Procesul de substandardizare a politicianului „de formă”

Politicieni de forma1. Urmărind devenirile politicienilor noştri, ajung să spun că ultimii politicieni cât de cât veritabili au fost cei din democraţia de până în 1947, chiar dacă parte dintre ei se molipseau cu agenţii patogeni din preajma puterii care, indiferent de culoarea sa politică, avea, ca şi azi, o predispoziţie spre discreţionar şi insaţietate. Ca atare, se iţeşte aici un dram de idealizare. Totuşi, vârfurile clasei politice de atunci, în ciuda unor sincope de care s-au făcut diret sau indirect vinovate, au promovat în general modernizarea societăţii şi a propriilor mentalităţi şi acte. De exemplu, am avut ocazia să citesc dezbaterile parlamentare ale vremii, majoritatea dintre ele modele de interes public exprimat cu logică argumentativă – uneori cu umor, cu sarcasm sau cu patimă – dar în absenţa constrângerilor unor regulamente ce ar fi anulat Parlamentului rolul esenţial şi de for deliberativ, nu doar legislativ. Discursul amplu pare să nu fi obstrucţionat activitatea instituţiei, ba din contra pot zice, a limpezit de cele mai multe ori problematicile supuse atenţiei.

Pendularea între „dictatura proletariatului/oamenilor muncii” şi „democraţia populară” din 1947 şi până în 1989, când „poporul muncitor, în frunte cu clasa muncitoare condusă de partidul Comunist” (Constituţia RPR, 1952), când în Republica Socialistă România forţa politică conducatoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român” (Constituţia RSR, 1965), transformă politicianul eminamente într-un slujbaş al partidului-stat, condiţionat de obedienţa faţă de conducerea locală şi centrală, învăţând şi sofisticând metodologia arivismului pentru propria căpătuială. Bunăstarea personală era direct legată de apropierea de centrii de putere ai sistemului: administraţie locală, miliţie, securitate, armată, activism în comitetele locale de partid, administraţie centrală, apartenenţa la „cupola” partidului. Mai sofisticat decât cetăţeanul neimplicat, slujbaşul politic al epocii s-a rafinat în arta dedublării de personalitate şi, cu cât urca mai sus în ierarhia de partid, cu atât era mai slugarnic faţă de şefi şi mai insensibil ori chiar brutal faţă de subalterni şi alte persoane asupra cărora îşi prăvălea autoritatea.

Momentul decembrie 1989 a fost însoţit de o efervescenţă emoţională a conceptului de democraţie. Fără a încerca să dezvolt aici şi acum subiectul, am convingerea că dincolo de o minoritate şcolită şi auto-şcolită, restul populaţiei n-a avut habar că democraţia nu este doar inversul dictaturii, aşa cum se răsfrânge imaginea dintr-o oglindă, reflexia păstrând trăsăturile obiectului, fie ele calităţi sau defecte. Prin acest interstiţiu cultural s-au strecurat slujbaşii fostului partid-stat cu toate apucăturile şi dibăciile încarnate deja, reocupând, după câteva scurte ezitări, instituţiile. Reprezentanţii minoritatăţii mai sus pomenite, cât de cât pregătiţi intelectual pentru o tranziţie judicioasă la democraţie, fie au fost încet-încet eliminaţi, fie au ales comentariul critic de pe margine, fie şi-au descoperit la rândul lor aptitudinile arivismului şi oportunismului. Cum noul cvasipartid-stat, FSN, a controlat şi dominat scena politică timp de şase ani, cum modelul de succes material s-a dovedit a fi apartenenţa la holdingul de complicităţi politico – judiciaro – economice, după prima alternanţă politică la guvernare (CDR, 1996) modelul a fost continuat aidoma (ici-colo cosmetizat) până azi, schimbându-se alternativ ocupanţii funcţiilor de autoritate, nu şi relele deprinderi formalizate instituţional de la o guvernare la alta. Nu atât de noul politician pe cât am vrea unii dintre noi, în majoritatea întrupărilor sale, nu şi-a găsit în politică nici vocaţia, nici profesia, nici una dintre principalele însuşiri: pasiunea, sensul răspunderii şi sensul proporţiei ( apud Max Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Ed. Anima, 1992). În schimb şi-a adaptat atitudinile pe tiparul translatat de la activistul de partid al regimului trecut: loialităţi subsumate servilismului faţă de lideri, căpătuială, indiferenţă sau aroganţă faţă de „cei de jos”, sentimentul omnipotenţei şi impunităţii clamate în numele legitimităţii oferite de buletinul de vot.

2. Ţin minte că m-am bosumflat şi l-am catalogat drept cinic pe Silviu Brucan când a spus, în ’90 că „pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani”. În ajunul împlinirii profeţiei (2009 – 2010), am realizat că au trecut 20 de ani degeaba, zicându-mi însă, de data asta, că de fapt Brucan a fost un optimist şi mai curând ar fi vorba de vreo 40 de ani, precum rătăcirea lui Moise prin pustiu, până ce năpărleşte poporul de năravurile trecutului. Dar şi aia-i o poveste, că noua generaţie îşi ia învăţătura de la aia veche, cu năravurile ei cu tot.
Daniel Şandru, politolog ieşean, interpretează situaţia României, la 25 de ani de la „prezicerea” lui Brucan, prin clasificarea consolidării democratice definită de Andreas Schedler (în Adevărul), noi aflându-ne, în opinia sa, abia la momentul 3, cel al „organizării democraţiei”:

1. Prevenirea colapsului democraţiei (care ar dura între 1 şi 3 ani);
2. Prevenirea eroziunii democratice (1-5 ani);
3. Organizarea democraţiei (10-15 ani);
4. Dezvoltarea democraţiei;
5. Fundamentarea democraţiei.

Realitatea observată de mine mă îndeamnă să consider că deşi am trecut pragul „colapsului democraţiei”, am reuşit să ne împotmolim la şi să ne specializăm în „eroziunea democraţiei”. Degeaba am împrumutat modelul structural şi instrucţiunile de utilizare ale unei democraţii, dacă, ulterior, am ales să improvizăm, să înlocuim materialele de construcţie, să umblăm la cantităţi, să transformăm autohtonismul păgubos într-o nouă calitate, ca să fie devizul de lucrări mai ieftin. Se dovedeşte însă că acest ieftin este infernal de costisitor, iar democraţia noastră nu e lăsată sub nici o formă să iasă din „originalitatea” ei pseudodemocratică.

S-a bătut monedă pe prognosticul că generaţia de 18 – 20 de ani ajunsă la 40 de ani va amorsa „organizarea şi dezvoltarea democraţiei” şi va determina consolidarea ei. Că acestă generaţie aşteptată va înlocui indezirabilele generaţii anterioare dacă, acestea, nu vor face nobilul gest de a se sinucide, pentru a simplifica ascensiunea tinerilor merituoşi de la Dumnezeu. Iată că-i vedem pe aceşti tineri, de ceva timp, activând, blocând, parazitând, precum magiştrii lor politici, toate etajele puterii în stat, închistaţi în carnea sistemului politic ca trichinela în muşchiul porcului.
S-a bătut monedă pe determinarea afişată de toate opoziţiile de a reforma şi răs-reforma sistemul politic, politicienii angajându-se declarativ la toate demersurile generate de cele câteva elemente de societate civilă venite cu un proiect viabil de fundamentare a unei democraţii funcţionale din punct de vedere structural, electoral şi procedural. După fiecare toamnă electorală, toate aceste angajamente au ruginit ca frunzele, s-au chircit, au căzut pe pământ şi au fost călcate în picioare.

3. Politicienii noştri s-au conservat prin autoreproducere, conform unui tipar comportamental imitativ, în ciuda diferenţelor educaţionale, generaţionale sau de orientare politică. Şi odată ce pentru grupul lor, devenit cu rapiditate autarhic, lucrurile se dovedeau benefice, orice tentativă de a modifica statuquo-ul s-a lovit şi se loveşte în continuare de o rezistenţă la schimbare extrem de puternică, dumnealor dovedind o solidaritate ieşită din comun, care sfidează până şi cel mai elementar simţ al raţiunii şi bunei cuviinţe.
De pildă, până mai ieri, noul PNL – care se dovedeşte pe zi ce trece a fi o nouă struţo-cămilă oportunistă; a câta oare? – perora împotriva actualului sistem de vot şi lua în braţe propunerile grupului civic intitulat Politica fără Bariere, pentru ca în final să-şi dea mâna cu PSD şi să menţină în preconizata revizuire a legilor electorale alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin (avantaj pentru mamuţii politici) şi pragul electoral de 5% (obstacol pentru alternativele politice). Oare ce motive ne-ar putea îndemna să credem că la final de stagiune nu vom avea altceva decât o retipărire a actualei legislaţii în vigoare? Sau chiar editarea uneia şi mai restrictive? Ajungem, canoniţi de experienţe, la următoarea concluzie: Mi-e teamă de politicieni, mai ales atunci când fac reforme.

4. Democraţia teatralistă care nu se mai dă dusă de pe estradă îşi va continua prestaţia de prost gust atâta timp cât va avea public s-o urmărească şi să-i mai şi plătească reprezentaţiile bulevardiere. Pentru că nu văd iţindu-se din majoritatea cabotină a conclavului politic actual pe cineva care să se bată pentru „organizarea democraţiei”, ci doar pentru propriile plăsmuiri despre ce i se pare a fi o alcătuire convenabilă şi căreia-i spune democraţie, că e în vogă aşa.
Scădem pragul electoral? Nu.
Scădem cota de membri care pot forma un partid politic? Nu.
Permitem înfiinţarea de partide cu relevanţă locală, care să candideze doar în alegeri locale? Nu.
Permitem alegerile uninominale în două tururi – ca pentru preşedinte – pentru o mai bună reprezentatitivitate şi deci legitimitate? Nu.
Creăm criterii transparente şi deci controlabile pentru finanţarea partidelor şi campaniilor electorale? Nu.
Creăm mecanisme electorale prin care partidele sunt forţate să iasă din cutumele clientelismului privind nominalizările de candidaţi; de exemplu prin utilizarea listei deschise? Nu.
Deschidem dezbaterile politice către ochii şi urechile publicului? Nu. (Ba mărunţim şi intervenţiile „răcanilor” rătăciţi prin parlament la nişte minuţele amărâte.)
…. Şi lista e departe de a fi epuizată.

Noi nu facem nimic din toate acestea, noi ne-am angajat să facem reformă!, ne împuiază capul politicienii noştri de toate spiţele. Deocamdată suntem preocupaţi de formă. Deci, să hotărâm de formă!

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Procesul de substandardizare a politicianului „de formă”

  1. Jan Valjean zice:

    Halal democratie mai avem si noi in Romania ? De fapt ne confruntam cu mafia de stat,acea forma de mafie in care mafiotii care fac semne masonice cu degetul la nas,sunt de fapt politicieni corupti si functionari de stat putrezi de ,,democratie”.

  2. Grasul zice:

    Tare amare mai sunt constatarile!
    Si sunteti si dumneavoastra de parere ca suntem in etapa „3. Organizarea democraţiei (10-15 ani)”?
    In clasificarea lui Andreas Schedler unde se incadreaza invatarea democratiei? Ca eu am impresia ca in etapa asta mai suntem inca!

    • Horia Pană zice:

      Bună, Grasul! 😀

      La o realitate amărâtă, constatări amărâte. Kharma nefericită!

      Învăţarea democraţiei ar fi la punctul 2, prevenirea eroziunii ei. Aste pentru că la noi ea nu a fost o mişcare de jos în sus, ci de sus în jos şi menţinerea stării de democraţie trebuie conştientizată pentru a fi apărată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s