nu doresc să fac analize semantice sau pseudo-juridice privind conceptul de libertate de expresie. L-au tocat zilele astea toţi „bucătarii” care mărunţesc „pătrunjelul” care asesonează „fripturile”. Tot ei însă au pledat până deunăzi că libertatea nu poate fi mărunţită fără a o declasifica în non-libertate. Şi atunci cum poţi susţine că am dreptul, în numele libertăţii de expresie, să cer public limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie, mai exact să cer legiuitorului şi spiritului civic, dar şi bunei cuviinţe, civilizaţiei interioare, bunului simţ să mă ajute”1? Da, în numele libertăţii de expresie poţi cere şi multe, dar trebuie şi să accepţi tot la fel de multe. De exemplu, că în numele unei anumite libertăţi de expresie unii au ars cărţi considerate nocive spiritului. N-o fi problema domnului în cauză, deoarece cauza e alta. Şi totuşi…

Pamfletul, satira şi alte genuri literare sau conversaţionale deranjează, ofensează. Ba chiar sunt considerate lipsite de gust artistic. Să fie oare ceea ce nu ne place ofensator? Pe acest considerent chiar şi ce susţin diverşii „puritani” poate fi ofensator. O fustă cu două degete peste genunchi? Un decolteu care dezvăluie discret că sub o cârpă sunt nişte sâni, daţi de Dumnezeu totuşi, dar care provoacă o condamnabilă erecţie? Dar tot de la Dumnezeu vine şi erecţia fertilă, că aşa a lăsat lumii să fie. Dacă nu e bine, cum ar fi bine? Cum a lăsat Dumnezeu sau cum zic epigonii lui Dumnezeu?

Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu ne-a lăsat să ne înmulţim prin intermediul călugărilor scopiţi mental. Am fi fost toţi de-o „rasă”.

Ce implică a lua în derâdere? În primul rând a nu lua în serios. Să iei în serios însemnă să crezi că o chestiune este măcar veridică, dacă nu măcar de luat în seamă, ori să o accepţi ca explicativă în contra oricărei contestaţii. În acestă ultimă categorie intră dogma. Ea nu mai trebuie explicată, justificată etc., ea este pur şi simplu dincolo de simţ comun, dincolo de raţiune. Ba chiar raţiunea devine un impediment sau un sacrilegiu. De ce refuzul explicaţiei mi-ar fi temei pentru un imperativ care se refuză explicaţiei? Pentru că în cazul ritualurilor cu aşa ceva ne confruntăm: aşa zice, aşa face lumea, deci trebuie, în numele unei tradiţii oarecare, să ne conformăm fără crâcniri. Ca să fim în rândul lumii. A te întreba nu este din rândul lumii? Atunci şi nedreptatea poate fi dreaptă, mai ales dacă i se dă justificarea unui comandament asupra căruia nu ai putere. Şi singura putere căreia nu i te poţi opune este cea a imaginaţiei. Căci este singura nelegitimată de norme. Prin urmare, ea este cea mai periculoasă dacă e liberă. Ce fac riturile religioase? Normează, ori măcar încearcă să normeze imaginaţia.

Ce fac însă cei care incriminează derâderea? Iau cel puţin în derâdere ce li-este străin convingerilor. Sunt creştini care iau în batjocură pe necreştini, sunt islamici care iau în batjocură nonislamicii etc. Pentru că toţi aceştia se revendică de la propriul adevăr despe lume şi viaţa lumii. Culmea însă, pe niciunii nu-i ucide Dumnezeu cu foc şi pucioasă, ci îi lasă să umple faţa pământului, să se înmulţească şi s-o stăpânească. Doar că ei nu vor să se suporte unii pe alţii. Şi nu-i stresează contradicţia din propriile precepte religioase de la care-şi revendică vieţuirea. De ce deriziunea la adresa unora ar fi mai justificată decât deriziunea altora la adresa lor? Mai bine nu-şi pun această deranjantă întebare şi chemă la exterminarea preopinenţilor.

Cei care au luat în derâdere îşi merită soarta crudă care, uneori, li se întâmplă. Puteau să fie mai prudenţi. Nu toţi ar trebui să fie în egală măsură prudenţi? Şi ce înseamnă să fii prudent? A fi prudent însemnă a fi prevăzător cu şansele tale de supravieţuire într-o situaţie critică, defavorabilă. Prudenţa asta se referă însă la o situaţie dată, nu este general valabilă tuturor situaţiilor cu care te vei confrunta în viaţă. Prudenţa altfel înţeleasă ar fi împiedicat orice schimbare în societate. Tradiţia este o astfel de prudenţă, cea a păstrării unui statu-quo. Nimic ce deranjează starea de fapt nu poate fi tolerat şi deci încremeneşte. În ciuda acestei concepţii, lumea a evoluat tocmai prin forţarea graniţelor. De ce deriziunea, cea care a dat naştere, zic eu, Iluminismului, ar deveni azi criminogenă? Pentru că lezează sensibilităţi legitime, se spune. Legitimă îmi pare şi consecventa întrebare: De ce sensibilitatea religiosului este mai îndreptăţită decât sensibilitatea ateului? Tot despre credinţe vorbim în cazul amândurora. Din cauza inapetenţei unuia dintre ei de a-şi exterioriza temerile într-o entitate omniscientă şi omnipotentă? Pentru că de temeri vorbim în cazul religiosului cotidian, mundan. În caz contrar nu ar face apel la sancţiuni sau recompense dincolo de realul în care-şi duce existenţa palpabilă. Dincolo de palpabil sunt doar dorinţe şi spaime simţite ca tangibile sau iminente într-un temporal totuşi neidentificabil şi nemăsurabil. Dacă a crede altceva sau altfel este sacrilegiu avem de-a face cu totemizarea vieţii în societate, iar dacă este erezie deja suntem în situaţia de a ne elibera de sub idoli. Idoli pe care religiile îi propun şi-i repudiază conjunctural. Ceea ce mi-e-mi aduce a ipocrizie ritualică. Orice religie am alege ca subiect de analiză, amalgamată cu statul devine totalitară. Întreaga istorie a umanităţii ne confirmă această tendinţă. Ba mai mult, acolo unde s-a înfipt, aşa ceva a înfiripat. De câte ori mai trebuie să ne punem palmele peste ochi?

S-a pus de asemenea problema curajului asociat inconştienţei. Curajul inconştient este caracteristic acţiunii lipsite de teamă, ceea ce implică psihopatia şi adormirea privind consecinţele. Curajul însoţit de teamă este asumarea şi conştientizarea consecinţelor înainte de acţiune. Este cazul martirajului. Numai că el nu este martiraj decât pentru supravieţuitori şi, de reţinut, este dincolo de religios sau ateu pentru că motivaţiile lui sunt de aceste feluri în egală măsură. A-ţi susţine valorile şi principiile în contra unui curent majoritar şi ostil înseamnă curaj. Şi la el au apelat şi religioşii, şi ateii aidoma. De ce doar unii ar fi aleşi, de ce doar unii ar fi binecuvântaţi? Şi de cine? De supravieţuitori, mulţi dintre ei nişte laşi căţăraţi pe şalele celor care s-au sacrificat. Ce-i dumnezeiesc aici şi ce-i lumesc?

Nu există libertate de expresie dacă nu contest şi dacă nu mă supun contestaţiei. Indiferent de forma care o ia respectiva contestaţie. Îmi face sau nu plăcere contestaţia, e una. Să o resping, este alta, şi prea-mi seamănă a „adevăr mediat”, a minister care-mi legiferează natura mea, mai puţin comportamentul.

Je suis Charlie” este în acelaşi timp o frondă, cum este şi cabotinism. Ne vrem a fi ce nu suntem în stare a fi cotidian, totuşi, de ce să nu profităm de o conjunctură favorabilă când prin „a fi Charlie” ne pierdem în mulţimea care ne ascunde identitatea în mare măsură laşă. Mâine mai suntem, poimâine mai vedem, mai vorbim, dar răspoimâine mai degrabă mai avem şi altă treabă. 

Am auzit voci intelectuale cerând cenzura înţeleaptă precum cerea Iliescu despotism luminat. Şi nu li se părea că ofensează drepturi şi libertăţi pe care, când e vorba de propriile lor persoane, le clamează. În acelaşi timp, libertatea de expresie este susţinută de cei care mai ieri cereau închiderea unor entităţi media neconvenabile. În numele aceleiaşi libertăţi de expresie.

Şi ca un ateu ce nu sunt, ca un bisericos ce nu sunt, zic: Doamne, ori eşti, ori nu eşti, dar ai putea să ni-i iei de pe cap!

1Andrei Pleşu, Crimă, libertate, religie, Adevărul, 12.01.2015

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Sâmburele polemic și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Je suis Charlie?

  1. Jan Valjean zice:

    Nu simt niciun fel de mila pentru caricaturistii obraznici si ofensatori ucisi de teroristi la Paris.Compatimesc doar sufletele celor omorati fara legatura cu ,,inepta si mizerabila” publicatie pariziana,ei nu au parte decat de o durere fara margine..

  2. Florin Matis zice:

    Intelepciune sau inteligenta, civilizatie sau obscurantism ? Care a fost primordial in protestul acesta “organizat” ? Si care a fost finalitatea acestui act ? Ce deosebiri atat de flagrante exista intre religiile crestinilor si cea a musulmanilor ? S-a Inregistrat un salt in scopul binelui public sau in progresul omenirii ? Sau se naste un nou stil literar in abordarea abrupta a unor teme religioase ? Sau se pun bazele unei noi forme de organizare a statului ?Poate ca raspunsurile care se vor da vor conduce si la gasirea
    unei noi forme de exprimare a bunului simt si a respectului, unii fata de altii, de care trebuie sa se bucure toti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s