Cum ne pricopsim cu politicienii de-i avem

VotingChibritul este format din trei părţi: partea de jos a chibritului, partea de mijloc a chibritului şi partea de sus a chibritului. Partea de jos a chibritului este formată tot din trei părţi: partea de jos a părţii de jos a chibritului, partea de mijloc a părţii de jos a chibritului, partea de sus a părţii de jos a chibritului. Partea de jos a părţii de jos a chibritului are şi ea tot trei părţi: partea de jos a părţii de jos a părţii de jos… 

Dacă ne pricepem cu adevărat la ceva, păi atunci se ajunge, evident, în majoritatea situaţiilor, şi la flecăreala pe teoretizări care mai de care mai pestriţe, astfel încât, alternativ, ne amuzăm dacă noi băgăm băţul prin gard sau ne inflamăm dacă nouă ni se bagă băţul prin gard. În celelalte, dar mai puţine situaţii, îi întâlnim pe cei care mănâncă teorie pe pâine şi care se împart şi ei în categorii: pe de oMISMATCH-SundayReviewCover_March17.jpg
parte cei inapţi să le pună în practică fiindcă realitatea din capul lor nu se potriveşte cu cea de de-afară, iar pe de altă parte cei în aşa hal de oportunişti încât se străduiesc să ne convingă că lucrurile care nu se potrivesc de nici un fel pot fi totuşi potrivite.

O teorie preluată frecvent drept soluţie la politicianul inept sau şarlatan este aceea că schimbarea sistemului de vot conduce la o primenire a scenei politice (ca să nu zic clasă). Să vedem cum stăm din punct de vedere istoric cu sistemele de vot.

Primele alegeri în spaţiul românesc au loc în 1831 (Ţara Românească) şi 1832 (Moldova), ca urmare a introducerii Regulamentelor Organice. Dar candidau doar boierii cu vârsta peste 30 de ani, într-un sistem majoritar relativ (1 tur, câştigătorul ia tot). Apoi, între 1859 şi 1918 avem sistemul majoritar absolut (în două tururi). Din 1918 se introduce sistemul de vot cu reprezentare proporţională (listă de partid), dar nu votau decât bărbaţii. Lăsăm deoparte ameţeala cu votul în comunism şi între 1990 şi 2008 revenim la sistemul proporţional cu listă blocată de partid. Într-un final apoteotic, din 2008 avem bizareria votului majoritar într-un tur, dar mandatele se împart proproţional. Şi-am văzut ce-a ieşit în 2012, alegeri ilegale, am putea spune, deoarece au fost încălcate normele de reprezentare în parlament: un deputat la 70.000 de locuitori şi un senator la 160.000 de locuitori (Legea 35/2008, art. 5, al. 2 şi 3). La modul cum s-a ajuns să se intre în parlament de pe locurile 2 şi 3, în detrimentul celui de pe locul întâi, logica se sufocă şi sucombă.

La fel ca în exagerat de idealizata democraţie românească interbelică, cea de azi produce politicieni cam de aceeaşi factură, în ciuda sistemelor de vot încercate. Iar motivul este acela că indiferent de sistemul de vot ales, candidaţii au fost şi sunt propuşi de partidele politice. Şi cum arată propunerile, aşa arată şi scena politică. Obstrucţionat prin tertipuri legislative şi discursive fie să-şi exercite efectiv constituţionalul statut de entitate suverană în stat, fie să înţeleagă ce i se întâmplă de fapt, cetăţeanul alegător ori absentează din dezgustul provenit din cunoştinţa de cauză, ori îşi bufneşte ştampila pe buletinul de vot pe considerente de care e mai bine să nu-l întrebi, ori mai cheltuie o centimă din fişicul cu speranţe.

Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt, e cel care râde şi astăzi de tine... Partidele politice s-au re-format din 1990, plastic descriind fenomenul, astfel: Membrii fondatori au urcat cu liftul la ultimul etaj, pe care l-au ocupat; au blocat apoi liftul şi au pus paznici pe casa scărilor; imediat după aceea şi-au împărţit apartamentele şi au emis invitaţii, dispense şi indulgenţe prin care şi-au creat curteni; apoi şi-au împărţit cu membrii fondatori şi curtenii altor „ultime etaje” instituţiile statului, numind asta alternanţă la putere; la urmă de tot au ajuns să nu le mai pese de nimeni şi de nimic.

Credeţi cumva că speculanţii unui sistem care le asigură perenitatea în reţea vor accepta reforma care să le pună sub semnul incertitudinii chilipirul preconizat?

Să zicem că avem alegeri majoritare. Într-un tur, iese cu cele mai mari şanse propunerea partidului cel mai bine plasat în percepţia publică a momentului. Aşa cum se arată a fi tipicul, partidul care sugerează că ar pune în aplicare nişte promisiuni. Dar, după cum ar fi trebuit să se vadă până acum, promisiunile sunt condiţionate de „greaua moştenire” – adică nu putem nimic pentru că cei dinainte ne obligă să facem ca ei, evident rău – sau condiţionate de comandamente externe la care suntem obligaţi să ne înduplecăm sau… ceasul rău. În două tururi există beleaua ca o alianţă conjuncturală, chiar benefică fiind, să strice nişte socoteli electorale. Deci, NU. Să zicem că avem alegeri proporţionale, pe liste de partid. Face partidul ce face şi pe locurile garantat eligibile apar „loialiştii”. Au ei vreo treabă cu electoratul? NU, doar cu raporturile de smerenie şi cumpănă a intereselor personale. Fapt care permanentizează filtrul cu tipar selectiv, funcţie de favor şi alte înlesniri reciproce.

Se aşteaptă cineva la o schimbare de „paradigmă” – parcă aşa se spune în lumea bună la modelul vărsat în scheme electoraliste – prin scamatorii politicianiste? NU atâta timp cât proiectele de reformă nu trec pragul bruioanelor declarative. Cum să te împuşti singur în picior cu un pistol cu capse? E ridicol până şi pentru cele mai ridicole personaje ce se bâţâie pe scena politică.

Să zicem că vrem să ne alegem un Popescu care se confruntă cu Ionescu şi Vasilescu. Poate să fie Popescu tata Popeştilor, dacă Ionescu sau Vasilescu are un partid în spare care-l ridiculizează pe Popescu, praful se alege de Popescu. O fi Vasilescu mai bun decât Ionescu, deşi nimeni sau prea puţini l-ar vrea pe Popescu, care are o noimă? Să mori cu el în vise!

Să zicem că-l vrei pe Ionescu de pe o listă de partid, cică pe reprezentare proporţională. Dar e pe locul 7, iar partidul nu are şanse decât până la locul 4. N-aţi-l pe Popescu, pe locul 1, 2 sau 3, că aşa a hotărât partidul. Şi te pricopseşti cu Popescu de nu l-ai vrea, dar, na!… Soarta!

Să zicem că ai o listă deschisă şi tu, alegător cu mintea ta, nu-l votezi pe Popescu. Şi nu-l votează nici vecinii tăi. Păi nu se supără partidul? Şi ca să nu se supere partidul şi interesele lui, ia vezi-ţi de treabă alegătorule, că poate deranjezi democraţia de partid care ştie ce vrei tu în contra la ce vrei tu! Că tot nu şti ce vrei, că aşa spun ei, tovarăşii de la partid.

Nu cumva e ca pe vremea unui singur partid?

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Cum ne pricopsim cu politicienii de-i avem

  1. Jan Valjean zice:

    Dle. Pana,de ce scrieti atat de frumos,atat de real,atat de dur pentru un popor dezamagit si totusi el insusi dezamagitor ???

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s