(Di)Soluţii pentru România

Peste aproximativ jumătate de oră mă voi duce pentru a a şaptea oară la urnele alegerilor parlamentare din noua şi inedita noastră democraţie. Merg la vot cu două oferte mari şi late şi pe care le descriu prin imaginile ce însoţesc textul. Dar nu fără a vă provoca la dezbatere sau invectivă, după minte, după port, cu acest articol despre cum ne pierdem în ceaţă ca… proştii.

Începând cu isteria din Duminica Orbului, 1990, când într-un „răcnet al Carpaţilor” s-a votat pe principiul „nu ne vindem ţara”, în favoarea manipulării ordinare a FSN[1], în toate celelalte, inclusiv cea de astăzi, avem de-a face cu fragmentări multiple ale societăţii:

– 20 mai 1990 – Vocala „Piaţă a Universităţii”, prin „golanii” ei a tras ultimul semnal civic autentic în favoarea şi în apărarea unei democraţii fără amendamente. Cu toate că abia silabiseam principiile şi procedurile unei democraţii reale. A învins „democraţia originală” şi mare parte dintre „golani”, fie rătăciţi prin „meandrele concretului”, fie sufocaţi de „sinergia faptelor” s-au retras, care cu torţe, care cu coada-ntre picioare în diverse vizuini: în partidele deschizătoare de oportunităţi personale, în cluburi de dialog între „noi şi ai noştri”, în aparatul birocratic al instituţiilor statului sau acasă pur şi simplu. O minoritate donquijotească a rămas să se bată cu morile de vânt. Dar nu mai aveau suport. Venirea minerilor în iunie 1990 nu a făcut decât să certifice retragerea cetăţeanului din trebile cetăţii. Iar „visătorii” democraţiei şi-au primit cu vârf şi-ndesat porţia de „concret”. Apoi simulacrul numit „tehnocratul Stolojan” a declanşat metoda MEBO de îmbogăţire a „oamenilor de bine”, cei dintâi „băieţi deştepţi”, pe considerente de partid şi de stat.

– 27 septembrie 1992 – Primele alegeri constituţionale. Din perspectiva existenţei unei Constituţii putem spune că este anul 1 al democraţiei româneşti. FSN şi sateliţii (PUNR, PRM, PDAR şi PSM) obţin o majoritate de aproximativ 53%. Urmează guvernarea „Patrulaterului Roşu” sub bagheta lui Văcăroiu, „bocul” lui Iliescu. Dar ce fel de democraţie? Cu o Constituţie plină de ambiguităţi „iorgovane”, cu un „tătuc” la Cotroceni peste un cuib de „reevaluaţi”, simţul civic, democratic nu a ieşit din vizuinile de care vorbeam. Presa, considerată, prin contagiune doar, a fi „câinele de pază al democraţiei” fie s-a câinoşit, fie a scheunat cât a fost lăsată prin politici de încurajare sau descurajare, după buget, după obedienţă, precum cele trecute în sarcina „Miliţiei RODIPET” sau „Miliţiei Fabricilor de Hârtie”.

– 3 noiembrie 1996 – Ne-am confruntat atunci cu un puseu democratic ce a adus la guvernare CDR şi partenerii (USD, UDMR), cu o majoritate de circa 58%. Această guvernare a dezamăgit profund pe cei care au sperat că acest conglomerat politic – hipertrofic şi maladiv prin consecinţă – va readuce democraţiei chipul său firesc şi nu doar cosmetizarea unei forme fără fond. N-a fost să fie. În schimb s-au născut şantajul politic de partid, al cărui purtător de mesaj a fost ministrul Transporturilor de atunci, Traian Băsescu, şi crizele politice în serie.

– 26 noiembrie 2000 – Avem revenirea lui Iliescu şi PDSR la guvernare, care, împreună cu PRM controlau cam 70% din parlament. Marea manipulare cu votul prezidenţial între Iliescu şi Vadim a reuşit. Degeaba au făcut după aceea larmă vocile democratice, răsfirate şi „autiste”, fiecare în ograda sa. Caravana aroganţei şi mercantilismului a mers mai departe nestingherită. Se instituţionalizaseră presa dependentă de publicitatea de stat şi „baroniada”.

– 28 noiembrie 2004 – Un al doilea puseu democratic şi „oligarhia Năstase” a fost păcălită şi înfrântă. „Soluţia imorală” a rezolvat o criză a „moralilor”, a Alianţei D.A. de sub bagheta lui Traian Băsescu, ales preşedinte, pe schema neaoş românească, „Fă-te frate cu dracu’ până treci puntea!”. Chestie care nu a provocat tresăriri PNL, ci doar lui Dinu Patriciu. Până la urmă, beţia victoriei tot beţie e. Oricum, discursul pro-democratic şi anti-oligarhic era mai puternic decât al „democraţilor” de dinainte. Şi a prins la public. Dar de la vorbe la fapte e cale lungă. Iar trezirea din beţie nu este una lipsită de dureri de cap şi greţuri. Noua oligarhizare s-a insinuat treptat, cu răbdare şi minuţiozitate de ceasornicar, fără prea mari seisme politice. Până în 2007, când atacul decisiv la guvernul minoritar PNL, deşi nu l-a doborât, l-a determinat să se alieze informal cu PSD, fapt ce a determinat victoria PDL în 2008. Democraţia devenea, încet-încet, uzufructuară. Preşedintele se erija în şef de stat, de guvern, de parlament, de de toate. Iar o mare parte a „golanilor democraţiei” au ieşit din vizuini alături de „tătucul democraţiei autoritare”. Pe cine şi pentru cine îşi încoardă alăutele menestrelii? Întotdeauna pentru cei ce se arată a fi puternicii zilei şi care le fredonează versurile. Iar la fredonat Băsescu e maestru.

– 30 noiembrie 2008 – Victoria PDL nu este însă decisivă pentru a guverna fără emoţii. Deşi „golanii democraţiei” începuseră să iasă la înaintare din 2006, democraţia nu a avut nimic de câştigat. Pe aceştia nu i-a deranjat moral şi principial guvernarea PDL alături de PSD de până în toamna lui 2009, dar i-a deranjat la prinţipuri alianţa în opoziţie a PNL cu PSD de după aceea şi până azi. Nu i-a deranjat minciuna grosieră, pentru că au considerat că este utilă unui ideal măreţ. (Aş glumi că partea liberală pe care şi-o arogă PDL ar fi tocmi „utilitarismul”, dar nu-mi prea arde.) În schimb se burzuluiesc moral la auzul adevărurilor spuse brutal.

Şi pe aceste valuri şi contra-valuri ajungem la momentul 9 noiembrie 2012.

N-aş vrea să se înţeleagă că în aceste câteva rânduri am epuizat impresiile mele despre realităţile din perioada începută în 20 mai 1990. Complexitatea ei trece peste limitele unui biet articol. Nici că erorile, reaua-voinţă sau reaua-credinţă au fost adunate toate într-o singură traistă. Ceea ce tatonez eu este fenomenul de degradare a spiritului autentic ce conturează, în opinia mea, o democraţie.

În primul şi în primul rând, avem problema cetăţeanului. Succint, cetăţeanul este o persoană care face parte din populaţia stabilă a unui stat, având toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege. Acel stat poate avea, din punct de vedere politic, un regim totalitar, autocratic, autoritarist sau democratic; fiecare dintre aceste tipuri tari de regim putând lua forme variate sau chiar să cumuleze caracterisitici ale celorlalte. Deci, indiferent de expresia statului, cetăţeanul este prezent. Cetăţeanul unei democraţii nu este însă un simplu supus juridic al unui anumit stat, ci este parte a puterii politice în stat. Să fii cetăţean într-o democraţie înseamnă în acelaşi timp să ai un statut şi un rol. El nu doar se supune legii, dar o şi stabileşte. Atât prin libertatea şi dreptul său de a se organiza politic – relaţia sa de co-cetăţenie cu ceilalţi – cât şi prin libertatea şi dreptul de a influenţa decizia politică direct sau intermediat prin reprezentanţi aleşi şi responsabili în faţa sa. Retragerea cetăţeanului din acest ansamblu de raporturi sociale şi politice se traduce prin formalizarea participării sale la scrutinele periodice, pentru care prezintă sau nu un anumit interes, şi care duce garantat la un regres democratic la nivelul întregii societăţi. În acest vid de autoritate/suveranitate legitimă a cetăţeanului se inserează întotdeauna demagogul şi tutorele care-i preiau atribuţiile şi rolul în numele facerii de bine. Îţi iau această greutate de pe umeri şi-mi dai procură să fac cum cred eu mai bine, iar ţie îţi ofer în schimb, pe mai nimica, pâine şi circ.

În al doilea rând, avem problema instituţională. Cu o Constituţie plină de echivocuri, normele şi procedurile care edifică instituţiile statului sunt la rândul lor amfibologice, confuze. Iar în acest punct cetăţeanul nu mai poate interveni direct, chiar activ fiind, ci prin reprezentanţi la nivelul statului sau la nivelul societăţii civile. Cu cât cetăţeanul este însă mai neparticipativ politic, mai satisfăcut cu greutatea responsabilităţii luată de pe umerii săi, cu atât derapajele instituţionale sunt mai severe, odată ieşite de sub controlul democratic. În această situaţie, lamentaţiile sunt tardive şi inutile. Expresia „toţi sunt o apă şi-un pământ” îl include şi pe el, chit că aruncă vina pe reprezentanţii care l-au păcălit şi minţit. Credulitatea nu înseamnă scutirea de responsabilitate, cum nici necunoaşterea legii nu exonerează.

Închei prin a readuce în discuţie comportamentul unui anumit gen de cetăţeni, foarte activi comentatori şi militanţi de partid, mulţi dintre ei ascunşi sub noms de guerre. Lor s-ar putea să li se pară că reprezintă avangarda şi ariergarda cetăţenească întru diafendisirea naţiei. Ascultându-i şi citindu-i, încercând să-i înţelegi observi că nu au nimic cetăţenesc în ei. Sunt doar noile „trâmbiţe ale Ierihonului”, preluând şi redifuzând lozincile partidelor sub ale căror flamuri s-au încolonat. Sunt cei pentru care argumentul este moartea neuronului, este limba înspicată a viperei duşmane. Primejdioşi neîndoielnic, unii fără a-şi da seama, ei anulează din start ideea de co-cetăţenie, promovând cu obstinaţie opinia-calapod. Sintagma leninistă „cine nu-i cu noi e împotriva noastră” a fost reîncărcată pe ţeava flintei ideologice uniformizatoare şi acest fenomen, care a luat iarăşi amploare, mă îngrozeşte şi mă dezgustă deopotrivă.

Mergem la vot cu tot acest bagaj istoric în cârcă. Fie că ne place să o recunoaştem, au ba.

Trăim periculos vremuri interesante, nu-i aşa?

---

[1] V-aţi întrebat vreodată sub ce semne electorale candidează cei de atunci?