– Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!

Pentru cei mai mulţi, alături de o lumânare aprinsă, ouă roşii, friptură de miel şi-o butelcă de vin, un ritual aflat sub imperativul „aşa e rânduiala”. Că Învierea este de fapt chintesenţa creştinismului, iară nu, cu osebire, Crăciunul, praznicele sau poveştile sfinţilor, prea puţini iau în seamă. Poate nu înţeleg eu şi, nevrând să fiu unul dintre cei beati pauperes spiritu, nu sunt capabil să internalizez toate astea „globalistic”. Rămân tributar interpretării detaliilor şi refuzului unei „sărăcii spirituale” ca vid care este umplut mai apoi de Dumnezeu. N-ar mai avea atunci nici un sens libertatea mea de opţiune în a deveni creştin şi toate pildele îndrumătoare ale lui Iisus; dincolo de ritualul botezului prin care, inconştient fiind, prin vârstă, am fost trecut.

A fi sau a nu fi creştin, a fi sau a nu fi religios nu este şi nu trebuie să fie un dat, ci o alegere conştientă. Altfel ne-am confrunta cu un abuz mental, cu o ideologizare sub ameninţarea sancţiunii fatale, cu o constrângere ce anulează orice formă de libertate. Ăsta şi e tonul diatribelor propagatorilor „auto-înduhovniciţi”, care împart lumea în buni şi răi, în sfinţi şi diavoli după propriile lor canoane, dependenţi fiind literei şi nu spiritului creştin ce răzbate din paginile evangheliilor şi epistolelor Noului Testament. Pentru mine, aceştia vorbesc în numele lui Dumnezeu şi al lui Hristos înlocuindu-i însă cu chipurile lor. Ce înălţare a omului spre desăvârşire spirituală creştinească e aia în care el este ba tras – împins, ba terorizat mental prin înspăimântări şi incriminări neostoite? Să-ţi trăieşti viaţa în spaima pedepsei de-Apoi întemeiază psihice captive.

Habotnicia, în egală măsură a convertitorilor şi a prozeliţilor, îmi provoacă, alternativ, dezgust şi comizeraţie. Cum foarte probabil le provoc şi eu acestora. Nu o dată mi-a fost dat să mi se recuze îndreptăţirea de a comenta cele creştineşti sau bisericeşti pe considerentul că numai un creştin bisericos poate înţelege subtilităţile credinţei. Pe acelaşi tipic, de data asta mai lumesc, prin care nimeni care nu-i din sistem n-are voie să comenteze justiţia. Doar să-i admiţi dogmele şi ritualurile şi să le suporţi repercusiunile, fără crâcnire. O chestiune pe care mi-e imposibil să o accept. Nu ţin minte ca în vreuna din evanghelii să fi propovăduit Iisus dogme. Ele încep să apară abia în Epistolele lui Pavel. Şi-atunci mă întreb, pe bună dreptate, care dintre ei este mai creştin: Iisus, care a îndrumat prin înţelegere şi iertare sau Pavel, care a îndrumat prin dogme şi frică? Doar de la epigonii lui Pavel am auzit despre „frica de Dumnezeu” sau despre Dumnezeu care ne-ar arunca „în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”¹. Soacră-mea, Dumnezeu s-o ierte!, ultra-bisericoasă fiind, o considera pe mama, romano-catolică, drept o păgână. Motivul e simplu, simplu de tot: ortodoxia fiind credinţa cea dreaptă, orice altă confesiune creştină e necreştină. Mai contează cele 7 sinoade ecumenice ale întregii Biserici Creştine, fundamentul ortodoxiei? Nu în totalitate. Pentru că Marea Schismă (1054) a dat ocazia fiecărei facţiuni creştine (romană şi constantinopoleană) să-şi declare primatul păstrării adevăratei credinţe în faţa celeilalte. O pretenţie care nu are însă nimic de-a face cu creştinismul, ci cu cearta privind dialogul lui Iisus cu Petru – „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea…” (Matei, 16.18) – cu interpretarea dată Bisericii – ecclesia (comunitate) sau basilica (templu) – şi cu dogma Sfintei Treimi. Subtanţa învăţăturilor hristice a căzut însă într-un plan secund. Forma a luat locul fondului.

În „păgânismul” meu creştin non-confesional – intru, dacă am această dorinţă, simţindu-mă în egală măsură creştin, în orice biserică creştină, fie ea ortodoxă, romano-catolică, greco-catolică, luterană, reformată sau anglicană – nu simt nevoia intermediarilor care să-mi tălmăcească valorile creştinismului prin ritualuri şi interpretări apodictice post-evanghelice. Nu cred în mântuirea în turmă, târându-mă umil în trena unui păstor învelit în odăjdii poleite ce sfidează smerenia, ci în mântuirea individuală, prin propriile gânduri şi fapte. Dacă Dumnezeu este cel care se spune că este, n-are nevoie de olăcari şi negustori de indulgenţe şi ştie în fiecare moment ceea ce eu gândesc, spun şi fac. Şi dacă nu, nu. Asta, în schimb, nu alterează cu nimic valoarea preceptelor de bună convieţuire între oameni şi care reprezintă, de fapt, temelia întreagii filosofii creştine.

Închei, poate, cu cea mai mare „erezie” ce mi-ar putea fi pusă în cârcă şi care m-ar trimite, după minţile unora, în hăurile apostaziei. Nu cred în învierea trupească nici a lui Iisus, nici în a altcuiva, chiar dacă acesta din urmă ar fi sfântul sfinţilor pe pământ. Dar cred cu tărie în Înviere. Nu e nici un paradox aici. Cel puţin pentru mine. Pentru că acea Înviere în care eu cred cu convingere este cea a nemuririi şi neuitării umanităţii din oameni, atâta câtă a mai rămas nealterată de fariseismele laice sau bisericeşti deopotrivă. Şi această Înviere consider că este cu adevărat cea creştină şi care trebuie sărbătorită nu doar de Paşti.

1Manualele româneşti de religie – vezi AICI