Când democraţia deranjează: Printre frustraţi şi neputincioşi

FYPe facebook, nu contează cine, scrie aşa, legat de promisiunea unui referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea dacă Marine Le Pen iese preşedinte al Franţei în 2017: Pentru a bloca asemenea nebuni, legislatorii belgieni au decis să interzică, odată pentru totdeauna, orice tip de referendum. Sondaje câte vri, în Belgia, da, dar nu cu valoare legală. Nu există referendum. Oameni cu cap. Nu poti să faci legi după mintea gloatei, reaionară şi setoasă de orori oricând şi oriunde.” Comentariile sunt pe măsură:

Referendum, cel mai mare duşman al democraţiei;

Referendumul este o imbecilitate fără margini pentru că generează situaţii absurde… nu se poate face referendum împotriva drepturilor minorităţilor doar pentru că aşa vrea majoritatea… şi da, Elveţia este sub-evoluată politic;

Referendumul fără reglementări solide este doar o formă primitivă de gregarism care duce în cele din urmă la autoritarism (vezi Hitler);

Pulimea poate să voteze orice îşi doreşte (pentru asta sunt partide)… dar nu poate să decidă prin referendum teme punctuale; 

Educarea pulimii” este un proces cu o tradiţie de aproximativ două milenii… dar puţin (dacă nu aproape deloc) fructuos. 

Înainte de a intra în subiectul „referendumul la români văzut de alţi români”, doresc să aduc unele lămuriri privind motivul pentru care în Belgia sunt interzise referendumurile. Ultimul a avut loc în 1950 şi a privit dreptul regelui Leopold al III-lea de a se întoarce pe tron după exilul de şase ani. Majoritatea a votat pentru întoarcerea sa (datorită susţinerii celor din Flandra). Cade guvernul şi parlamentul permite întoarcerea regelui, ceea ce a dus la greve generale şi la proteste de masă în zonele locuite de francofoni, în urma violenţelor murind trei persoane, când jandarmeria a deschis focul. Ţara ajunsese în pragul unui război civil. Leopold al III-lea abdică în august 1950, la o lună după întoarcerea sa. Pentru a se evita asemenea situaţii, cu fracturi grave între flamanzi şi valoni, referendumurile naţionale şi regionale sunt interzise în Belgia, permiţându-se doar referendumuri locale, dar fără putere legală. Prin urmare, situaţia este cu totul alta decât nişte nebuni care vor nu ştiu ce, orice, oricând. Punem însă pariu că dacă va fi să se modifice Constituţia Belgiei, vom asista la un referendum?

Şi acum despre opiniile privind „referendumul la români văzut de alţi români”.

Nu putem vorbi de democraţie dacă nu avem cel puţin trei principii în stare funcţională: egalitatea în faţa legii, libertatea politică şi un sistem prin care guvernarea poate fi schimbată prin voinţa cetăţenilor.

Egalitatea în faţa legii se referă şi la dreptul inalienabil de a alege şi a fi ales fără constrângeri şi discriminări. Asta dacă le mai recunoaştem cetăţenilor dreptul de a se constitui în poporul care deţine suveranitatea naţională. Şi în baza acestei suveranităţi, cetăţenii se exprimă nu doar prin vot, ci şi prin referendum. Altfel, unii, care îi consideră „pulime”, „prostime”, „gloată reacţionară setoasă de orori”, şi se erijează în elită, îşi vor atribui însemnele puterii, constituindu-se în grupul care, constituţional, nu-şi poate exercita suveranitatea în nume propriu decât apelând la dictatură. Spunea un comentator minoritar aşa: „Toţi autoritarienii cred că ei ştiu mai bine ca voinţa demosului. Napoleoni de buzunar.” Chestiune care unor comentatori le scapă sau de care nu le pasă. Spunea şi un alt comentator minoritar: „Nu-ţi place pulimea? Educă-i.” Se întâmplă însă ca în întreg sistemul nostru de învăţământ: înainte de a-i educa pe alţii ar trebui să educăm educatorii.

Referendumul generează situaţii absurde doar atunci când subiectele puse în dezbatere nu sunt cu adevărat dezbătute, când întrebarea supusă referendumului este pe lângă lege (indiferent de o majoritate guvernamentală care maschează derapajul), cum am avut în 2009, când preşedintele a convocat un referendum pe teme ce exced legea, ori când întrebarea este ea însăşi absurdă pentru o societate democratică. Iar toate aceste generatoare de absurdităţi pot fi împiedicate de o legislaţie limpede, coerentă… Despre cât de subevoluată este Elveţia astăzi lăsăm să răzbată un hohot de râs.

Laitmotivul cu „referendumul l-a adus pe Hitler la putere”, deci referendumul este „o formă primitivă de gregarism (!) care duce la autoritarism” este o prostie fără margini. Ar însemna că în toate statele democratice care au utilizat referendumul avem regimuri autoritare; de pildă Elveţia, că tot a fost utilizată ca exemplu. Revenim astfel la necesitatea coerenţei şi raţionalităţii legiferării referendumului, plus un control constituţional şi legal privind utilizarea lui şi consecinţe precum o dictatură precum cea a lui Hitler sunt imposibile. Asta în afara faptului că, în primul rând, nu mai avem de-a face cu nefericitele concesii făcute în acea vreme, după un război devastator, când nimeni nu dorea noi intervenţii militare, iar în al doilea rând, nu traversăm şocul societăţii germane de la acel moment, ca ţară înfrântă care plătea datorii de război pe fondul unei crize economice-financiare acute; adevăratele cauze şi condiţii care au facilitat ascensiunea lui Hitler.

Oricine frunzăreşte Constituţia şi legea vede că referendumul este „forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român”. Prin asta, el se poate exprima asupra unor teme generale sau punctuale, după cum îi este vrerea. Dacă i se înterzice să decidă, atunci cetăţeanului i se ia dreptul fundamental de a-şi exprima interesele, ceea ce numai a democraţie nu mai sună. Iar interesele lui sunt doar „transportate” de partide, reprezentarea intereselor revenind instituţiilor precum Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul şi Administraţia Publică (partea politică) şi Avocatul Poporului, Curtea Constituţională şi Justiţia (partea nepolitică).

Revenind la tema educaţiei „pulimii”, nici criticii nu par să debordeze de educaţie democratică.

Ce-i determină însă pe aceştia să se vaite şi să insulte săltaţi pe piedestale de ei ridicate?

În primul rând, trăiesc frustrarea votului lor răsturnat de voinţa unor majorităţi din afara aşteptărilor lor. Fără îndoială, într-o asemenea situaţie nu poate fi de vină decât vreuna dintre majorităţi, pentru că ei au ales întotdeauna cu multă chibzuinţă, după cum îşi închipuie că alesei lor chibzuinţe nu i s-a acordat cununa de lauri, îndelungike ovaţii şi ropotele de aplauze meritate. Nu aşa se întâmplă dacă, cumva, ei fac parte din majoritatea câştigătoare. Atunci „pulimea” se metamorfozează în „înţelepciunea românească tradiţională”.

În al doilea rând, trăiesc drama neputinţei de a schimba lumea după propria dorinţă. Dar nu prin implicare, prin puterea şi talentul lor de a convinge eventualii nehotărâţi să creeze o majoritate, ci pur şi simplu prin valorizarea votului lor şi devalorizarea votului celorlalţi. Cum asta nu se poate într-o lume a regulilor, iată şi neputinţa că îşi scoate capul! De asemenea, sentimentul neputinţei de a atrage atenţia suficient pentru a fi luaţi în seamă de altcineva decât propriul anturaj, aidoma comportamental, dar şi neputinţa de a accede acolo unde nici nu s-au zbătut să ajungă; vor însă să primească invitaţii personalizate aduse de solii liderilor de partide sau de instituţii ale statului. Pentru merite incontestabile, dar cu totul necunoscute sau chiar neadecvate.

Melanjul constituit din frustrare şi neputinţă generează resentimentele care se manifestă mai apoi fie prin insultă, fie prin lehamite. Când, de fapt, din start am avut melanjul format din indolenţă şi alienare.

Evident că sunt şi unii cărora, precum îl bănuiesc pe autorul primului citat, le place să bage băţul prin gard. De remarcat că cei mai întărâtaţi de băţul prin gard sunt căţeii.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Un deranj numit democraţie și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Când democraţia deranjează: Printre frustraţi şi neputincioşi

  1. Jan Valjean zice:

    Am fazut ce valoare poate avea un referendum in Romania la cel cu demiterea lui Basescu,adica zero.Pumnul in nas ni l-a dat CCR la ordinele SUA-UE,asa-zisele mari democratii..

    • Horia Pană zice:

      Jan Valjean, „pumnul în nas” a fost dat de înşişi cei care au provocat respectivul referendum. El nu putea fi validat de CCR deoarece nu s-a întrunit cvorumul legal pentru demiterea preşedintelui. N-au SUA – UE nici o treabă cu rezultatul referendumului, ci doar cu revenirea USL în limitele legale şi constituţionale de după forţarea prin ordonanţe neconstituţionale din iunie 2012.
      Oricât mi-ar fi fost de antipatic Băsescu, USL a cam încercat să calce peste graniţele democraţiei şi bunului simţ.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s