Prestidigitaţii, tripotaje şi fanfare

 

PrestidigiMircea Diaconu, la reîncălzire + conexele

La o sesizare făcută de altcineva, într-o altă speţă, doar de departe similară, CCR a decis că, în interpretarea sa asupra Legii ANI privind incompatibilitatea aleşilor, interdicţia ocupării „aceleaşi funcţii” înseamnă „a oricărei funcţii” eligibile. Evident că toată oastea cea vestită a „apărătorilor statului de drept şi ai europenismului” au sărit de cur în sus, ţipând: „Lovitură năpraznică a CCR: incompatibilul Mircea Diaconu” şi „Adio Iohannis? Decizia CCR care-l poate scoate DEFINITIV din joc”. Un fel de „bucuria nebunilor”, un fel de-a juca tontoroiul pe mormântul judecăţii cumpănite. 

De ce lucrurile nu stau aşa cum sună incantaţiile dumnealor? Explicaţia este relativ simplă, dar numai dacă se renunţă la justiţiarismul de bâlci. 

1. Sfera de competenţă a CCR

În Legea nr. 47/1992, care reglementează organizarea şi funcţionarea CCR, se spune la articolul 2, al. 3 astfel: „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.” După cum se observă din comunicatul CCR (cum în mod cert se va regăsi şi în motivaţia de mai târziu), CCR intervine la o lege deja declarată constituţională. Erori se mai întâmplă şi nu trebuie să le păstrăm. Dar instituţia care trebuie să opereze modificările solicitate de CCR este Parlamentul, singura autoritate legiferatoare. Prin urmare, până ce amendamentul respectiv la Legea ANI nu este adoptat, decizia CCR nu este operaţională în nici o instituţie sau instanţă.

2. Mircea Diaconu: Decizia ÎCCJ din 2012 spune clar căreclamantul nu este responsabil din punct de vedere contravenţional, civil sau disciplinar pentru situaţia constatată, darexistă incompatibilitate obiectivă între funcţia de senator şi cea de director de instituţie publică de cultură”. Cele două aprecieri ale ÎCCJ nu pot fi luate separat. Şi dacă le coroborăm, avem deciziile Curţii de Apel Bucureşti care i-au permis să candideze pentru Parlamentul European. Dacă ar fi existat o interpretare care să contrazică decizia ÎCCJ, ar fi apărut şi o contestaţie la un for superior. Doar că nu a existat. Mircea Diaconu nefiind „responsabil d.p.d.v. contravenţional, civil sau disciplinar”, pierderea mandatului de senator a îndeplinit interpretarea ÎCCJ, deci nu este supus şi interdicţiei de 3 ani pentru a ocupa o funcţie eligibilă. În afară de asta, CCR a specificat că interpretarea dată de ea nu acţionează retroactiv. Ca şi non-retroactivitatea în eventualitatea amendării Legii ANI de către Parlament, conform deciziei CCR.

3. Klaus Johannis: Deoarece procesul pe care îl are pe rol legat de incompatibilitatea prezenţei sale în CA al unei societăţi de sub autoritatea primăriei nu este finalizat, este posibil ca atât ultimul act normativ care desfiinţează respectiva incompatibilitate, cât şi decizia mai sus pomenită a CCR să fie lovite de non-retroactivitatea prevederilor legale.

Posibililor comentatori „justiţiari”, care vor încerca să mă acuze de „uslamism” şi de „atentator la statul de drept”, le atrag atenţia că nu susţin sub nici o formă că legislaţia în cauză este suficient acoperitoare, la acest moment, cu ecou asupra situaţiilor ce se creează prin incompatibilităţile menţionate. Ci doar că ele trebuie revizuite cu mintea limpede, filtrate de reziduurile propagandistice şi demagogice. Sunt două aspecte principale în această speţă:

– clarificarea conceptelor de funcţie publică, demnitate publică şi funcţie de autoritate publică – ultimele două nefiind definite în legislaţia actuală, dar sunt utilizate para-legal;

– clarificarea raporturilor dintre unităţile administrative locale şi administrarea societăţilor de utilitate publică înfiinţate de acestea, şi aflate în directă subordonare a acestora.

Ca o completare, o asemenea interdicţie, ca primarii sau preşedinţii de consilii judeţene să nu administreze societăţile de utilitate publică înfiinţate de primării şi consiliile judeţene, precum cea care se invocă în România, nu se întâlneşte în nici un stat membru al Uniunii Europene. Există astfel riscul ca din incapacitatea de a gestiona buna guvernare să cădem în patima interdicţiilor astfel încât să se blocheze sau să se paraziteze funcţionarea unor instituţii.

Cultul loviturii de stat şi pravoslavnicii lui

Înainte de a intra în subiect, repet ceea ce am spus de nenumărate ori până acum – pentru anumite minţi, degeaba: am avut de-a face cu o ofensivă asupra „populaţiei” unor instituţii ale statului, agresivă şi intempestivă e adevărat, dar provocând nu mai puţin „deteriorarea democraţiei româneşti” (apud V.T.) decât furişările guvernării anterioare în a-şi asigura supremaţia politică. Un fapt demonstrat, dar mereu trecut sub tăcere.

2 iulie 2014 – Vladimir Tismăneanu (Contributors.ro): Acum doi ani, pe 3 iulie, avea loc în România o tentativă de lovitură de stat. A durat pana pe 6 iulie… Din clipa formării guvernului Ponta, au fost declanşate acţiuni punitive împotriva unor instituţii considerate neconforme intereselor noii puteri, o strategie de «Gleichschaltung»(uniformizare) de inspiraţie indubitabil totalitară. Între acestea, IICCMER şi ICR. A urmat Avocatul Poporului, schimbarea conducerilor celor două camere ale Parlamentului, suspendarea preşedintelui ţării. Paravanul legalist nu putea ascunde neconstituţionalitatea acţiunii puciste. Curtea Constituţionala a intrat în alertă. Intervenţia deschisă a Comisiei de la Veneţia, protestele ambasadelor şi guvernelor occidentale, reacţia societăţii civile au dejucat planurile puciştilor. Dar România a fost readusăîntr-o stare de izolare internaţională comparabilă cu aceea de după mineriada din 13-15 iunie 1990.”

După cum vedeţi, a fost Apocalipsa. Nu aia după Ioan, ci aia după Volodea. Curtea Constituţională a intrat în alertă? Nu, şi-a intrat în atibuţii, fiindcă alerta este starea ei de normalitate, iar nu starea excepţională. Şi Curtea Constituţională şi-a impus punctul de vedere, chiar dacă unii politicieni înfierbântaţi, din ambele tabere, au văzut fiecare altceva. Apoi, faptul că între reprezentanţii instituţiilor internaţionale partenere şi reprezentanţii instituţiilor noastre a existat o comunicare permanentă exclude „izolarea internaţională”. Iar „paravanul legalist” tocmai ce fusese confirmat de CCR, adică schimbările unor persoane din fruntea unor instituţii, fără ca instituţiilor respective să le fie afectată existenţa şi rolul. E adevărat, că în unele dintre ele s-au înşurubat nişte neica-nimeni. Demn de remarcat (pentru cine îi citeşte articolele referitoare la acel moment) este că Vladimir Tismăneanu pune pe prim plan, dincolo de cronologie, IICCMER şi ICR, instituţii unde avea, oricât s-ar răsuci unii pe toate feţele, interese personale. Totodată, jongleriile cu „tentativa de lovitură de stat” (ca intenţie, deşi nici un politolog cu respect pentru meserie nu ar defini ceea ce s-a întâmplat drept puci, fie şi în intenţie) şi „acţiunea pucistă” (ca săvârşire) dezvăluie şi scopul lor: insinuarea prin exagerare pentru a utiliza conceptul ca armă politică.

3 iulie 2014 – Cristian Preda (blog): „Asta s-a întâmplat pentru că la Bucureşti se petreceau lucruri foarte grave: şeful Senatului şi Avocatul Poporului erau destituiţi, după ce Curtea Constituţională fusese împiedicată să mai funcţioneze, prin ucaz al guvernului… Era evident că urmează suspendarea preşedintelui, la fel de brutală din punctul de vedere al domniei legii ca şi celelalte gesturi făcute de USL.” În nici un text semnat de el, Cristian Preda nu se foloseşte de sintagma „lovitură de stat”. Doar comite şi se foloseşte de, ca în propoziţia subliniată, un fals grosolan: CCR a funcţionat bine-mersi, în ciuda intenţiei incontestabile, dar neduse până la capăt, de a-i amputa dreptul de control constituţional asupra hotărârilor Parlamentului. În schimb, în toate intervenţiile sale din studiourile televiziunilor prin care a poposit a acreditat ideea „loviturii de stat”. Probabil pe principiul plin de sevă deontologică: verba volant, scripta manent.

5 iulie 2014 – Vladimir Tismăneanu (tot Contributors.ro): „În 2012, în timpul loviturii de stat avortate, existau afişe care reluau acest termen pe care l-am propus în acele zile nevrozante: «Vrem democraţie, nu pontocraţie». Aceasta este miza cea mare a alegerilor prezidenţiale din acest an. Victor Ponta este un populist emblematic: lipsit de convingeri doctrinare veritabile, el nu face decât să stârnească patimile patriotarde în rândurile unor straturi sociale debusolate. Ieri era guevarist, azi e social-democrat, mâine poate fi cosmonaut.” Deci, a fost lovitură de stat, dar s-a avortat (sic!). Adică, nici măcar în faşă nu era. Oricum, sesisez la V.T. o oarecare necăjeală: nu vrea lumea academică să-i preia şi pace conceptul savant de „pontocraţie”. Şi-atunci îl repetă de câte ori scrie despre altceva decât despre stalinismul şi staliniştii cu care a făcut cunoştinţă în casă, la masă şi prin şcoli. Remarc cu satisfacţie însă o excelentă definiţie a populistului emblematic, aplicabil şi altora, din preajma propriilor surse de febleţe: lipsit de convingeri doctrinare veritabile, el nu face decât să stârnească patimile patriotarde în rândurile unor straturi sociale debusolate. Şi, ca să punem un pic de sare şi piper cosmic peste ciorba pretins satirică a lui V.T, spun că ieri era Laika, Strelka şi Belka, azi e Baker, Ham şi Enos, mâine poate fi Pericles sau Semos.i

Punctul culminant al rememorării „loviturii de stat de acum 2 ani” îl reprezintă marşul PMP – Udrea de astăzi. O parte dintre mărşăluitori spune că „sărbătoresc” (bucurie), altă parte spune că „comemorează” (tristeţe). Păi, nu eşuase treaba? De ce unii sunt bucuroşi şi alţii trişti? Iată ce scrie în postarea de pe site-ul PMP, legat e evenimentul de azi:Asaltul asupra democraţiei, din 2012, a întâmpinat opoziţia românilor de bună credinţă, care au respins abuzurile USL la referendumul pentru demiterea Preşedintelui… La doi ani de la săptămâna neagră a democraţiei româneşti, PMP, singurul partid consecvent în susţinerea justiţiei independente şi a statului de drept.”Opoziţia românilor de „bună credinţă” (mi-aminteşte de „oamenii de bine” ai lui Iliescu) n-au respins abuzurile USL la referendum, pentru simplul motiv că au refuzat să se exprime în vreun fel. Şi spun „în vreun fel”, deoarece la referendum se răspunde relevant cu DA sau NU, şi nu prin absenţă. Asta dacă simt ceva democratic în venele lor de oameni de bună credinţă. Şi-apoi, să te erijezi, tu PMP, în singurul partid care apără ce apără, neînţărcat complet încă, şi ignorându-i pe cei din PDL, FC sau Mihail Neamţu (că NR pare că n-ar mai prea fi) ori Teodor Baconschi şi Papahagi, chiar retraşi în globurile de sticlă ale muceniciei intelectuale, este însă pură şi blondă obrăznicie.

i Laika, Strelka şi Belka au fost câinii utilizaţi în programului spaţial sovietic, Baker, Ham şi Enos au fost maimuţele programului spaţial american, iar Pericles şi Semos sunt echivalentul lor din ecranizarea SF Planeta Maimuţelor (2001).

 

Anunțuri

Despre Horia Pană

Licenţiat şi master în Ştiinţe Poliitce
Acest articol a fost publicat în Printre tâlcuri și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s