Aşa cum am început, aşa continuăm. În decembrie 1989 ne-am luat cică „raţia de libertate” şi chiar o raţie a fost, după cum se vede şi azi, în absenţa unei culturi democratice minimale. FSN a preluat cu proces verbal de predare – primire întreg inventarul şi apucăturile PCR. „Partidele istorice” au preluat conform răvaşului din prăjiturica decretatului pluripardism numele unor partide cu care nu prea mai aveau mare legătură, iar după localele din 1992 au preluat şi apucăturile predecesorului FSN. Pe lângă acestea ni s-au oferit pe taraba politică o sumedenie de mini-partide ce arătau aidoma borcanelor de fasole cu costiţă (de zgârci) clonate la nesfârşit pe rafturile alimentarelor ceauşiste. Am intrat în primăvara lui 2015 preocupaţi, unii dintre noi, mulţi, puţini, de calitatea lamentabilă a partidelor şi a politicienilor ce le dau viaţă. Nu vorbesc despre „clasa politică” – deşi nu-i exclus să-mi fi scăpat uneori termenul din hăţuri – deoarece nu-i consider pe politicieni o categorie socială aparte şi dotaţi cu aptitudini speciale faţă de restul lumii. Dacă oricare cetăţean al ţării are dreptul constituţional de a fi ales într-o funcţie de demnitate publică, înseamnă că i se recunoaşte şi capacitatea de a se pregăti pentru a accede în acea funcţie.
Intenţiile de până acum de a reforma politica s-au tradus printr-o revizuire constituţională în 2003 şi prin diverse modificări legislative aduse alegerilor locale, parlamentare, prezidenţiale şi referendumului. Consecinţele acestor amendamente nu au determinat clamata reformare, ci înţepenirea şi auto-claustrarea partidelor în buncăre politice. Autosatisfacţie, sentimentul incontestabilului privilegiu, dispreţul suveran al demnitarului călare pe un electorat considerat captiv pentru totdeauna, dispreţul pentru „prostimea” dispusă la compromisuri la pungă, crăpătura lăsată deschisă de „democraţia originală” prin care economicul, politicul şi justiţia conlucrează la frontiera dintre interesul personal şi declamatul interes naţional ascuns în burtica unui maimuţoi de pluş. Bun de mângâiat, bun de dormit cu el în pat.
Presupusele reforme se referă nu doar la instituţii abstracte, cum sunt ele descrise în teoriile organizaţionale, ci la instituţii depopulate. Şi asta pentru că elementul uman, cu viciile şi vulnerabilităţile sale este ignorat. Răspunderea pentru fapte este disipată în eter, persoanele sunt reciclate ca în comunism şi arareori sunt efectiv trase de mânecă. În atare condiţii, cum putem vorbi de reformă dacă populăm instituţiile cu oameni cu mentalităţi peren viciate?
Vrem noi partide, dar observ cum persoane fără istorie partizană, ba chiar, umoristic de-a dreptul, declarate apolitice, vor să reformeze sistemul de partide repetând aidoma toate reflexele pe care le combat. De exemplu, reflexul tradus prin sintagma „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”. Apoi avem reflexul mesianic al liderului care poate şi face totul, iar comilitonii, organizaţi în cinuri „călugăreşti”, se-aruncă în genunchi, îşi plesnesc fruntea de podea şi îngână în cor: Aleluia!
Vrem noi partide dar potenţiala elită se recuză. Fie a experimentat temporar şi superficial politicul, abhorând în momentul în care nu i-au fost îndeplinite acatistele, fie s-a lepădat de „Satana” înainte de a fi încercată de Satana, fie a preferat să-şi obţină favorurile în moduri divers insidioase. Dacă potenţiala elită se retrage strategic – din silă sau din nevoia de reaşezare ideologică sau psihologică – cum mai poate ea pretinde unui public nepregătit în ale culturii civice, deci şi politice, să fie participativ? Esenţa unui proces democratic autentic?
Orice chip ar lua iniţiativele legislative, orice restricţii am inventa pentru a contracara vulnerabilităţile şi viciile spectrului politic actual, fără indivizi care să-şi dorească „altă politică”, adică una a normalităţii venită dinspre principii şi valori care nu se negociază în cheia privilegiului oferit de o demnitate publică degeaba ne canonim. Şi nu facem nimic în această direcţie. Cei deştepţi aleg să tacă între ei, ceilalţi să urle peste tot. Care se mai canonesc, deoarece alunecarea în defetism şi miştocăreală pare o cale mult mai atractivă. Aşa suntem noi, românii, amuzaţi până şi de propria tragedie.
POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană 
Continutul este excelent, dar ar fi fost mai potrivit titlul „nesfarsitele cosmetizari”, pentru ca dupa ’89 schimbarile de legislatie si modiifcarile constitutionale nu sunt reforme.
Ele au dat iluzia schimbarii, dar au conservat sistemul de acaparare a proprietatilor de catre „gasca de la putere”.
Cosmetizarea e un termen supra-mediatizat, iar noi ştim cum acest model mediatic a concurat fenomenal la perpetuarea sistemului şi nu la reformarea lui. Cu diverse scuze şi motivaţii.
Despre lipsa reformelor şi mimarea lor vorbesc când spun „ne-sfârşitele”… Am avut parte de splendide intenţii- Şi nimic mai departe.
Iluzia schimbării? Da, din partea celor ahtiaţi de statu quo, cei care au început să creadă mai degrabă în lozincă decât în ceea ce a generat-o.
Prin urmare, aşa cum am fost adesea criticat pentru, voi rămâne un idealist didacticist într-ale democraţiei. Oricare ar fi apartenenţa ideologică a partidelor aflate în competiţie.
Asa suntem noi romanii.Mereu in asteptarea unui exploatator extern-daca e posibil,apoi nesfarsitele lamentari si pelerinaje la manastiri unde se asteapta o izbavire din cer dar fara a face nimic concret in scuturarea jugului.Nesfarsitele tradari si oprimari fac parte din istoria acestui neam de pe vremea lui Burebista dar oprimarile de neimaginat din timpul comunismului in care romanii ii oprimau pe romani prin intermediul delatiunii si securitatii sunt greu de explicat de orice istoric sau sociolg.Am ajuns la concluzia ca exista ceva genetic la acest popor,ceva care il impiedeca sa vrea sa fie fericit.
Sa-l citam pe cel a carui butada a fost preluata cu succes,ironia sortii fiind aceea ca in momentul in care a spus-o era in leaganul Constantinpolului care ne va sursura de-a lungul istoriei imperturbabil
„Vom fi ce am fost si mai mult decat atat” si sa dam cezarului ceea ce i se cuvine pentru ca restul vorbelor „si vom plati tot pe tocmai” a fost eliminat,nemaifiind in concordanta cu „democratia originala” a urmasilor urmasilor nostri.Daca pana acum nu s-a descoperit cine poarta responsabilitatea alegerii Ortodoxiei in defavoarea crestinismului roman, fiind astfel obligat sa crezi ca neparticiparea este un merit iar supunerea fata de o asa zisa opinie majoritara este o „obligatie”, a respectarii unei traditii care de-alungul timpului a transformat si a dat o noua forma staturii de sclav, astfel incat in prezent ne identificam intr-o societate croita dupa bunul plac al celor care ne conduc, asistand impasibili si totusi cu piosenie litaniile stapanilor care ne indica pozitia in care trebuie ascultata.Este mai mult decat probabil ca invidia noastra fata de capra vecinului sa aiba tocmai aceasta sursa iar pozitia noastra in fata stapanilor sa fie inspirata si determinata de ghionturile primite si de la cei sus pusi pe scaunele mai inalte ale politicii globale.Nu este insa nicio problema pentru ca viata asta traita in in acest bordel al minciunii ne arata pana la urma ca acesti
conducatori nu au lasat in urma lor decat prostie.Acest crez al trezirii este sustinut de insasi definitia litaniei, acea insiruire lunga de vorbe, monotone si plictisitoare.Si stii de ce spun asta?Pentru ca oricat de parsiv ar fi stapanul minciuna a avut intotdeauna picioare scurte si fiecare pasare pe limba ei a pierit.