Prin cenuşa politicii (4) – Amoralpolitik

Amoral este acela pentru care noţiunea de morală este inaplicabilă, pentru care morala este lipsită de justificare. Imoral este, în schimb, acela care înţelege menirea şi semnificaţia moralei, dar alege să nu ţină cont de ea. Distincţia, care pentru mine e una sugestivă, poate părea altora un pic prea căutată. Ca şi pentru politicianul român, în accepţia căruia morala este un ansamblu de principii căruia nu i se pot aplica norme metodologice de întrebuinţare.

N-o să mă refer în acest moment la numeroasele situaţii în care amoralitatea politicianului nostru s-a iţit dizgraţios de sub poleiala declamaţiilor sale. Lipsa moralei, spre deosebire de ilicit, intră de cele mai multe ori sub incidenţa prescripţiei pe care o oferă memoria scurtă şi cea selectivă. Ba mai mult, a fi totodată legal şi imoral nu tulbură mai pe nimeni. Evident că legislaţia nu poate acoperi – şi nici nu-i recomandabil – toate formele de relaţionare umană. Însă doar îmbinarea dintre lege şi morală constituie predictibilitatea şi consimţământul asupra bunului mers al unei societăţi, adică ceea ce se constituie în conceptul de legitimitate. Mă voi referi însă la contractul politic şi consecinţele sale atunci când este privit doar ca o înţelegere formală, când adeseori nu prevalează nici măcar condiţionările sale juridice, darămite cele morale.

Prima formulă de contract politic este cea dintre partide şi societate, între candidaţi şi alegători în preajma scrutinelor, prin ofertarea proiectelor şi promisiunilor. O a doua formulă, subiacentă primeia, este contractul dublu, între partidele aflate în căutarea unei majorităţi preelectorale, mai întâi şi apoi între acestea şi societatea reprezentată de cetăţenii votanţi.

De aici lucrurile încep să se complice un pic; şi încă într-un mod nefericit. O dată – şi de asta am spus cetăţenii votanţi – fiindcă prin absenteism o multitudine de opinii rămân neexprimate, rezultatele votului devenind dependente preponderent de bazinele de susţinători ale partidelor aflate în competiţie. Apoi, deşi prin acţiunea lor la nivelul administraţiilor şi parlamentului partidele reprezintă interese presupus generale, ele se rezumă în final la satisfacerea, mai mult sau mai puţin efectivă, a câtorva aşteptări ale electoratului propriu, electorat de care va avea nevoie la scrutinele viitoare, şi nu privesc satisfacerea unor nevoi ale societăţii în ansamblu.

În aceste condiţii, contractele politice iniţiale sunt vulnerabilizate de poziţia partidelor semnatare în percepţia publică, într-un anumit moment ulterior, şi mai sunt reevaluate şi în funcţie de resursele disponibile spre redistribuire în propriul avantaj, ca şi în cel al susţinătorilor direcţi. Aşa s-a întâmplat cu parteneriatul dintre PNL şi PD, aşa s-a întâmplat cu parteneriatul dintre PDL şi PSD, aşa se întâmplă şi acum cu parteneriatul dintre PSD şi PNL, ori cu subparteneriatul dintre PNL şi PC.

Alianţa de Centru-Dreapta (PNL – PC)

O alianţă înfiinţată în ianuarie 2011 şi căreia i-a fost anunţat decesul încă din iunie 2013, prin vocea lui Bogdan Ciucă: „Protocolul cu ACD fizic nu funcţionează. Nu prea au fost întâlniri în plan local, nici în plan naţional. Asta nu înseamnă că avem o problemă cu USL, USL rămâne în continuare cel mai drag proiect al PC şi credem că este izbânda cea mai puternică a PC, alături de PSD şi PNL. Pentru că întâlnirile acestea nu au prea existat, facem cunoscut că toate poziţiile PC de acum încolo sunt ale PC şi toate poziţiile PNL sunt ale PNL. Nu vizăm o rupere, nu vizăm o plecare.”

Justificarea cu „nu prea au fost întâlniri”, care nu înseamnă că n-au fost, este puerilă. Iar plecarea de care pomeneşte Bogdan Ciucă ar fi însemnat încetarea raporturilor juridice din cadrul USL, ameninţând existenţa acesteia. De fapt, lucrurile sunt mult mai întortocheate. În primul rând, raporturile de dependenţă mediatică a lui Crin Antonescu de Dan Voiculescu s-au transformat, treptat, într-o dependenţă politică efectivă, Dan Voiculescu vârându-se în toate discuţiile din USL, deşi nu are nici o poziţe oficială în USL, nefiind semnatar al niciunuia din parteneriatele ce formează USL, ci având doar funcţia onorifică de preşedinte fondator al PC (PUR). În al doilea rând, compromisul lui Antonescu cu personajul Dan Voiculescu a devenit, pe zi ce trecea, tot mai compromiţător. În al treilea rând, intenţia PNL de a candida sub siglă proprie la alegerile europarlamentare lăsa PC, un partid eminamente de tip „scaiete”, în postura de a nu trece pragul electoral. Iar această ultimă realitate a fost factorul determinant pentru care PC a optat pentru abjurarea protocolului ACD şi trecerea în barca PSD, delimitându-se de PNL, devenit adeseori critic la adresa politicii promovate de Victor Ponta. O spunea cât se poate de explicit însuşi Dan Voiculescu, pe 16 noiembrie 2013, la Congresul PC: „În legatură cu partenerii noştri din USL, observăm că PSD se consolidează, PSD se pregăteşte pentru a avea rezultate maxime anul viitor când sunt două rânduri de alegeri, europarlamentare şi prezidenţiale. E normal să se pregătească, ca orice partid politic care vrea sa aibă rezultate bune. PNL, celălalt partener al nostru, încearcă, nu de puţine ori, având acţiuni frivole vizavi de partenerii politici din USL, PNL ne-a jignit şi pe noi de câteva ori, continuă să aibă atitudini cel puţin imorale vizavi de PSD.”

Criza din USL, declanşată săptămâna trecută, i-a oferit lui Dan Voiculescu momentul potrivit pentru ca folosindu-se de portavocea Daniel Constantin, să reclame şefia Senatului; care cică ar fi fost de drept a conservatorilor, conform protocolului USL. Ceea ce a uitat preşedintele cu dispensă al PC este Protocolul ACD, neîncheiat juridic, anterior celui USL, şi care spune în articolele 6.1.1 şi 9.9 astfel: „Alianţa va susţine, atât în ipoteza alegerilor prezidenţiale la termen, cât şi a celor anticipate, un membru al PNL pentru funcţia de Preşedinte al României” şi „În cazul în care unul dintre partidele membre ale Alianţei va promova un membru al său în funcţia de Preşedinte al României, alianţa va înteprinde toate demersurile necesare pentru ca celălalt partid să obţină funcţia de Preşedinte al Senatului.”

Ceea ce mai uită dumnealor este punctul 9.10 din acelaşi protocol, apropo de „atitudini cel puţin imorale”, care spune că „orice participare a celor două partide într-o altă alianţă politică sau electorală nu va putea fi făcută decât prin participarea Alianţei PNL-PC că entitate juridică”. Între timp, PC a devenit membru în alianţa electorală USD (PSD – UNPR, care formează Alianţa de Centru-Stânga şi PC).

Alianţa Uniunea Social Liberală

Se înfiinţează în februarie 2011. Mă voi folosi şi aici de Protocolul USL, care prevede următoarele: „Partea care prezintă candidatul pentru postul de Prim Ministru va desemna candidatul pentru postul de Preşedinte al Camerei Deputaţilor, iar partea care prezintă candidatul pentru funcţia de Preşedinte al României va desemna candidatul pentru funcţia de Preşedinte al Senatului” (8.3); „În cazul participării pe liste separate şi cu candidaţi proprii, partidele vor utiliza denumirea integrală, denumirea prescurtată, semnul permanent şi semnul electoral cu care acestea sunt înscrise la Tribunalul Bucureşti” (9.7); şi „cele două părţi nu vor accepta sau iniţia participarea separată în alte alianţe electorale” (9.8).

Prin urmare, cine pune sub ameninţare existenţa unor alianţe, în primul rând din punct de vedere legal?

Cum spuneam în preambul, viaţa contractelor politice durează atâta vreme cât interesele nu dictează reevaluări. Interesul care dictează acum, în principal, este cel al PSD, iar în subsidiar, interesul „scaietelui” PC de a evita o confruntare electorală reală. Interesul PSD a fost rezolvat odată cu alegerile parlamentare din 2012, când Victor Ponta a semnat pactul de coabitare cu Traian Băsescu, pentru a-şi netezi accederea la funcţia de premier. Din acel moment, utilitatea PNL în cadrul USL şi al guvernării a devenit marginal. Toate ministerele de mare impact public alocate PNL au fost golite de conţinut: Ministerul Finanţelor a fost vidat de Buget, Ministerul Economiei a fost vidat de Energie şi Investiţii, Ministerul Transporturilor a fost vidat de CNADNR, Ministerul Afacerilor Interne a fost vidat de Administraţie.

De parcă toate astea nu ar fi fost îndeajuns pentru a ridiculiza rolul PNL în USL şi în guvernare, Victor Ponta a inventat deciziile luate de USL fără participarea reprezentanţilor desemnaţi ai PNL în USL. Cu alte cuvinte, nu s-a convenit contractual, cu limbă de moarte, că deciziile se iau prin consens, iar reprezentanţii în grupurile de lucru sunt desemnaţi de partide (2.1.2, 2.1.3)? Se pare că nu, ci doar într-o limbă moartă. Din acest motiv au apărut replici disonante şi acuzaţii de minciună. Şi minciuni şi erau.

Punctul final al bunei convieţuiri dintre PSD şi PNL l-a constituit apoi invocata presiune venită dinspre organizaţiile locale pentru ca PSD să-şi desemneze propriul candidat la alegerile prezidenţiale. Numai naiv să fii să nu recunoşti în asta decizia de la centru.

Adunate la un loc, putem spune că semnalele că PNL a devenit o prezenţă inoportună la guvernare s-au făcut vizibile cum mult înaintea clipei de azi. Le-a simţit şi Crin Antonescu şi s-a şi exprimat în acest sens, mai mult sau mai puţin voalat. Bineînţeles, tot el a fost acuzat de ezitări privind continuarea proiectului USL şi de pact secret cu Traian Băsescu. De parcă pactul pe faţă al lui Victor Ponta nici că ar fi existat.

Ce a determinat însă PNL şi pe Crin Antonescu să persiste în proiectul demult muribund al USL? Ca pentru orice partid românesc, care atât se respectă, accesul la guvernare este privit strict ca o condiţie a creşterii influenţei electorale şi ca pe un canal de finanţare. Să nu uităm ce s-a întâmplat cu mai toate partidele care jucau în zeci de procente aflându-se la putere şi pierzându-le imediat ce au intrat în opoziţie, până la nivelul bazinului de aderenţi stabili. Căci şi electoratul nostru, atât cât este el de educat, votează cu cel puternic, nu cu cel bun. Deşi termenul de bun, în contextul dat, e un pic forţat.

Ce probatoriu suplimentar mai putem cere în ceea ce priveşte fluctuaţiile morale decât situaţia în care un partid nou, PMP, ce şi-a trâmbiţat pe toate uliţele moralitatea ca „politică altfel”, se clădeşte cu căzăturile din alte partide?

Exemplul dat de Adrian Papahagi, legat de primirea în partid a traseistului Marin Anton, este oarecum atipic şi mai degrabă ridică întrebări decât oferă răspunsuri morale.

– Vineri, 14 februarie: „În principiu, dacă vine el, demisionez eu din partid. Ca să fie clar şi să nu mi se mai ceară declaraţii.”

– Luni, 17 februarie, ora 1 a.m.: „După verificări şi o lungă şedinţă, la care am participat duminică seara, comisia de integritate şi arbitraj a stabilit că nu exista niciun motiv statutar de respingere a adeziunii dlui Anton la PMP, organizaţia Giurgiu… Indiferent de rezerva mea personală, am decis să respect decizia unanimă a comisiei… Mie continuă să nu-mi placă, dar nu mă pot substitui statutului şi comisiei de integritate şi arbitraj.”

– Luni, 17 februarie, orele 9 a.m.: „Din raţiuni personale, care nu mă implică decât pe mine, am decis să mă retrag din viaţa politică… şi voi refuza orice apariţie publică.”

Poate exagerez eu, dar între „în principiu” şi „din principiu” este exact diferenţa dintre teorie şi practică. Dovadă acceptarea, în primă fază, a „deciziei unanime” a comisiei PMP. Apoi a urmat anunţul retragerii sale din viaţa politică, ceea ce implică retragerea şi din partid, bănuiesc, nu doar ca apariţie publică. Însă nici acum nu „din principiu”, ci „din raţiuni personale”. Ceea ce poate lăsa loc de reevaluări.

Revenind la criza din USL, se poate spune că liderul liberal Crin Antonescu ştia prea bine cine-i Dan Voiculescu şi ale sale departamente politice de la Grivco şi Antena 3, ştia şi ce le poate pielea lui Victor Ponta şi PSD. A-şi clama inocenţa şi principiile morale care-l mână acum să pună în discuţie legitimitatea guvernării în absenţa PNL e cel puţin rizibil. Depinde însă ce vrea să salveze în ceasul al 12-lea: cariera sa politică, încununată de o candidatură la prezidenţiale şi un succes discutabil sau bruma de respectabilitate a PNL, în vederea unor viitoare mai bune auspicii? Ratarea proiectului în care s-a implicat, jucând periculos între compromis şi compromitere, l-ar recomanda pentru un pas înapoi. Numai că recomandările, cât ar fi ele de utile şi bine intenţionate, nu reprezintă imperative morale pentru politicianul român.

Prin cenuşa politicii (1); Prin cenuşa politicii (2); Prin cenuşa politicii (2bis); Prin cenuşa politicii (3) – Algoritmul politic ca împărţire a prăzii