A lăsa, a face şi a fi sub impresia că…

Loc comun – Nu există democraţie fără un stat de drept. Iar statul de drept garanteazăimpresie libertăţile şi drepturile individuale, asigurând securitatea internă şi externă a cetăţenilor prin respectarea a trei criterii esenţiale: legalitate, democraţie şi drepturile cetăţeneşti. Totodată, democraţia presupune şi separarea puterilor în stat, între cea legislativă, cea executivă şi cea judecătorească. Separarea aceasta nu înseamnă însă că fiecare putere în stat acţionează răzleţ sau discreţionar, ci în mod armonic, în echilibru şi pentru asta respectivele puteri nu trebuie să stea în aceeaşi mână.

Ni s-a lăsat impresia că odată cu emiterea unor decrete revoluţionare democraţia şi-a fixat rădăcinile în solul societăţii româneşti şi imediat a şi început să rodească. O experienţă de 25 de ani ne arată că ne-a crescut în ogradă cel mult o tufă, cam pe-alături şi cam strâmbă, nu o mândreţe de copac.

Într-un fel ciudat, instituţiile care subîntind cele trei puteri în stat şi-au asumat şi-şi asumă în continuare, fiecare în parte, alternativ, primatul asupra celorlalte, închipuindu-şi că fac impresie bună, care denotă fermitate, autoritate, valoare şi eficienţă. Observăm însă că această atitudine generează doar repetate crize de identitate democratică şi o ineficienţă endemică la nivelul societăţii, reuşitele, dubioase de cele mai multe ori, contabilizându-se numai în preajma coteriilor politice care alternează la putere.

Sunt destui dintre cei care trăiesc sub impresia că daunele sunt exclusiv provocate de „clasa politică”. Se fac însă că uită „concubinajul de argint” dintre politic şi justiţie ale cărui consecinţe le tot consemnăm. O justiţie pătată nu se va lupta cu injustiţia, ci cu adversarii părtaşilor, aşa cum nu o dată s-a întâmplat. Ce dovadă mai bună decât gâlcevile oferite de taberele din CSM, instituţia care ar trebui să deretice prin debaralele justiţiei şi nu să se zbuciume să pună batista pe ţambal sau să se înfoaie când i se reproşează justiţiei falsetele şi falseturile de care nu duce lipsă? Ori închiderile şi (re)deschiderile de dosare penale fără explicaţii lămuritoare sau la momente şi după durate care ridică legitime suspiciuni?

E limpede precum cristalul că între politic şi justiţie se duce o aprigă bătălie pentru dominaţie. Politicienii încearcă, mai la lumina zilei, mai pe înserate, să dilueze sau să şteargă din codurile de legi acele prevederi care îi fac vulnerabili după fapte. Justiţiarii încearcă aşijderea să impună în legislaţie şi în practica judiciară propriile viziuni şi interese particulare sau partizane. Doamne fereşte să conlucreze! Nici n-au cum, de vreme ce s-au definit ca puteri antagonice şi toate declaraţiile şi acţiunile lor sunt astfel ordonate.

În şirul lung de obstaculări reciproce, cu cereri de urmărire penală şi cereri de arestare preventivă uneori îndoielnice, cărora li se răspunde cu adevărate blocade politice nu mai puţin îndoielnice, se înscrie şi „Cazul Şova – Ponta”, moment în care vehemenţa îşi dă mâna cu demenţa.

Un act legitim (până la proba contrarie) de cercetare penală devine o „lovitură de stat” dată de Justiţia-Leviatan mironosiţelor din parlament şi guvern, cu aceeaşi frivolitate ca şi „lovitura de stat” din vara anului 2012, urmată de acelaşi schimb de scrisorele cu cancelariile occidentale. Doar că expeditorul de acum e pârâul de-atunci. Fapt care demonstrează cu vârf şi îndesat precaritatea şi semidocţia şablonizaţilor noştri politicieni.

Este cât se poate de îndreptăţit cel care ar da acatiste pentru că Victor Ponta nu a câştigat alegerile prezidenţiale. Şi aşa actuala majoritate politică este dominatoare şi ostilă democraţiei. Cum a fost şi cea din perioada decembrie 2008 – aprilie 2012. Pentru că oricâte deosebiri de nuanţe am căuta şi chiar am găsi, fiecare după afinităţi, fondul problemei rămâne acelaşi: tentaţia celor aflaţi la putere de a se cantona în autarhie şi discreţionar.

Pentru că nu doresc acum să citez din Victor Ponta şi producţiile orale ale multiplelor sale personalităţi, expun opinia unui politician tipic al vremurilor noastre, al ratării întru democraţie, raţiune şi bun simţ, Călin Popescu Tăriceanu: „Trebuie despărţite apele: instituţiile judiciare pot să ancheteze, dar nu trebuie să schimbe nici majorităţi parlamentare şi nici guverne. În caz contrar, democraţia în România ar fi doar o lozincă şi ne-am întoarce la perioada de instabilitate politică şi conflicte, pe care am lăsat-o în urmă acum şase luni. Considerăm că o eventuală răsturnare a guvernului pe cale judiciară ar fi cea mai gravă încălcare a statului de drept, a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat din ultimii 25 de ani.”

Demisia unui premier nu înseamnă răsturnarea guvernului şi nici n-a iniţiat cineva demiterea lui Ponta ori vreo schimbare de guvern sau de majoritate parlamentară. Cu excepţia unor stupizi care nu cunosc nici Constituţia, nici legislaţia ţării, ci doar propriile capricii şi angoase. Era vorba doar de solicitarea unui gest de onoare, care solicitare, iată, a scos monştrii din tenebre ca să joace tontoroiul în jurul patului în care boleşte democraţia românească şi statul ei de drept.

Publicat în Politica în pioneze | Etichetat , , , , , , | 12 comentarii

Liberalism? Doar la bibliotecă.

pnlAm în continuare toate motivele să cred că existenţa unui partid liberal este încă un deziderat, în ciuda diverselor tentative facţionare întru binele liberalismului românesc.

Astfel, PNL, înfiinţat de sus în jos de pretinşi moştenitori fără dispoziţii testamentare în posesie, a dat naştere unor puberi entuziaşti sau carierişti, dar nu mai puţin lipsiţi cu toţii de har politic, cum s-a dovedit în timp: PNL-AT (Viorel Cataramă, Dinu Patriciu, Călin Popescu-Tăriceanu şi Horia Rusu), Grupul pentru Reformă Morală şi Politică (Valeriu Stoica, Radu Stroe şi Constantin Bălăceanu-Stolnici), Noul Partid Liberal (Viorel Cataramă, Andrei Chiliman şi Călin Popescu-Tăriceanu), Consiliul pentru Refacerea PNL (un grup de senatori şi deputaţi PNL şi PNL-AT), PL ’93 (Dinu Patriciu, Horia Rusu, Dinu Zamfirescu), PNL-CD (Nicolae Cerveni), Platforma Liberală (Valeriu Stoica, Theodor Stolojan), Apelul pentru Unitatea PNL (Gheorghe Flutur), Partidul Liberal Democrat (Theodor Stolojan, Valeriu Stoica), Iniţiativa România Liberală (Andrei Chiliman), Partidul Liberal Reformator (Călin Popescu Tăriceanu). În ziua de astăzi nici unul dintre liderii acestor mişcări (Horia Rusu şi Dinu Patriciu şi Nicolae Cerveni s-au dus la cele veşnice) nu reprezintă o voce demnă de luat în seamă sau vreun model de urmat. Călin Popescu Tăriceanu est cel mai bun/rău exemplu. 

Cum nu e tort respectabil fără o cireaşă şi ceva frişcă moţ, ori colivă fără bombonele, roz dacă se poate, trebuia să mai apară şi alţi reformatori din ciorba patidului pretins liberal, PNL, şi anume cei care au zămislit deunăzi Clubul Liberal Ion C. Brătianu 1875 – Aşa să ne ajute Dumnezeu!”: Daniel Gheorghe – deputat PNL; Radu Zlati – deputat PNL; Ion Constantin Brătianu – om de afaceri; George Șerban – inginer; Alexandru Vîlvoi – economist, membru PNL; Alin Ion Cîrstocea – economist, membru PNL; Valentina Ganea – membru PNL; Maria-Doina Stavăr – pensionar; Vasile Băescu – ofițer (r), membru PNL; Gokhan Atyla Iomer – membru PNL; Dragoș Ciochia – om de afaceri, membru PNL; Lucia Bursumac – pensionar; Valentin-Florian Constantin – om de afaceri; George Henciu – inginer; George Boșneag – investitor, membru PNL; Gabriel Radu – avocat, membru PNL; Horațiu-Dan Buzatu – om de afaceri; Monika Arabela Lungu – membru PNL – Nürnberg, Germania; George Matache – om de afaceri, Roma, Italia; Camelia Sotak – investitor, Los Angeles, SUA; Florin Mihuț – avocat, Bruxelles, Belgia. 

Scopul declarat al recentului Club Liberal este „păstrarea intactă şi dezvoltarea identităţii şi a personalităţii Partidului Naţional Liberal, aşa cum s-au construi ele în 140 de ani de istorie a partidului şi consideră inadmisibilă orice formă de compromis care are ca obiect identitatea, tradiţia, istoria, doctrina, structura organizatorică a Partidului Naţional Liberal. Orice fel de compromis, mai mic ori mai mare, pragmatic ori idealist, are drept unic rezultat diluarea edificiului democratic românesc şi privarea societăţii româneşti de un proiect politic autohton care a reuşit, în ciuda dictaturilor, a crizelor şi a războaielor, să traverseze istoria, să evolueze şi să fie întotdeauna util naţiunii. PNL nu este un simplu partid politic şi nu trebuie lăsat pradă jocurilor efemere de alianţe sau construcţiilor politicianiste meschine: el face parte din patrimoniul politic şi instituţional românesc.” 

Poate exagerez cu exactitatea, dar din aceşti 140 de ani, 6 ani şi-a suspendat activitatea (1938 – 1944) şi 43 de ani nu a existat în nici un fel (1947 – 1990). Mai rămân în contabilitate 91 de ani, o vârstă frumoasă, nimic de zis, dar a vorbi în aceste condiţii de vreo continuitate mi se pare pueril. În special datorită unei realităţi deplorabile în ceea ce îl priveşte: PNL este un partid reînfiinţat de sus în jos de un grup de „aleşi, care s-a închis rapid în alternante coterii, care şi-a asumat electoralist statutul de partid catch-all şi care profesează de 25 de ani un mixtum compositum ideologic şi de practici politice, reuşind astfel să îndepărteze, an de an, pe cei care ar fi putut intra într-un clasament al elitelor, promovând fie bătrâni care au dat în mintea copiilor, fie tineri iute îmbătrâniţi de mentori şi tocmitori, fie noi îmbogăţiţi, pe cât de obraznici, pe atât de inepţi.

În 11 ani în care liberalii au fost la guvernare nu se poate spune că au promovat măsuri care să reformeze societatea aşa cum mereu ne-au anunţat prin discursuri, apeluri, platforme şi programe politice pe hârtie. Scuza a fost mereu aceeaşi: nu au avut parte de conjuncturi favorabile, de majorităţi confortabile etc. Şi totuşi le-au avut, dar jocurile de interese au determinat acţiuni şi voturi în Parlament care au sfidat proclamaţiile reformatoare, aşa cum s-a văzut şi în cazul ratatei revizuiri constituţionale sau în ceea ce priveşte reforma electorală, ori înfiinţarea şi finanţarea partidelor.

Într-o astfel de situaţie, „declamaţia” Clubului Liberal Ion C. Brătianu 1875 se constituie într-un nou act ratat, bun de făcut gălăgie înăuntru, că afară nu se aud decât bârfele unui Teodor Atanasiu sau cozeriile unei Alina Gorghiu. Coechipierii Noului PNL comentează din când în când de pe tuşă, rezumându-se în a-şi apăra controversata guvernare.

Cantonarea în idealizarea unor politici acum anacronice şi în naţionlisme pozitive, gen Oprea – UNPR, umplu de ridicol orice declaraţie de bune intenţii. E suficient să aruncăm o privire pe iniţativele legislative ale PNL din 2015 doar, pentru a observa că nici una nu priveşte concret reforme de substanţă a societăţii, ci mici amendamente ce răspund unor interese particulare. Oricum, de maximă importanţă pentru ţară şi popor este „instituirea Zilei Naţionale a Iei Româneşti”. Un act normativ esenţial şi complet armonizat cu nevoile societăţii nu veţi găsi.

Nu ştiu dacă Noul PNL se va coagula într-un partid coerent. Sunt circumspect atâta timp cât rostul nedeclarat al nou înfiinţatului Club Liberal pare a fi mai curând un război surd cu detestaţii intruşi de la PDL. Chiar dacă compromisul era necesar dintr-un punct de vedere, cei cărora le pute privesc mai degrabă spre împărţirea funcţiilor şi candidaturilor de după 2016 decât spre crearea unui partid solid şi arată că au obosit să-şi mai ţină degetele la nas. S-au obişnuit într-atât cu propria lor miroseală încât orice alt iz le pare putoare. Oameni fini, nu alta!

Cine doreşte să aibă cumva de-a face cu vreo identitate liberală este invitat la bibliotecă.

Publicat în Politica în pioneze | Etichetat , , , , , | 7 comentarii

Vremea lui Pricină Vodă

PricinaPricină Vodă al meu este un personaj colectiv, bântuit de disonanţe cărora arareori le găseşte câte un răspuns adecvat din punct de vedere logic (dacă îl şi caută cumva). Este personajul sentimental şi resentimentar în acelaşi timp, ceea ce-i potenţează o criză perpetuă şi o lipsă acută de apetit pentru dialogul efectiv. În sufletul său numitorul comun îşi dă obştescul sfârşit după ce este stigmatizat ca erezie, deoarece numitorul comun este privit ca un compromis care doar compromite.

Avem astfel de-a fac cu pricina unora versus pricina celorlalţi, cu toţii fiind convinşi, într-o măsură mai mare sau mai mică, de faptul că realitatea percepută de fiecare în parte este singura adevărată. Îşi aleg un „cuibar” confortabil, cu o lejeritate exuberantă, mimând frecvent valori şi principii într-un melanj ideologic şi imagologic frapant. Faptul că, în această halima a convenabilităţilor, invariabil, se confruntă cu evidenţe care le contrazic convingerile devine, la un moment dat, mai puţin important decât apartenenţa la respectivul „cuibar” în care-şi depun ouăle sacralizate ale neîndoielii. Fireştile dezamăgiri le transferă, cu nonşalanţă sau cu o anumită doză de versatilitate şi turpitudine pe care le dizolvă în zeama „înaltelor idealuri” şi pe care le-au îmbrăţişat, altor cauze şi în cârca altor vectori ai cauzelor. Îşi construiesc apoi – recunosc, adesea cu abilitate – un pachet argumentativ care merge, de cel mai multe ori, dinspre o concluzie prefabricată către premisele care să o justifice. Smintită sucitură. 

Fără îndoială, cei 25 de ani de „democraţie postişă”, care a încremenit cea mai mare parte a societatăţii în lehamite, iar pe reprezentanţii politici în vicioase rutine ale autoreproducerii ne afectează şi ne disperă deopotrivă; pe unii, mai puţini, în mod constant; pe cei mai mulţi alternativ, după cum ajung sau nu favoriţii lor în poziţii de putere. Pricinile se iţesc însă în clipa în care, cu aceeaşi lipsă de dicernământ şi cu aceeaşi fervoare, idealizăm faptele de arme ale favoriţilor şi le afurisim pe cele ale vrăjmaşilor. Fiindcă nu putem ieşi nicicum din paradigma războiului care musai să anihileze o parte a societăţii pentru ca partea cealaltă să se simtă bine. În acest scop suntem capabili să tolerăm rabatul de la valorile şi principiile pe care altfel le etalăm ostentativ. Reiau aici un exemplu al acestei mentalităţi, deşi formele pe care le ia sunt mult mai diverse şi ţintesc spre toate taberele politice: Cine nu este corupt în politică? Da, dar politicieni precum Băsescu s-au corupt tocmai să poată ajunge la vârf de unde să lovească în mafia politică ce a distrus România.” 

A fi contra devine, nu în puţine ocazii, mai degrabă „fashion correct” decât „political correct” sau „moral correct”. Să fie doar partizanatul explicaţia acestui comportament? E cam prea la îndemână, pe principiul „briciului lui Occam”, într-o interpretare superficială. Cum la fel de superficială este raportarea uzuală la principiul machiavellic al scopului care scuză mijloacele.

Am observat că numeroşi practicanţi ai pricinii nici măcar nu sunt membri ai vreunui partid, nu sunt implicaţi în activitatea vreunei organizaţii civice şi nici măcar nu participă la vreo mişcare de protest, deşi semnează convocator după covocator cu exacerbată înflăcărare. Dar nici apolitici nu pot fi numiţi, câtă vreme au opinii manifeste şi ferme privind fenomenul politic. Cu toate că printre ei sunt unii care se prezintă astfel, probabil din dezgust faţă de „toată clasa politică”, o absolutizare păguboasă care fie demoralizează până la condamnata lehamite şi perversa neparticipare civică şi politică a cetăţenului, fie înverşunează până la fracturi iremediabile, la fel de perverse, între societate şi politic. Fuga în tunuri de fildeş, în coterii marginale sau în tembelism, simulând de fapt îngrijorarea, vigilenţa şi activismul în războiul veşnicelor pricini nu face altceva decât să statornicească actuala realitate.

„Democraţia originală”, căreia îi suportăm încă nefastele consecinţe perpetuate în toate alternanţele la putere, este o justificare agresivă şi dispreţuioare a puterii politice în exerciţiu. „Democraţia de vitrină”1 este o justificare a opoziţiei la puterea politică în exerciţiu, care se cantonează în repetabile diagnostice, neurmate însă şi de o terapeutică perceptibilă dincolo de discurs. Adaptabilitatea la „starea de fapt” (din oportunism, parvenitism, incompetenţă, indolenţă sau ticăloşie) este devorantă pentru tot ce înseamnă punerea în practică a valorilor şi principiilor clamate.

În vremea lui Pricină Vodă toţi suntem duşmani, căci până şi amiciţiile par să se coaguleze şi să se facă auzite doar prin notele din Marşul Duşmăniilor.

Le mulţumesc însă celor care nu se regăsesc în această înşiruire de vorbe, celor pentru care confruntarea de idei şi fapte nu este războiul perpetuu pentru care să caute, cu obstinaţie, justificare. Putem coexista cu părerile noastre diferite şi bine intenţionate chiar fără a ne da toată ziua la gioale, după ceafă, peste gură şi să luăm în seamă ceea ce este corect, fezabil şi fiabil în părerile şi acţiunile noastre. Dacă tot o ţinem una şi bună că vrem să trăim într-o societate normală.

1Mihaela Miroiu, în „România. Starea de fapt”, Nemira, Bucureşti, 1997 (co-autor cu V. Pasti and Cornel Codiţă)

Publicat în Politica în pioneze | Etichetat , , , , | 1 comentariu

Paladismul de uz comun

MosquitoOrice asemuire cu paludismul este, din cauza unor similitudini stupefiante, de neevitat. Şi cum nu poţi evita, adeseori, de exemplu, un pieton pătruns de sine, care se izbeşte de tine exact acolo unde e trotuarul mai larg, tot aşa şi în acest caz.

Paludismul se ia de la femelele-tânţar, acele fiinţe bâzăielnice înainte de a înţepa, şi care înţeapă ulterior, cât o fi epiderma de groasă, şi-apoi îşi depun ouăle prin intermediul unui scuipat (salivă cică) care pătrunde mai apoi în sângele unui anumit fel de fiinţe cu sânge cald. Nici această nefericire nu nefericeşte prosteşte şi general obşteşte. Musai că trebuie să ai o sensibilitate aparte, mai ales atunci când te scarpini preventiv sau post-factum. Că, deh!, e oameni şi ei şi chiar dacă nu e, e bine să fie, un pic, acolo, de empatie.

Perioada de incubaţie începe şi se termină cu o săptămână după recunoaşterea „înţepăturii” şi cu o săptămână înainte de a doua înţepătură, conştientizată ca inevitabilă. Mereu apare o femelă-ţânţar mai hămesită şi mai dornică de sângele care generează un nou paludism. Să ratăm tocmai acum, când ne-am intrat în trompă şi-am recentrat-o pe sursă? Şi de ce să uităm că kafkianul Gregor Samsa era un samsar, deci substantivarea nu-i de-aiurea?

Ca şi în cazul paludismului, paladismul este evidenţiat în frotiuri, fie ele analizate la miniscop, TVscop sau prin RMN (reţele de manipulare nevrotică).

Nu-i aşa că vrând să dăm cu oiştea-n gard (punct ochit, punct lovit) nimerim de cele mai multe ori în bălării (unde dai şi unde crapă)? Ba nu, domnule! Dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară! 

Hoarde de oameni ai muncii cu tastatură depun eforturi neprecupeţite să convingă oştiri de utilizatori online că nu-i frumos să se uite în gura virtuală a lui Palada, că li se contaminează sufletul, învaţă doar prostii şi nemernicii sş – Doamne fereşte! – dacă îl citesc pe acesta pe Facebook sau, şi mai rău, dacă sînt prieteni cu el, atunci s-ar prea putea să se strice la cap pentru vecie, să devină nişte pesedişti mici şi răi şi corupţi şi chiar să fie recrutaţi de KGB, care ştim cu toţii de la de la Traian Băsescu şi de la Monica Macovei că de fapt este adevăratul stăpîn al PSD, acest partid cîh care vrea să vîndă ţara la ruşi. Drept urmare, pufoşii cu funcţii de execuţie se străduie să-i convingă pe cei din jurul lor online să se lepede de Palada, să-l ocolească de la cel puţin treişpe gigabiţi distanţă. Nu-l atingeţi, are lepră, s-ar putea să vă dea şi vouă. (…) Dă-l în mama lui de kaghebist, îi dăm Unfriend, Unfollow, poate chiar Ban, cum să ne spele nemernicul ăsta de pesedist şi de kaghebist mintea noastră din dotare?” (apud Mirel Palada, Marele Ostracizat al Propriei Autarhii) Cui nu-i este de ajuns, Na, la Tot Cartierul!  

Fac parte dintr-o „anti-elită paladistică” ce a primit din partea lui Mirel Palada reţeta de a nu mă strica la cap: după ce mi-a dat like la un comentariu critic adresat unei aberaţii marca Ponta, mi-a dat ulterior „Unfriend, Unfollow, poate chiar (ba chiar) Ban”.

Zău că nu ştiu ce-i mai ofensator: să fii pufos sau deşcă bătrână?

Sic transit gloria mundi. Pe Via Imundi.

Publicat în Mass-media/Bloguri | Lasă un comentariu

De ce este slab noul PNL în opoziţie?

noul-pnlDan Tăpălagă, într-un articol publicat în Hotnews (de citit înainte), găseşte cel puţin şapte motive prin care doreşte să explice această slăbiciune a PNL şi se rezumă doar la ele, decretând că ele ar fi cunoscute de marele public într-o prea mică măsură. Întâi de toate, ca să ai cunoştinţă de ceva trebuie să te şi intereseze acel ceva. Aşa că nu e vorba de vreo taină pe care singur a descifrat-o, mai ales că despre chestiunile acestea s-a tot vorbit. Comentariile mele la acest articol vizeză mai degrabă o aşezare a problemelor ceva mai deschisă decât partipris-urile de care Dan Tăpălagă n-a dus lipsă de-lungul vremii şi nu o desfiinţare a respectivelor motive „decriptate” de el.

1. Fuziunea din vara anului trecut dintre PNL şi PDL generează, cum era de aşteptat, tensiuni. Cauzele ar fi întocmirea listelor electorale, faptul că din doi lideri locali va rămâne doar unul (bătălia pentru supravieţuire politică) şi acuza PDL că foştii liberali au rămas la putere în alianţe mai mult sau mai puţin obscure cu PSD la nivelul unor administraţii locale. Absolut reale aceste cauze, dar parcă lipsesc câteva elemente esenţiale din acest expozeu.

În primul rând, relaţia dintre PNL şi PDL are o istorie conflictuală de nouă ani (2005 – 2014) peste care nu se poate trece dintr-o săritură. Cum pot sta la aceeaşi masă şi să cadă de acord persoane care s-au insultat reciproc atâta amar de vreme şi cu atâta vehemenţă? Sunt extrem de puţini cei care au păstrat un loc de „bună ziua” în cele două foste partide. Pe ei ar trebui să se bazeze însă, la acest moment de vulnerabilă tranziţie, actualii co-lideri ai PNL.

În al doilea rând, aidoma formării USL, fuziunea care a dat naştere noului PNL este o reacţie la un adversar politic şi nu rezultanta unei raţionalităţi mai înalte, de limpezire a spectrului politic. Lipseşte un proiect coerent care să dilueze animozităţile, lipseşte un program politic coerent care să fie oferit electoratului, lipseşte intenţia de a înnoi corpurilor leadership-urilor central şi local. Avem mai degrabă de-a face cu o „plută a Meduzei” care nu şi-a exterminat complet ocupanţii, dar pare să se străduiască în acea direcţie.

În al treilea rând, lipsa proiectelor amintite refuză şi profesionalizarea unei echipe care să preia treburile administraţiei şi să promoveze competenţă şi eficienţă, aşa cum dumnealor au promis.

În al patrulea rând, situaţia unor liberali – dar şi democrat-liberali, să fim serioşi – de a colabora cu actuala putere la nivel local este mai complexă decât vituperările puritaniste ale unor lupi în blană de oaie. Pe de o parte, dacă ocuparea de funcţii în administraţie este intolerabilă, de ce respectivii mai sunt membri de partid? Nu cumva pentru că e într-o oarecare măsură convenabil? Nu mă refer doar la oportunismul carieriştilor şi la consensul vicios, ci şi la faptul că o absenţă totală din administraţie lasă loc liber discreţionarului. Pe de altă parte, interesele locale sunt atinse acolo unde o tabără politică nu obstrucţionează cealaltă tabără politică numai de dragul bătăliei. Şi sunt destule cazuri în care aşa s-a întâmplat.

2. Cu puţine excepţii, liderii PDL trăiesc cu groaza anchetelor DNA şi preferă să dispară de pe radar. Frica de procurori i-a împrăşiat din spaţiul public.

De ce asta ar fi valabil doar pentru foştii membri PDL, nu şi pentru membrii fostului PNL? După cum se vede, prin ancheta procurorilor intră şi unii, şi alţii deopotrivă. Şi ce i-ar împiedica pe cei neumbriţi de suspiciuni penale să umple spaţiul public? Probabil datorită cusurului de care suferă toţi liderii noştri politici, acela că fără ei şi acoliţii lor e sfârşitul lumii şi, la o adică, mai bine dispare ea decât ei.

3. Noul preşedinte al PNL, Alina Gorghiu, nu şi-a consolidat suficient poziţia în interior. Cauzele ar fi că a fost impusă de Klaus Johannis la conducerea fostului PNL (în locul lui Crin Antonescu, zice Tăpălagă; de fapt, în locul lui Johannis însuşi), că nu a fost aleasă într-un congres şi că nu are susţinere la baza partidului. În plus, n-are notorietate, charismă, forţă etc., dar şi un „rival neobosit, Ludovic Orban”, care-i subminează metodic autoritatea.

Acuma, fie-mi iertat, Alina Gorghiu şi-a câştigat suficientă notorietate încât să o ştie şi non-partizanii. Să ne amintim numai cât a stat prin studiourile TV în cei şapte ani de mandat parlamentar. Charisma de care face vorbire Tăpălagă este o chestie extrem de subiectivă: unii zic că are, alţii zic că n-are. Trecem peste. Forţă? Dar cine are forţă în actulul PNL? Dacă ar avea careva forţă poate că partidul ăsta ar fi mai energic, dar nu e. Cât despre Ludovic Orban, el a rivalizat constant cu toţi candidaţii la funcţii de conducere în PNL, în acelaşi timp fiind şi unul dintre cei mai disciplinaţi membri. Cine-l cunoaşte ştie de ce: democraţia internă într-un partid este subminată de tendinţele unanimiste, iar el detestă asta. Ce alegeri sunt alea fără contracandidat? Lipsa de forţă a PNL este dată de cele spuse la puncul 1 şi mai puţin de prestaţia Alinei Gorghiu, care, totuşi, nu-i singură la şefia partidului.

4. Noul PNL este demobilizat în eşaloanele inferioare, deoarece deciziile sunt luate după întâlniri într-un cerc restrâns. Altfel spus, decizia politică nu mai este asumată de întreg partidul, din acest motiv unii lideri se simt excluşi. O frustrare suplimentară se manifestă în PDL, partid care a tras greul în campania electorală, dar nu are nici un reprezentant în echipa lui Klaus Iohannis.

S-avem pardon, dar deciziile s-au luat în cercuri restânse de când există partide pe faţa pământului românesc, nu-i o invenţie recentă. Iar partidele înfiinţate în 1990, de sus în jos, au sfârşit în a construi, în special la nivel central, sistemul de clică, exportat apoi în teritoriu. Cât despre frustrarea PDL privind aportul membrilor săi în campania electorală este complet neavenită. O mulţime de membri PDL s-au eschivat de la efortul de campanie, ba unii chiar au susţinut contracandidaţii. Mesajele lor au fost foarte explicite şi transmise pe mai toate reţelele de comunicare. Demobilizarea, chiar dacă nu e ireparabilă, se datorează cauzelor expuse la punctele 1şi 2.

5. Se observă apoi ratarea fuziunii pe comunicare, cele două partide având departamente diferite. Liberalii au propria echipă, se luptă să apară în presă, în timp ce pedeliştii joacă pe cont propriu, cei puţini care mai apar prin studiourile TV par să iasă de capul lor, fără mesaje clare.

Deşi cele două echipe partizane fuzionate în PNL au departamente de comunicare diferite – cum se întâmplă şi în orice filială a vreunui partid – există totuşi o coerenţă a mesajului, chiar dacă pot fi deosebite stilistic. Problemele apar datorită celor spuse la punctele 1, 2 şi parţial la 4 (tendinţele centraliste). Însă nimeni nu joacă deplin pe cont propriu, cu toate că reprezentanţi ai fostului PNL apar în studiourile Antena 3 şi România TV. Orice ar hotărî foştii pedelişti, prezenţa exlusivă în presa prietenoasă nu se numeşte confruntare politică. Cu atât mai grav, parte a discursurilor lor cad, în momente de iritare, în logosul monomaniac al perioadei de creştere a USL.

6. La toate acestea se adaugă o modestă şi ineficientă acţiune parlamentară. Cauzele ar fi un PSD care lansează temă după temă şi confiscă inclusiv discursul de dreapta (reducerea TVA, noul Cod Fiscal), precum şi faptul că în capul unor lideri s-a instalat speranţa iluzorie că guvernul Ponta oricum îşi va rupe gâtul de la toamnă încolo, când puterea va trebui să treacă încă o iarnă cu toate problemele ei.

Într-adevăr, PSD are iniţiativa unor teme de politici publice, dar este şi firesc căci se află la guvernare şi este suţinut de o majoritate confortabilă. Greşeala PNL este că nu susţine măsurile pe care le-ar fi iniţiat el însuşi într-o situaţie similară. Antagonizarea la orice, cu mintea blocată în electoralism, abia acestea dau dreptate celor ce spun despre partidele noastre că sunt „aceeaşi Mărie cu altă pălărie” sau „aceeaşi mizerie”, nişte Hopa-Mitică în bătaia circumstanţelor pentru care ce e azi nu mai e şi mâine. Totodată, PNL n-ar trebui să-şi dorească căderea Guvernului Ponta înainte de a se consolida ca partid cât de cât omogen; schisme pot apărea oricând, dar ele nu trebuie să se iţească într-o organizaţie fragilă, cum este în prezent. Acţiunile politice ale PNL se dovedesc a fi eminamente reactive la acţiunile PSD & Co, multe dintre ele fiind aidoma reacţiei unui copil râzgâiat care-şi dă cu fundul de pământ când nu i se fac voile. De exemplu, blocarea Comisiei de Revizuire a Constituţiei. Este o certitudine faptul că majoritatea condusă de PSD poate împiedica amendamentele propuse de PNL. În acelaşi timp însă, aşa cum ne arată configuraţia Parlamentului, nici PSD nu-şi poate impune poftele. Dar boicotarea revizuirii Constituţiei pare mai degrabă o frondă care poate costa pe viitor, lăsând impresia că „domnii se joacă”.

7. În fine, dar nu în ultimul rând, noul partid nu mai dispune de lideri puternici, cu forţa de tracţiune a lui Traian Băsescu. Klaus Iohannis s-a dovedit, dimpotrivă, detaşat complet de orice jocuri politice şi total neinteresat să răstoarne majoritatea parlamentară pentru a duce mai repede noul PNL la putere. Acest comportament i-a dezorientat atât pe foştii pedelişti, cât şi pe liberali.

Doar doi preşedinţi au fost forţe de tracţiune: Ion Iliescu şi Traian Băsescu, care mai au şi alte similitudini (de exmplu, crearea PDL ca un nou FSN, după cum s-a comportat din 2005 până în 2012). În 1996 CDR a fost forţa de tracţiune şi nu Emil Constantinescu, iar în 2014 am avut parte de un melanj între imaginea de arbitru constituţional a lui Klaus Johannis şi imaginea ameninţătoare a unei cotropiri a instituţiilor statului de către Victor Ponta şi PSD, iar nu de o forţă de tracţiune. Preşedintele care răstoarnă şi confecţioneză guverne este un viciu în tiparul democraţiei româneşti. Şi nu e un viciu constituţional, ci unul de cultură politică, de onorabilitate a politicienilor şi de onestitate profesională a celor din instituţiile non-politice implicate în controlul şi împiedicarea derapajelor (cum ar fi CCR şi AEP, de exemplu). Că actualul preşedinte este detaşat de jocurile politice este benefic sistemului nostru politic, dar numai dacă această detaşare înseamnă a lua o anumită distanţă salubră faţă de încăierările partidelor şi nu a se izola, a se închide în sine şi între pereţii formali ai instiuţiei.

Cele şapte motive de mai sus nu acoperă întreaga problematică cu care se confruntă PNL, aşa cum a sugerat însuşi Dan Tăpălagă. De unde şi comentariile mele. Nu sunt deloc optimist că lucrurile vor merge spre mai bine într-un mod semnificativ până la alegerile din 2016. Teama de a nu supravieţui unei reforme politice de profunzime, atât interne cât şi externe partidelor lor îi determină pe prea mulţi politicieni să nu altereze statu-quo-ul, cel mult să cosmetizeze o realitate politică caracterizată din ce în ce mai mult de ineficienţă, clientelism, oportunism, carierism, obtuzitate şi adeseori inepţie. Când această realitate vicioasă primeşte şi girul unor reprezentanţi ai societăţii civile active şi ai elitei intelectuale, din naivitate sau arivism (nu mi-e întotdeauna clar), situaţia se agravează peste măsură.

Publicat în Politica în pioneze | Etichetat , , , | 5 comentarii

Politică de duminică (75)

Jersey PoliticsSulfina Barbu, Noul PNL, ex-PDL: Consider că domnul Victor Ponta sărbătoreşte astăzi oficializarea unor evenimente neplacute (trei ani de la căderea Guvernului Ungureanu, n.a.) şi aş spune în primul rând oficializarea corupţiei politice… Vorbim de traseişti şi mă refer la banii publici pe care Guvernul Ponta îi foloseşte tocmai pentru a mitui primari, preşedinţi de consilii judeţene şi alţi aleşi, pentru a-i sprijini în Parlament, dar şi în timpul alegerilor.” Contra memoriei selective, spinul din fundul cu care gândesc unii politicieni, administrăm următorul tratament: Motivul pentru care Guvernul Ungureanu a fost părăsit de membri ai coaliţiei PDL – UDMR – UNPR îl reprezintă refuzul său de a utiliza Fondul de Rezervă al Guvernului pentru finanţarea fiefurilor electorale. Restul sunt scuze penibile.

Lilian Zamfiroiu, fostul director al ICR: Decizia de a demisiona vine ca urmare a unei analize pe care am efectuat-o asupra situaţiei actuale a ICR, în urma căreia am constatat că obiectivele pe care le-am asumat la preluarea mandatului – în urma cu aproape doi ani – au fost deja atinse.” Misiunea ICR, aşa cum scrie în actele oficiale, este „promovarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în afara ei. Creşterea vizibilităţii valorilor culturale româneşti în lume constituie scopul principal al activităţilor desfăşurate de ICR.” Ori nu mai avem ce promova şi astfel obiectivele lui Lilian au fost atinse, ori în mintea lui creşterea e un fel de stat pe loc ca un grangur (păsării ăsteia, grangurului, îi mai spune şi zamfiră).

Călin Popescu Tăriceanu, preşedintele Senatului, invită CSM la discuţii: Demersul Senatului a fost generat de necesitatea iniţierii şi promovării unui dialog nemijlocit cu alte autorităţi şi instituţii ale statului, în vederea identificării şi soluţionării cât mai prompte a problemelor cu care ne confruntăm.” Şi cum anume vrea să indentifice şi să soluţioneze problemele? „Fără ordine de zi, fără concluzii.” Vorba ceea: Unde auzi vorbă multă, acolo-i spor puţin, că şiretlicul o îneacă. 

Tot de la Senat, propunere legislativă aprobată: „Accesul minorilor care nu au împlinit vârsta de 16 ani, neînsoţiţi de părinţi, reprezentant legal sau însoţitor desemnat, în unităţile de alimentaţie publică, cum ar fi baruri, cluburi, discoteci şi altele asemenea în care se comercializează băuturi alcoolice sau produse din tutun este interzis.” Iarăşi o emanaţie a unor creiere pe post de lest. În primul rând, dacă sunt însoţiţi nu sunt expuşi promovării viciilor? În al doilea rând, dacă sunt într-o excursie li se interzice accesul într-un local public şi minorii în cauză vor trebui să mănânce salam de la alimentară, în parc, pe o bancă, pe ziar? În al treilea rând, magazinele alimentare nu mai comercializează băuturi alcoolice şi produse din tutun?

Cum a devenit Traian Băsescu propriul său duşman? Aşa: Nu sunt duşmanul justiţiei, ci doar al făţărniciei… A trebuit să suport admonestările publice şi exagerările cât timp am fost preşedinte. Nu sunt dispus să fac acelaşi lucru şi acum, când am devenit un cetăţean oarecare ce beneficiază de libertatea de exprimare.” 

Emilian Isăilă, jurnalist-editorialist la Ziare.com, fost la Adevărul şi Evenimentul Zilei, vociferator la B1 TV şi Naşul TV: Suntem foarte aproape de momentul de maturizare a unui curent de opinie anti-Iohannis. La acest proiect lucreazî din greu actualul premier Victor Ponta şi cred că e pe cale să reuşească.” Cum să nu reuşească dacă, pe lângă Antena 3 şi România TV, la asta pun umărul cu nădejde şi partenerii de jurnalism ai lui Isăilă? Să-i spunem că un simplu joc logic îi face pe aceştia coechipierii lui Victor Ponta?

Victor Ponta, cu ocazia Zilei Tineretului: Cred cu tărie că ‪tinerii reprezintă viitorul României, iar toate eforturile şi speranţele noastre pentru mai bine trebuie să le fie dedicate. De Ziua Naţională a Tineretului vă urez «la mulţi ani» şi multă baftă în toate proiectele!” Fie de crede cu tărie sau are ezitări, tineretul se confundă oricum cu viitorul. Urarea de baftă, într-un prezent încremenit în populism şi veşnice promisiuni ce vor să înlocuiască perspectivele, precum cel al guvernării Ponta, urmare naturală a încremenirilor anterioare îmi sună ciudat. Deci totul e lăsat din nou sub semnul hazardului.

Tot Victor Ponta, care spune, la B1 TV, că parlamentarii PSD care nu voteză cererile procurorilor de ridicare a imunităţilor nu vor fi sancţionaţi. Întrebat cum se împacă această declaraţie cu cea din februarie, Ponta a răspuns: „Nu am spus acest lucru. Am spus că este o decizie de principiu.” Ce spus Ponta pe 3 februarie 2015: „Decizia grupurilor parlamentare PSD este clară: aviz pozitiv pentru toate solicitările justiţiei de ridicare a imunităţilor de orice fel!” Ce-i mai clară şi mai clară ca minciuna ordinară?

Populismul n-are nici o treabă cu vârsta, ci cu un nume fel de a fi. O dovedeşte Alina Gorghiu, într-o postare pe facebook: „Astăzi este Ziua Națională a Tineretului. Tinerii sunt cei care, în noiembrie 2014, au influențat decisiv rezultatul alegerilor prezidențiale. Datorită lor, România merge, astazi, pe un drum al respectului față de lege, al normalității. Aroganța, abuzul, minciuna au pierdut fiindcă tinerii nu au simțit la fel ca PSD și candidatul acestui partid letal pentru democrație. Voi v-ați făcut datoria, e rândul nostru.” Deşi au fost mai mulţi decât votanţii lui Ponta, pe Johannis l-au votat 38% din cei 28% de votanţi tineri din totalul prezent la urne (18 – 34 ani, care reprezintă vreo 18 –19% din totalul populaţiei; nu contest că şi alţii se simt tineri, dar…). Cum au influenţat ei decisiv rezultatul alegerilor prezidenţiale e de basm. Că România merge azi pe un drum al respectului faţă de lege şi al normalităţii este iarăşi de basm. Că aroganţa, abuzul, minciuna au pierdut teren este basmul basmelor şi se vede asta chiar pe păşunea unde păstoreşte şi Alina Gorghiu. Încheierea este însă triumfală, atât de triumfală încât o repet: „Voi v-ați făcut datoria, e rândul nostru.” Rândul vostru era demult, nu vine abia acum, făţarnică mică ce-ai devenit una mare!

Un articol semnat de Florin Iaru, în Adevărul, în care scrie bine despre ce e rău: Nu liderii sunt aceia chemaţi să facă lumină şi să pună lucrurile la punct, că asta chiar ar însemna o catastrofă naţională, ci instituţiile abilitate, conform atribuţiilor constituţionale. Problema publicului, obişnuit ani de-a rândul cu luptele sângeroase de cocoşi, e că lipseşte confruntarea. «De ce nu-l demite Iohannis pe Ponta? De ce nu vine opoziţia la guvernare? Ehei, dacă eram eu la Cotroceni, spulberam Parlamentul.» Ciudată normalitate îşi imaginează unii. Normalitatea în care ei, singuri, sunt alfa, omega şi buricul naţiei. Sindromul unui Ceauşescu mai înţelept, dar la fel de autoritar, pluteşte deasupra apelor.” 

Din facebook ca din izbuc, cu ieşiri intermitente, aşa sunt majoritatea comunicatelor confecţionate în numele preşedintelui Johannis. Azi, despre Ziua Mondială a Libertăţii Presei: „O presă liberă contribuie la consolidarea democrației și la dezvoltarea unei societăți prospere. Pentru acest drept am luptat în 1989, iar rolul mass – media este esențial în apărarea interesului public. Ziua Mondială a Libertății Presei ne readuce aminte cât de importantă este libertatea de exprimare.” Vorbe frumoase, adecvate momentului festiv, dar eminamente sterpe când ne uităm la presa noastră. A fi liberă nu înseamnă a practica libertinajul, a fi independentă nu scuteşte de responsabilitate şi apărarea interesului public nu e totuna cu apărarea rating-ului şi a cotei de piaţă. Iar libertatea de exprimare nu se confundă cu „foaie verde lobodă, gura lumii slobodă” şi nici cu brutalizarea şi mutilarea limbii ce-o vorbim şi-o scriem. În afară de asta totul e perfect şi presa noastră merită şi ea sărbătorită. Că tot ne-am făcut mâna plină şi punte către gură de vineri încoace.

Publicat în Politică de duminică | Etichetat , , , | 1 comentariu

Despre popor, cu gura plină

xvFortuit, dar şi forţat de împrejurări – m-am scos cu limba română asupra căreia se aplică forţe de tăiere, forfecare sau alunecare – şi pentru mine azi e ceva ce se numeşte Ziua Internaţională a Muncii. Aşa cum există o zi a majoritarei Femei, care ne aduce pe lume, deşi nu e recunoscută de alţii ca „Dumnezee” (poate pentru că femeia nu are treabă, pentru o majoritate confortabilă, decât cu rima de la lut), şi e discutabil dacă întotdeauna avem de ce să-i mulţumim pentru asta; refuz să cad în obsesia feministă sau răsturnările creştine nu mai puţin obsesive ale rolului ei pe lume când spun asta, aşa că exoneraţi-mă!

Am citit în ultimele ore tot felul de urări şi anti-urări, calambururi şi miştouri de buldozeristo-capitalişti despre muncă, muncitorime, dispreţul alternativ faţă de „clasa muncitoare” versus „elita muncitoare”, restauraţii ale lui „noi muncim, nu gândim” sau ale lui „cine gândeşte munceşte, celălalt profită prin rutina ce urmează gândirii”; ambele fiind, în opinia mea, semne ale imbecilităţii orgolioase şi în egală măsură dezastruoase pentru o societate sănătoasă. Şi asta pentru că desparte în loc să adune. Şi fractura doare la un moment dat chiar şi pe cel care sare încântat de performanţa sa de a ţopăi doar pe piciorul sănătos… Ţopăitul şi ţopismul n-or fi cumva surate?

Am suficiente amintiri despre „1 Mai Muncitoresc” încă de la începutul anilor ’60, limita mea de accesare a memoriei. Şi totuşi, nu pot încerca nostalgii, cum perorează unii mai tineri decât mine. Era o corvoadă să merg cu grădiniţa şi apoi cu şcoala, încolonat, stând drepţi ore în şir să ascult discursuri lipsite complet de noimă şi mai târziu, când am înţeles mecanismul, de logică. Imaginaţia satirică mă ducea cu gândul la intenţia autorităţilor de a-mi provoca varice ca să stau dracu’ locului. Imobilitate fizică umată de imobilitate mentală. Însă abia târziu am şi tradus acestea aşa cum le susţin acum, adică ieşind din senzorialul imediat al momentului.

Revenind la declicul care a dat naştere acestui text, o postare a lui Vlad Petreanu, senzaţia pe care o am azi este de populism reinventat, fie el festivismul kitsch televizat sau ocazia unor semi-alfabetizaţi farisei de a-şi exhiba „rădăcina din popor”. 

Poporul este, în opinia dumnealui, cheia de boltă a societăţii noastre. Dacă ne luăm după Constituţie aşa ar părea: suveranitatea poporului este inalienabilă. Numai că termenul este mult prea generos dintr-un anumit punct de vedere cu nevoile societăţii, iar din alt punct de vedere este cam zgârcit şi chiar meschin. Este generos prin aceea că induce ideea că poporul este cu adevărat suveran şi responsabil de sine, adică se identifică cu un corp cetăţenesc. Nu poţi fi doar un agregat numeric pe un anumit areal, mai mult decât un trib şi mai puţin decât o naţiune şi mândru de asta fără altă continuare. Un popor este o sumă, nu o stare, precum naţiunea. Este zgârcit şi meschin pentru că nu poţi fi cetăţean doar pe canapea sau la colţul străzii, criticând doar când nu te aude „duşmanul” ca să-ţi strice „ploile”, ori când aştepţi „să ţi se una şi alta”, binecuvenite ca o perpetuă mană cerească, pentru că tu numai eşti şi asta ar fi suficient. De o asemenea încremenire vor profita, cum s-a tot petrecut în istoria noastră, speculanţii emoţionalităţii care propovăduiesc umilitatea şi nu modestia, umilinţa şi nu demnitatea în numele nu ştiu căror interşanjbile sacralizări ale aservirii.

Una dintre formele aservirii de care vorbesc este festivismul de turmă ce însoţeşte diverse „sărbătoriri”, adevăratul opiu al „popoarelor” pentru că semnificaţiile se pierd în benchetuială, fandacsie şi vulgaritate.

Spune Vlad Petreanu că poporul cere, iar clasa politică, profund vicioasă, se face că plouă. Din experienţa mea de 25 de ani de „democraţie originală”, la care adaug experienţa „dictaturii populare” a lui Dej şi a „dictaturii populiste” a lui Ceauşescu observ azi că am rămas cu o mare confuzie pervers întreţinută: cea dintre popular şi populism, între popor şi naţie. Totul ca nu cumva să se trezească vreun „poporan” că e cumva şi cetăţean şi să-şi revendice suveranitatea constituţională. El, poporanul, trebuie să creadă, nu să ştie despre ce e vorba. Şi până acum succesul este indiscutabil.

Dar până s-o-ntrupa minunea: Dă-ne Doamne mici şi bere, taxe mici, salarii mari, tot ce pipota îmi cere, pentru-ăi mici de la cei mari, ca bem de fericire, fără minte şi-amintire!

Publicat în Politica în pioneze | Etichetat , , , , , | 2 comentarii