„Schimbarea schimbării” și partide cu picioare de lut

N-am mai scris nimic pe acest blog de foarte multă vreme. De nouă luni, mai precis. În toatăfeet-of-clay această perioadă am avut însă numeroși cititori, fapt ce mă încurajează să reiau postările. Întreruperea nu s-a datorat vreunei supărări „pe lume și pe soartă” ci unor schimbări majore în ritmurile vieții mele, în tabieturile traiului meu cotidian, începând cu luna august, anul trecut. Cauzele personale vor rămâne ca atare, personale. Au existat însă și niște cauze de altă natură.

Una dintre ele este cea a reimplicării mele în partizanatul politic, după pauza luată în 1996. Am observat că în această privință, din punct de vedere structural, nu m-am schimbat semnificativ de atunci încoace; în ciuda schimbărilor pomenite mai devreme. Să mă fi anchilozat eu sau ambianța politică care mi-a determinat despărțirea din 1996? Să vedem!

Dacă remarc vreo continuitate în discursul și opera politicienilor, oricare le-ar fi apartenența de partid, ea se regăsește în formula „schimbarea schimbării”. Un aspect al acesteia seamănă izbitor cu opera meșterului Manole: „Meşterii grăbea,/ Şfările-ntindea,/ Locul măsura,/ Şanţuri largi săpa/ Şi mereu lucra,/ Zidul ridica,/ Dar orice lucra,/ Noaptea se surpa!/ A doua zi iar,/ A treia zi iar,/ A patra zi iar/ Lucra în zadar!” Orice „ridicare de zid” este urmată, invariabil, de dărâmarea lui, că, nu-i așa, ce schimbare mai e și aia dacă nu strici ca să o iei mereu de la început. Și uite-așa, tot începem și reîncepem și nu mai terminăm niciodată. Mai sunt și unii care o pun de renașteri perpetue, fără ca ceva să fi și murit; era doar alterat sau corupt, probleme care se pot rezolva prin tenacitate, competență, legalitate și simplă bunăvoință. Alt aspect îl reprezintă inconsistența proiectelor și fuga de responsabilitate. „Schimbarea schimbării” devine astfel, nici mai mult, nici mai puțin decât o altă formă a stagnării. Și cum mai toate operele politicienilor sunt vulnerabile la interpretări distructive prin ineficiență, confuzie sau abuz, toată societatea este bulversată și neputincioasă, în ciuda trâmbițaților indicatori macroeconomici favorabili, a sforăitoarelor „edificări ale marilor proiecte”, a promisiunilor electorale dulci care, odată cu încheierea turneului electoral, se transformă în tot atâtea pastile amare.

Toate partidele politice clamează gradul înalt al democrației lor interne. Realitatea însă se conformează principiului vicios al „schimbării schimbării”. De exemplu, dacă într-un articol din statut sunt prevăzute reguli ale democrației interne, inconturnabil un alt articol le anulează sau le pervertesc astfel încât forul ierarhic superior să-și poată impune propriile interese și capricii. Degeaba se iau hotărâri statutare într-o organizație locală, că vine „județeana de partid” și, precum Joiana, răstoarnă șiștarul. Iar asta numesc dumnealor pragmatism și politică matură. Spuneam, într-un articol de acum șase ani, următoarele: Deciziile în partidele politice pot fi impuse arbitrar și acceptate cu lejeritate în situaţia în care gradul de obedienţă faţă de centrele lor de putere este ridicat, ori pot fi luate în mod democratic, prin exprimarea tuturor opiniilor diveregente, în foruri statutar constituite pe baze specializate şi/sau teritoriale, până ce se ajunge la un numitor comun, moment din care decizia este încărcată cu atribute obligatorii pentru toţi membrii. Ei bine, nu-i bine! Doar arbitrariul și obediența fac legea în partidele politice românești, iar legea aia este, în mod constant, legea interesului disimulat.

Vizibilitate și notorietate publică au mai ales liderii de la centru ai partidelor, zona organizațiilor locale rămânând în obscuritate pentru ansamblul societății, fapt care scoate în evidență preponderent politica televizată. Ca urmare, politica de provincie există și ea, pentru publicul larg, doar atunci când este televizată; în special la nivel central. Se lasă oarecum impresia că organizațiile locale și cele centrale sunt un tot armonic, că fiecare lasă un ecou în cealaltă. Nici vorbă. La nivel local, în partide se duc bătălii din care învinsă iese doar democrația aia internă, cu tot cu deranjanții ei susținători. „Județeana de partid” are ultimul cuvânt. Dar nu instantaneu, ci după un șir de simulacre poreclite dezbateri și vot statutar, în spatele cărora se negociază intens obediențele bazate pe viitoare sinecuri.

În aceste condiții, partidele noastre politice sunt tot atâția „uriași cu picioare de lut”. Și pentru ca vreo pietricică să nu le răstoarne, ele se închistează și mai mult, întărind în aceiași măsură configurația lor de clici. Pentru membrii acestor clici democrația este un mare deranj.

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la „Schimbarea schimbării” și partide cu picioare de lut

  1. Ioan Marcu zice:

    Ati lipsit cam mult dle. Pana,timp in care s-au intamplat o gramada de mizerii in politica romaneasca.Va doresc succes in ceea ce doriti sa faceti.

  2. iogabriel zice:

    Va multumim si ne bucuram ca ati revenit. Avem nevoie de clarificarile dvs. ca multi privim in ceata ceea ce se petrece. Putini intelectuali sunt nevanduti anumitor interese inguste si care pagubesc enorm pe cei multi. Avem inca ocazia sa gasim in internetul asta plin de aberatii si lucruri bune,cum sunt cele scrise de dumneavoastra. Multa sanatate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s