Cercul vicios al duşmanilor viciului (1)

Există un singur fel de a face politică, dar există nenumărate feluri în care ea este măscărită. Dacă s-ar face politică în consonanţă cu melopeea declaraţiilor despre cum vor face unii sau alţii politică când ajung ei la putere, acest articol şi altele asemenea lui n-ar mai fi fost scrise. Scena politică n-ar mai fi semănat cu una de bâlci pe care se scălâmbăiesc diverse personaje ridicole şi penibile totodată. Iar publicul n-ar trece, în buclă, de la hăhăiala ineptă la văicăreala nevolnică, ci s-ar implica în acel „happening” care descrie o societate activă. În indolenţa şi circumspecţia cetăţeanului faţă de politica şi politicianul prezentului am putea presupune că regăsim o formă mai aparte de igienă personală.¹ Dar nu-i vorba despre aşa ceva. Sub aparenţa igienei se ascund, de fapt, toate tarele unei societăţi debusolate. Cetăţeanul este doar ultimul lor „beneficiar” şi pare că s-a obişnuit cu ele, cum s-a obişnuit cu plata TVA; el fiind singurul care o plăteşte fără deducere. Şi tot el, aflat la capătul lanţului decizional, plăteşte astfel toate costurile bâlciului care descrie viaţa politică românească de azi. Este însă cetăţeanul nostru irevocabil vinovat pentru cele ce i se întâmplă? Îşi merită el oare soarta? Dincolo de habitudinile de a se lăsa mereu dirijat de alţii, întreţinute metodic prin conservarea unei doze convenabile de ignoranţă, prin exacerbarea fricii şi a sentimentului său de vinovăţie, fie de către autorităţi laice sau clericale, singura sa vinovăţie reală o reprezintă comoditatea sa aproape maladivă care-i dă impresia că simpla delegare a responsabilităţilor sale îl absolvă de orice alte responsabilităţi. Iar atunci când se simte într-un târziu înşelat, preferă să se tragă înapoi în găoace, în loc să-şi clameze dreptul încălcat. Şi pe terenul lăsat liber prin non-combat, ce-i care fac jocurile şi le fac astfel, în continuare, mişeleşte, nestingheriţi.

Dacă cetăţeanului, după cum se vede, îi găsesc totuşi o scuză – că a fost îndelung dresat întru apatie cetăţenească, iar tămăduirea lui e de mai lungă durată – nu am aceeaşi îngăduinţă faţă de cei educaţi şi în cunoştinţă de cauză şi care deplâng melodramatic starea de fapt, o descoase în prelungi diatribe şi, pentru a-şi justifica propria impotenţă, aruncă dispreţul lor suveran asupra plebei ingrate. Cercul vicios este astfel păstrat intact. Sunt numeroase exemplele din istoria recentă a nemuritei noastre „democraţii originale”. Criza autoprovocată din USL, în ultimele zile, este însă mult mai proaspătă pentru a nu mă folosi de ea în a arăta stridenţa şi sterilitatea multora dintre opiniile, pseudoanalizele, ca şi veselele şi puerilele prevestiri autoconfirmate ce s-au tot vehiculat.

Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor şi văicăreala fraierilor

Pentru că nu pot vorbi în numele altora, cu toate că nu pot fi singurul trecut prin aceste experienţe, cu consecinţele de rigoare, recunosc că am trăit, din 1989 până azi, patru momente de euforie: colapsul regimului comunist (dec. 1989), câştigarea alegerilor locale în Bucureşti de către CDR (1992), câştigarea alegerilor generale de către CDR şi Emil Constantinescu (1996), câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Traian Băsescu şi configurarea guvernării Alianţei D.A. (2004). Toate patru momentele au fost urmate grabnic de tot atâtea decepţii.

Mai întâi, cei trei ani de „democraţie originală”, de „sinergie a faptelor” prin „meandrele concretului”, după reţeta lui Ion Iliescu şi a politrucilor săi reevaluaţi pe „valul revoluţiei”, au fost suficienţi pentru ca spiritul Pieţei Universităţii (primăvara 1990) şi misionarismul democrat afişat de Alianţa Civică şi Grupul pentru Dialog Social să se transforme într-un meschin şi hrăpăreţ tropot după funcţii aducătoare de privilegii şi haiducie revanşardă. E momentul când CDR îşi naşte proprii „baroni” locali, copiind aidoma metodologia FSN. Urmează apoi cavalcada ocupării posturilor guvernamentale în 1996, cu toate ramificaţiile lor teritoriale, descriind un zbucium furibund între cele aproximativ 15 entităţi politice ce formau CDR, plus Partidul Democrat şi UDMR. Ultimul episod al decepţiei l-a constituit neo-iliescianismul ajustat pe talia lui Traian Băsescu, corsarul anticorupţie dedat sprinten la piraterie. De atunci am privit scenariile şi scenetele politice cu o îndoită circumspecţie, mai atent şi fără patos emoţional. N-am devenit însă un cinic-batjocoritor, cum au ales unii să-şi panseze frustrările, dar nici n-am mai suferit şocurile „dezvrăjirii”.

Ceea ce am remarcat zilele acestea – numai că apucăturile astea sunt mai vechi şi doar formele de manifestare şi ţintele se tot schimbă – este desfătarea ţicnită a unora sau disperarea agonică a altora pentru eşecul aşa-numitului „proiect USL”, prin retragerea PNL din alianţa de guvernare. Toţi aceştia nu văd altceva decât orizontul îngust al partizanatului lor formal sau informal, aşa cum ochelarii de cal îl împiedică pe nobilul animal să se mai preocupe de mărunţişurile periferice care-i pot distrage atenţia de la drumul dirijat din hăţuri. Şi, culmea, le place la nebunie, ba chiar îi iau de inconştienţi, de aserviţi, de răuvoitori pe cei care nu sunt aidoma lor.

► De ce ar bucura pe cineva faptul că o entitate politică cu o majoritate confortabilă, suficientă cât să-şi permită renovarea sistemului politic vicios, cât să iniţieze un program eficient de restructurare instituţională, cât să promoveze politici de încurajare investiţională şi defiscalizare a muncii, aşa cum s-a prezentat publicului a eşuat? Era ea cumva contra naturii, aşa cum au sunat trâmbiţele şi au bătut tobele pe uliţi? Atunci şi mai vechile alianţe şi coaliţii dintre partide cu orientări doctrinare diferite ar fi fost tot contra naturii. De exemplu, socialiştii din PD împreunându-se cu CDR şi cu PNL sau popularii din PDL cu PSD şi apoi cu UNPR. Era cumva o coaliţie monstruoasă cu cele 70% ale sale, care transforma opoziţia într-o simplă figurantă? Păi, în decembrie 2008, coaliţia de guvernare PDL – PSD + PC întrunea o majoritate de 71%, chestie care l-a bucurat nespus, la acea vreme, pe preşedintele Traian Băsescu. În plus, da, după cum se vede, „conservatorii” turnătorului Felix, „soluţia imorală” din 2004, erau prezenţi şi în 2008 alături de PDL şi Traian Băsescu. Fără să provoace urticarie. Prin urmare, în afara frustrării celor care au fost sancţionaţi în alegeri nu există motive de bucurie că o şansă a fost irosită.

► De ce ar întrista pe cineva că USL s-a destrămat într-un final, după ce, îndeosebi începând cu configurarea Cabinetului Ponta 2, tropotul pentru funcţii şi privilegii a generat segmentarea ministerelor în aşa fel încât unuia dintre parteneri i s-au dislocat portofoliile ministeriale de toate resursele necesare implementării unor politici publice eficiente?² Nu cred că e un motiv de întristare că la un moment dat s-a demachiat Ileana Cosânzeana şi s-a iţit de sub sulemeneli Baba Hârca, spre potrivită revelare şi dezirabilă învăţătură de minte. Nu poţi să deplângi o împreunare ocazională, poreclită mariaj, că a fost divulgată după o halima de 1001 de nopţi ca escrocherie şi că a devenit publică. Cu cât s-ar fi petrecut mai târziu, cu atât ar fi fost mai dăunătoare. Totodată, ceea ce s-a întâmplat în iulie 2012, deşi nu a fost în nici un caz vorba despre o „lovitură de stat”, cu toată că zorzoana asta maniacală nu mai încetează să facă zgomot, a reprezentat o forţare a cusăturilor constituţionale, legale şi regulamentare pentru a justifica o preluare rapidă a controlului asupra instituţiilor statului. Intenţia nu a depăşit însă limitările normative, chiar dacă a tulburat liniştea scenei politice şi interesele celor care le întinseseră deja în propriul beneficiu, dar într-un mod mult mai insinuant. Dovada că o parte a USL chiar atacă fundamentele statului de drept, aşa cum sunt ele stabilite acum, şi că abordarea intempestivă din 2012 nu a fost doar un accident, cel puţin din partea unora, a răsuflat în demersurile din ceea ce s-a numit „Marţea Neagră”. Dacă ofensiva din 2012 avea cât de cât o noimă politică, cea din 9 – 10 decembrie 2013 a ţintit o decalibrare a normelor judiciare în beneficiul celor ameninţaţi de ele. Nu poţi să căinezi o construcţie politică ce şi-a încălcat temeiul existenţei – şi nu mă refer la obsesivul „Jos Băsescu!” – demonetizând la rândul ei tot ceea ce înseamnă program de guvernare şi angajamente politice.

Aşadar, nu-i nici motiv de jubilare aici, nici motiv de jale. E de demonstrat că PNL a părăsit guvernarea numai şi numai pentru că susţinerea prezidenţiabilului Crin Antonescu de către PSD a devenit o vorbă goală. Însă ni s-a oferit încă o ocazie în care să ni se dezvăluie unele apucături autohtone, pe care le parafrazez după Nicolae Iorga:

– Unii încearcă mereu să pescuiască de mai multe ori aceeaşi încredere cu aceeaşi minciună.

– Cei predispuşi la înşelătorie se feresc să aducă în discuţie lucruri noi, dar se grăbesc să le încurce pe cele vechi.

– Sunt prea mulţi oamenii care într-o dispută se întreabă cine a început, nu cine are dreptate.

Note:

1 Acest fragment de text constituie un comentariu personal la articolul „PMP, o mişcare greşită”, de pe blogul lui Cosmin Alexandru. Articolul meu nu are însă nici o legătură cu situaţia din PMP, demisia lui Papahagi etc. Doar cu ceea ce spune, la un moment dat, Cosmin Alexandru: „Pare simplu, dar în politică e complicat. Nu neapărat pentru că politica e curvă, ci pentru că, în România, e în fiecare zi alta. Ştii cu cine te culci, dar nu ştii cu cine te trezeşti. Dacă nu eşti atent, devine un mod de viaţă. Apoi devine singurul tău mod de viaţă. Şi, pe măsură ce avansezi, devine cel mai bun mod de viaţă, unul pe care îl aperi şi îl predici în faţa oricui se întâmplă să te asculte. În capcana asta au căzut mulţi intelectuali şi ignari deopotrivă.” Într-un alt comentariu am adăugat că într-o abordare completă lucrurile ar suna aşa: „Chiar ai ştiut cu cine te culci sau ţi-a cam plăcut şi n-a prea contat? Şi dacă te-ai trezit lângă altcineva decât cu cine te-ai culcat, de ce ţi-a luat atâta timp să te dezmeticeşti?”

2 „Toate ministerele de mare impact public alocate PNL au fost golite de conţinut: Ministerul Finanţelor a fost vidat de Buget, Ministerul Economiei a fost vidat de Energie şi Investiţii, Ministerul Transporturilor a fost vidat de CNADNR, Ministerul Afacerilor Interne a fost vidat de Administraţie.” (Prin cenuşa politicii (4) Amoralpolitik)