M-a trezit zgomotul

O grafite ´´Shirley„ foi feito por Mundano em 2007, na Brigadeiro Luís Antônio, movimentada avenida de São Paulo

Spunea Traian Băsescu acum ceva vreme, şi un pic după vremea lui, şi într-un context prea personal, că a apărut, interstiţial să-i zicem, „maşina de ucis politicieni”. Aş vrea să mă specializez, fără parti-pris însă, ca operator al acestei maşini.

S-au împlinit 14 ani de când, încercând să dau naştere unei teme doctorale privind tulburea stare a democraţiei româneşti, un profesor, membru al comisiei de examen, mi-a spus sec şi ştergându-mi orice speranţă, că democraţia românească nu mai este o temă de interes academic. De 14 ani mă tot uit la cum arată din punct de vedere democratic politicul românesc şi mă întreb dacă respectivul profesor nu ar fi trebuit să îşi fi dat, de atunci, demisia. Nu. Dumnealui perorează şi azi despre orice, oricând, oricum, fără ca cineva să-l întrebe despre inconsistenţele şi inconsecvenţele cazaniilor cu care a ocupat spaţiul mass-media din postura de „guru” politic.

Recunosc că atât din lene, cât şi din scârbă, dar cât şi dintr-o rupere geografico – culturală de ceea ce reprezintă politicul şi politica, cauzată de situaţii de viaţă despre care politicul şi politica simt o cumplită indiferenţă, m-am retras – recunosc, impardonabil faţă de ceea ce susţineam ceva vreme şi vremuri în urmă – din zona dezbaterii şi a unui „misionarism al democraţiei” adeseori luat, de unii, în derâdere.

Ceea ce observ astăzi este exact ceea ce suspectam în 2003 (ba chiar mult mai devreme); că democraţia românească, aşa cum se arată ea a fi, este cel puţin atinsă de gripă, dacă nu de oftică (la propriu şi la figurat).

Avem o putere politică fără putere, dar cu o enormă râvnă pentru omnipotenţă şi discreţionar. Avem o opoziţie costelivă, dar cu o gigantică energie transferată în frustrare şi lamentaţie lacrimogenă. Practica politică din ultimii aproape 30 de ani ne arată că cele două componente ale jocului politic democratic nu vor altceva decât să ocupe, măcar alternativ, tabloul de comandă, apăsând, fiecare, mereu aceleaşi butoane, cu aceleaşi efecte.

Şi ceea ce este important de remarcat, aceleaşi efecte, dar, dacă se poate, fără consecinţe. În ciuda unora care văd între efecte şi consecinţe sinonimie.

Şi pentru că tot mă frământă o lucrare abandonată prea multă vreme – aia de se voia subiect de doctorat („Un deranj numit democraţie”) – provoc la un fel de joacă ideativă, ceva despre sursa relelor într-o interpretare, la acest moment, fărâmiţată:

  • Cum se disimulează o lovitură de stat? Născocind o revoluţie.
  • Cum se poate capacita populaţia activă? Prin organizaţii asociative de tip sindicat.
  • Cine controla sindicatul? Partidul unic.
  • Cine era partidul unic? Holdingul dintre liderii partidului, armatei, miliţiei şi securităţii.
  • Cine a… democraţia originală?

Dincolo de ironii şi sarcasme, majoritatea populaţiei a fost, mai elegant sau mai grosier, scoasă din jocul politic. A vota în ignoranţă şi a disimula ignoranţa în patriotism care nu se comentează este exact ce au făcut propaganda lui Ceauşescu din 1966 până în decembrie 1989 şi băşicarea propagandistică a lui Iliescu despre oamenii de bine. De atunci s-au schimbat doar versurile, muzica e aceeaşi.

Zgomot şi afonie.

 

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Politica în pioneze. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la M-a trezit zgomotul

  1. Jan Valjean zice:

    Si spectatorii par sa fi ramas aceeasi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s