Supărarea românească

„În locul acestei înţelegeri a fenomenului românesc, sau măcar a uneia de acelasi ordin (este vorba despre renunţarea la înflăcărările populiste), ne-am grăbit cu toţii să ţinem discursuri plicticoase şi lipsite de adîncime despre specificul românesc, enumerând şi descriind darurile poporului român: măsură, înţelepciune, omenie, înfrăţire cu natura, armonie, capacitate de sinteză”. Constantin Noica, Supărarea românească, Viaţa Românească – Almanah 1983

Şi totuşi, încărcat cu atâtea calităţi, românul este supărat pe toată lumea, în afara lui însuşi. Mă folosesc de câteva din gândurile lui Constantin Noica pentru a-mi expune câteva din propriile-mi supărări româneşti. Credeaţi că sunt perfect? Ferit-a Domnul!

●Oamenii de azi nu sunt apropiaţi unul altuia de un liant, ci doar de un conectiv.

Noi se utilizează atunci când cineva din afară zice despre noi ceva care ne revoltă. Dar nici asta întotdeauna. De exemplu, dacă un europarlamentar român se revoltă pe demersurile politicianiste ale celor care vor să împiedice cetăţenii români să muncească în ţările lor foarte „europene” este luat în şuturi şi împroşcat cu insulte; pentru că nu şi-a ales „corrrrect” tabăra politică. De cealaltă parte, dacă un europarlamentar străin atacă problema justiţiei ciudate de la noi, se ridică alţii care ţipă că nu-i aşa. Nici măcar atributele statului de drept, de la care provin în principal mai toate belelele de azi şi de la care ar putea să se ivească speratele beneficii de mâine, nu reprezintă un liant suficient. Avem însă dispreţul pentru Ei, cei pe care i-am gonit dintre Noi, fără a ne da seama că astfel ne-am transformat în nişte Eu. Dar avem din plin conective – ataşamentul la adversităţi superficiale care ne macină până la nisipul pe care-l spulberă vântul şi-l cară aiurea apele.

●Oamenii îţi cer să-i confirmi, nu să-i trimiţi mai departe.

Mai departe ar însemna lansarea din bloc-starturile unui moment de răbdare în care să-l asculţi pe celălalt, nu doar să-l auzi. Să te lansezi ca să cercetezi ce-a spus de fapt celălalt, să cercetezi ce vrei şi tu să-i spui şi-abia atunci să-i accepţi sau să-i combaţi spusele. Ce facem însă cu acest purcoi de vanitate ce ne umple mintea cu certitudini ce le refuzăm examinării critice? Noi avem întotdeauna dreptate. Voi, niciodată. Ei, nici atât.

●Pe toţi ne preia pustia generalităţii.

Se spune că diavolul se ascunde în detalii. Şi-atunci de ce să intrăm acolo unde sălăşluieşte el? Pentru că doar acolo îl poţi confrunta şi învinge. Rămânând în afara detaliilor îi oferim diavolului şansa să rămâne în preajmă, să molipsească nevăzut generalul.

●I se întâmplă şi lui multe, se frământă ceva în marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar – dar el rămâne neschimbat. „Trece şi asta” e una din cele mai curente vorbe româneşti.

O fi România profundă despre care pălăvrăgesc unii, conferindu-i propriile lor fantasme?

●De unde ideea că filozofia te învaţă adevărul? Te învaţă să gândeşti – nu adevărul. Îţi dă DIRECŢIA adevărului. Vorba lui Kant: ca să ştii care e adevărul despre un lucru, trebuie să ai acordul cu acel lucru. Deci, orice adevăr e despre ceva; orice adevăr e material. Ce poate să însemne adevărul, aşa formal? Există realităţi, nu realitate. Există adevăruri, nu adevăr.

Filozofeala despre absoluturi este însă pe cât fascinantă, pe atât de greu de pătruns cu mintea celui preocupat de supravieţuirea în materialul cotidian. Pe asta îşi şi bazează mulţi dintre intelectualii fidejusori ai propriilor partizanate declamaţiile împovărate de sterile cuvinte mari.

●Când spiritul se trezeşte în lume, el o pune pe aceasta sub semnul întrebării.

Cât efort se depune ca acest lucru să nu se întâmple!

●Iubesc prea mult oamenii pentru a putea rămâne între ei. Pentru că, dacă rămân între ei, ajung să-i urăsc!

Cinism? Mizantropie? Această problemă are o rezolvare simplă: nu-i iubi necondiţionat şi-atunci nici nu-i vei urî natural! Până şi morala creştină îţi cere să-ţi iubeşti aproapele, nimic mai mult, iar celuilalt arată-i doar respectul cuvenit. Dar numai atâta cât se-arată el a i se cuveni.

●Întâlnesc câţiva tineri în jurul a 30 de ani, supăraţi, nu pe ceea ce nu au făcut ei, ci pe ceea ce nu a făcut viaţa pentru ei. Dar cum să le rezerve lozul cel mare viaţa, dacă nu au investit nici o miză?

În România de azi avem o revărsare de misionari, de indivizi care „au îmbrăcat cămaşa morţii”, fiecare căţărat pe un alt piedestal de care se agaţă, cum pot, şi prietenii lor, fiecare răcnind despre salvarea a câte ceva, fiecare spunând că el este Alesul, iar ceilalţi obscurii. Dacă-i întrebi pe fiecare în parte cum vor ei să salveze ceva-ul, îţi răspund că asta e treaba statului, care stat trebuie să se ducă în acelaşi timp la naiba. O logică imbatabilă, nu? Lipsa soluţiilor viabile dinspre acest tip de misionariat se datorează, în primul rând, faptului că desfiinţarea încercărilor „malefice” ale celuilalt ocupă tot timpul disponibil. În al doilea rând, efortul găsirii unor soluţii este mai mare decât acela al lustruirii propriei imagini sau al distracţiei contrazicătoare.

●Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă eşti fericit.

Putem înlocui oricând cuvântul fericit cu altul pentru care nu vei fi iertat. De exemplu, că nu eşti, nu te porţi şi nu gândeşti aidoma lor.

●Dacă te baţi, bate-te cu zeii, nu cu valeţii.

În zilele astea lipsite de zei, valeţii zeilor au valeţi, iar aceştia, la rândul lor, alţi valeţi.