Rămas bun, prietene Bibliotecaru’!

„Acoperaţi-vă capul pentru a nu uita că e cineva deasupra voastră!” (Gh. Florescu)

În zorii ăstei zile am primit dureroasa veste că prietenul meu de blogăreală în numele unor valori, Gheorghe Florescu alias Bibilotecaru’ a plecat dintre noi. Ştiu doar că deşi era mult mai tânăr decât mine, lucrurile care ne-au apropiat sunt dincolo de vârstă.

Nu-i pot aduce un omagiu mai potrivit decât să pomenesc două dintre scrierile sale: un mini-eseu politic, replică dată lui Cristian Preda şi o poezie, una dintre multele pe care le-a născut talentul său şi sensibilitatea sa.

1. Revoluţia implică o tranziţie între prezent şi ţelul revoluţiei. Această tranziţie aduce cu sine reconstrucţia şi evoluţia, nu numai legat de nivelul de trai, firme luminoase, pepsi la litru şi roşii import Olanda, dar mai ales legat de diferite evoluţii ale societăţii.

Partidul Comunist a indus în România o tranziţie între societatea capitalistă şi comunism numită socialism (desigur, nu este vorba despre înţelesul de astăzi al socialismului, ci de cel de la 1960).

Revoluţia de la 1989 a întors evoluţia în sens invers, înspre capitalism.

Tranziţiile însă se înnămolesc, se pare, de fiecare dată, evoluţiile sociale însă merg foarte bine, pentru că au loc cvasistatic, pe neobservate. Problema noastră astăzi este că nu avem încotro să evoluăm, că am intrat într-o tranziţie spre trecut care în loc să ne ducă spre capitalism, ne-a transformat social într-un comunisto-capitalism sinistru, adică avem instituţional implementate mecanismele economice şi sociale ale unui capitalism clasic şi, pe alocuri, modern, avem şi o terminologie-cuvântare politică capitalistă, condamnăm cu toţii, care mai de care, comunismul… dar în oameni sunt exact aceleaşi reflexe implementate cu grijă de PCR şi statul totalitar (reflexe care au legătură cu oligarhia şi nu neapărat cu comunismul sau capitalism), fie că vorbim despre lideri, fie că vorbim despre guvernaţi.

Am şi eu un reflex de membru al societăţii comunistoide şi vă cer ca, în calitate de lider al acestei societăţi (aveţi doar un post de conducere), să-mi spuneţi ce pot face ca societatea să se debaraseze de apucăturile non-revoluţionate? Îmi puteţi da un răspuns exact? Ce ar trebui să facă cetăţeanul Gheorghe Florescu, zis şi Bibliotecaru pe net, ca să ducă la bun sfârşit revoluţia în om, cum poate el schimba societatea şi liderii care conduc societatea astfel încât esenţa mizeră trecutului ante ’89 să dispară? Îmi puteţi indica exact, clar, indubitabil, o cale prin care pot contribui la îndepărtarea imoralităţii din cadrul acestei societăţi?

Eu nu cred că funcţia, respectiv funcţionarea, societăţii socialiste a fost importantă, România nu a avut niciodată o dimensiune dominată de comunism, cât exprimarea unui cognitiv intrinsec ataşat cetăţeanului ca element social şi dimensiune morală, lucru care a făcut posibilă dezvoltarea unei dictaturi pe seama unor răspunsuri primare, în special egoism şi frică.

Mai sus vă vorbeam despre o societate bolnavă de anormalitate.

Problema într-o societate bolnavă de anormalitate este tocmai că nu mai există o busolă a binelui, a decenţei, a direcţiei corecte, nu mai există o unitate de măsură pentru valoare, nu mai există un scalar al valorii şi nici un versor al valorii, o ordonare biunivocă a valorii… În acest context eu pot vorbi despre binele pe care îl pot percepe şi înţelege eu, despre decenţa pe care o percep eu, despre normalitatea mea. Din păcate nu pot vorbi despre binele, decenţa şi normalitatea unei societăţi care, lipsită fiind de o direcţie la care să ne raportăm cu toţii, nu poate avea, în mod implicit, nici un sens care să determine, la rândul lui, construcţia unui minim sistem moral.

În sfârşit, vorbind despre normalitatea mea, conlocutorii nu-mi opun normalitatea lor, ci interesul lor demonstrativ. Cum poţi lupta cu oameni care cred că ceea ce fac “eroii” PSD, PNL, PDL, PRM nu reprezintă nimic refutabil, sau care cred, dimpotrivă, că aceşti “eroi”, toţi la un loc, sunt expresia cea mai evoluată a mizeriei sociale… ?

Lucrurile nu stau aşa de simplu, soluţiile nu sunt atât de simple, oamenii nu sunt fiinţe atât de simple, poate Divinitatea…

Mai ţineţi minte întrebarea cheie a domnului Constantinescu?, “Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?”. Ei bine, cred că aici este cheia comportamentului social, dar şi privat, de astăzi. Toată lumea se duce la sfintele moaşte, toată lumea aprinde lumânări şi îşi face cruci… nimeni nu-şi mai aduce aminte însă de ce. România şi-a uitat esenţa istorică şi acum se zbate pierdută şi dezrădăcinată.

2. În centrul universului său
Omul este preocupat de moarte.
Toată viaţa se îngrijeşte
Să nu moară de sete,
Să nu moară de foame,
Să nu moară de frig,
Să nu moară de cald,
Să nu moară de plictiseală,
Să nu moară de râs,
Să nu moară de singurătate,
Să nu moară de beţie,
Să nu moară de sperietură,
Să nu moară de frică,
Să nu moară cu zile,
Să nu moară fără lumânare,
Să nu moară …
Ei uite. Am făcut-o şi pe asta.
Acum pot să mor.